Logo referatele carte



DELINCVENTA JUVENILA, FORMA A COMPORTAMENTULUI



DEVIANT

Notiunea de delincventa juvenila si dificultatea definirii ei



Delincventa juvenila este un fenomen complex care cuprinde ansamblul unor comportamente aflate in conflict cu valorile si relatiile sociale protejate de legea penala. In cercetarea acestui fenomen, atat din punct de vedere sociologic, cat si din punctul de vedere a altor stiinte (criminologie, psihologie) s-a incercat conturarea unei definitii cat mai complete a delincventei juvenile. In termeni comuni, delincventa juvenila se regaseste sub mai multe acceptiuni, astfel: - organele de politie considera ca fiind delincventi juvenili, persoanele care savarsesc infractiuni, dar care n-au trecut de varsta majoratului, intr-un cuvant, minorii; - cadrele didactice iau drept delincventi pe elevii care chiulesc de la ore sau pe cei care fumeaza in grupurile sanitare ; - pentru unii parinti, delincventii sunt copiii neastamparati ai altor familii; - micii hoti, amatori de furtisaguri apartinand grupurilor marunte care se aduna pe la coltul strazii , sunt considerati de proprietarii sau personalul care lucreaza in magazine ca fiind delincventi.
Nici expertii care studiaza fenomenul delincventei juvenile n-au cazut de acord asupra limitelor conceptului. Unii definesc delincventa ca fiind un comportament antisocial persistent, altii o vad ca find un comportament emotional deviant. Unii autori o definesc ca fiind un comportament adolescentin fata de cel asteptat, iar unii autori pragmatici o definesc ca un comportament pe care politia si celelalte autoritati publice il considera deviant . Confuzia privind delincventa juvenila nu e din cauza multitudinii de definitii, ci de corectitudinea lor; ea apare pentru ca nu s-a reusit definirea in cuvinte putine si persuasive a unui comportament aparte, a unei probleme sociale care creeaza conflicte cu legea. Orice definitie a conceptului de delincventa juvenila, functioneaza pentru autoritati, scoala, familie sau alte sfere interesate si este la fel de corecta precum oricare alta, in propriul ei context institutional. Oricum, in timp ce in viata cotidiana, un baiat care nu place vecinilor poate fi considerat de catre acestia delincvent, intelesul delincventei juvenile si al comportamentului aferent isi gaseste baza definitorie in lege. Totusi legile nu formuleaza definitii. Ele stabilesc interdictii si limite de varsta, circumstante si sanctiuni. In articolul 17, Codul Penal Roman defineste infractiunea ca fiind fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala . Codul Penal nu da si o definitie a infractorului sau a delincventului, mai cu seama a delincventului minor si nici o definitie a delincventei sau a delincventei juvenile nu se regaseste in legea penala. Din punct de vedere juridic, delincventa juvenila reprezinta incalcarea unor norme care reflecta cerintele oicarei forme de convietuire umana. Juridic nu putem stabili si aprecia cauzele acestui fenomen fiind posibila doar o distinctie intre un comportament delincvent, contrar normelor penale, si un comportament normal acceptat de societate. De foarte multe ori notiunea de delincventa juvenila se confunda cu cea de criminalitate sau cu cea de infractionalitate, dar aici avem de-a face cu termeni intelesi intr-un sens strict juridic . Definirea delincventei juvenile da nastere la o serie de ambiguitati din cauza lipsei unor criterii de determinare a ei. Ea nu este operanta decat in raport cu criteriul normei penale, mai precis, cu urmarile vatamatoare ale unor acte sociale sanctionate din punct de vedere juridic. In definirea delincventei juvenile, sociologii pornesc de la devianta morala, ca forma benigna de manifestare a creativitatii care la un moment dat intra in conflict cu norma penala transformandu-se in delincventa, fenomen cu implicatii negative atat pentru societate, cat si pentru destinul ulterior al tanarului. In final se poate considera ca: delincventa juvenila este forma de manifestare tipica inadaptarii si neintegrarii sociale a minorilor si tinerilor, din cauza esecului sau disfunctiilor procesului de socializare, a scaderii controlului social exercitat de diferite institutii si organizatii sociale si a altor factori care determina sau favorizeaza un comportament materializat in incalcarea normelor juridice. Conceptia sociologica cu privire la delincventa juvenila Conceptia sociologica cu privire la delincventa juvenila cuprinde o serie de directii si perspective teoretice care considera ca un act infractional este dependent de problemele mai largi ale deviantei, conformitatii si controlului social. Ca un criteriu in calificarea actului delincvential, putem retine abaterea de la normele sociale recunoscute de societate. Din acest punct de vedere, delincventa juvenila are un efect cu un continut disfunctional atat in raport cu consecintele sale asupra societatii, cat si asupra individului. Abordarea notiunii de delincventa juvenila sau de devianta, in sens larg din punct de vedere sociologic, nu poate avea un continut precis in toate cazurile si toate situatiile, notiunea osciland in functie de anumite premise socio-culturale si de un sens obiectiv ce trebuie atribuit devierii de la functionarea normala a societatii. Delincventa juvenila trebuie privita ca un conflict al tanarului, al personalitatii sale, cu valorile societatii in ansamblul ei. Aflat intr-un mediu social defavorizant, tanarul tinde catre un mod de viata si idealuri superioare grupului sau clasei sociale din care face parte, dar care nu pot fi atinse prin mijloace legitime de realizare, fiind lipsit de acestea. In acest context, el va recurge disperat la delincventa considerata de el ca fiind unica modalitate de a se revolta, impotriva inegalitatilor dintre clase, in actiunea de a-si atinge scopurile dorite. Acest tip de comportament este explicat de W.C.Reckless in teoria sa cu privire la rezistenta individului la frustrare.Desigur autorul imbina in teoria sa factori psihologici, care tin de latura subiectiva a individului cu factori sociologici, exogeni care tin de grupul sau de clasa sociala din care acesta face parte. Reckless sustine ca exista o structura sociala externa alcatuita din grupurile sociale la care tanarul participa si este socializat ( familie, scoala, prieteni, etc. ) si care ofera dobandirea unui statut social si o structura psihica interioara, care dobandeste o importanta in anumite momente, care asigura tanarului constiinta identitatii de sine si a imaginii sale in raport cu alte persoane, grupuri sau categorii sociale, convingerea orientarii spre scopuri dezirabile si toleranta la frustrare. Daca unul sau mai multe din componentele celor doua structuri lipsesc, tanarul este predispus la savarsirea de acte cu caracter delincvential. Bazandu-se pe ideile lui Rockless, unii sociologi au considerat ca actele delincventiale ale tinerilor sunt din cauza capacitatii lor limitate de a depasi anumite situatii de frustrare. Aceasta stare poate sa survina ori de cate ori tanarul se loveste de cate un obstacol sau de o "bariera sociala" care il impiedica sa-si atinga propriile scopuri si interese. In asemenea situatii el este inclinat spre savarsirea unor acte deviante prin folosirea de mijloace ilicite. Un alt factor generator de delincventa este tendinta de asociere a tinerilor in bande, care ofera acestora un sentiment de solidaritate cu cei defavorizati ca ei si o identitate in numele careia isi poate procura o serie de satisfactii imediate, putandu-se totodata revolta contra sistemului social considerat de el inechitabil. Din cauza faptului ca la un moment dat tanarul este in imposibilitate, amplificata totodata de incapacitatea de a-si determina rolul si locul dorit in societate, el se va integra in grupuri antisociale in care exista posibilitatea desfasurarii unor veritabile relatii intre roluri diferite. Aceste grupuri isi au propriile lor norme, contrare celor ale societatii, iar respectarea lor capata o importanta deosebita, deoarece participarea in cadrul lor permit instaurarea unui proces de integrare ce ofera sentimentul identitatii si responsabilitatii, orientand pe membrii sai pentru atingerea obiectivelor la care tind, prin mijloace ilicite. In aceasta situatie avem de-a face cu asa zisa subcultura a grupurilor delincvente. Aceasta problema a fost studiata si ideologizata de A.K.Cohen in teoria sa cu privire la subculturile delincvente ale caror norme si valori se afla in contradictie cu cele ale societatii. El formuleaza ipoteza ca aceste subculturi au luat nastere ca urmare a unor reactii de protest fata de normele si valorile societatii, precum si din dorinta anihilarii frustrarilor de ordin marginal si a anxietatilor. Deoarece indivizii din asemenea subculturi au convingerea ca le sunt blocate caile si mijloacele de acces spre bunurile si valorile sociale, ei recurg la diferite mijloace ilegale, devenind potentiali sau certi delincventi. W.F. Whythe, elaboreaza o varianta a acestei teorii, varianta care-si propune sa explice delincventa juvenila. El isi intituleaza aceasta teorie, drept teoria societatii (grupului) de la coltul strazii . Whythe arata ca in procesul de formare a personalitatii, tanarul simte nevoia de a fi recunoscut, acceptat si stimulat de catre cei de o varsta cu el, grupul reprezentand o posibilitate sigura de a-si manifesta si realiza dorintele si aspiratiile. Dar unele dintre grupuri sunt acoperite de sentimente de frustrare si insatisfactie sociala si individuala, de violenta si agresivitate, fapt pentru care sunt marginalizati de societate. Aceste grupuri ajung sa respinga normele si valorile societatii adultilor adoptandu-si un sistem de norme si valori proprii de comportament si de conduita in care se folosesc de mijloace ilicite pentru atingerea propriilor interese. Astfel aceste grupuri de tineri devin veritabile surse de delincventa. Pericolul consta in faptul ca sunt constituite, intr-o proportie considerabila, din tineri cu carente in socializare. Nu trebuie sa treaca neobservata nici perspectiva teoretica a dezorganizarii sociale care pune delincventa juvenila pe fondul unor schimbari si conflicte sociale la nivel macrosocial. Este vorba de procesele modernizarii ( industrializare, urbanizare, imigratie, etc.). Pe langa modificarile in structura sociala, politica, economica si culturala, apar modificari de conduita largindu-si sfera libertatii si autonomiei personale, eliberandu-l pe individ de vechile legaturi familiale traditonale, ca si de controlul social rigid al microgrupurilor comunitare. Intr-o asemenea conjunctura, individul asimileaza exigente normative noi care intra in contradictie cu identitatea culturala, mostenita printr-o socializare comunitara traditionala avand ca efect aparitia unor comportamente hibride, aculturale si deviante putand foarte usor determina aparitia unor manifestari cu caracter antisocial. Delincventa juvenila, privita din aceasta perspectiva, este calificata drept un fenomen urban avand ca premisa conflictele culturale si sociale generate de procesele de dezvoltare sociala. Reprezentanti ai acestor teorii sunt C.R. Shaw si H.D. McKay care avanseaza ipoteza ca mediul urban este spatiul propice si principal al generalizarii si proliferarii comportamentelor delincvente. E. Durkheim elaboreaza teoria anomiei sociale in care isi propune sa evidentieze ideea ca fenomenul de delincventa are un caracter universal fiind implicat in orice societate. Din punctul sau de vedere delincventa este un efect util si necesar in cadrul evolutiei societatii, a moralei si a dreptului. Plecand de aici, Durkheim introduce notiunea de anomie, adica fara lege, care reprezinta o stare obiectiva a mediului social in care traiesc indivizii si grupurile sociale, fiind caracterizata printr-o dereglare totala a normelor si valorilor sociale, ca urmare a unor schimbari bruste la nivel macro si microsocial, situatie care se contureaza in absenta unor definitii precise a valorilor si scopurilor care orienteaza comportamentul. Autorul desemneaza starea de deruta normativa ca fiind urmarea unor perioade de mari crize sociale ( razboaie, revolutii, calamitati, catastrofe, etc. ) care provoaca suspendarea temporara a functionalitatii vechilor norme si slabirea autoritatii controlului exercitat de institutiile specializate in aplicarea de sanctiuni celor catre incarca legea. Notiunea de anomie a fost preluata de sociologul Robert Merton care formuleaza o teorie in raport cu care anomia se naste ca rezultat al tensiunilor dintre scopurile pe care le propun modelele culturale ele societatii si mijloace legitime permise de sistemul de organizare sociala. El considera delincventa ca un tip de reactie in raport cu lipsa de concordanta dintre scopurile valorizate social si mijloacele permise pentru a le realiza. Perioadele de criza sociala, prin situatiile anatomice pe care le genereaza, amplifica ponderea si intensitatea fenomenului de delincventa juvenila prin determinarea unor premise infractionale si prin absenta unui control social institutionalizat. In final, dar nu in ultimul rand, trebuie amintita si teoria etichetarii sociale care isi propune sa explice de ce un tanar delincvent este clasat ca deviant si este sanctionat. Din punctul de vedere al acestei teorii delincventa este caracterizata drept un fenomen determinat de mecanisme de control social. Conform acestui concept un adolescent care incalca intamplator normele morale sau legale este posibil, de cele mai multe ori, sa se transforme in delincvent. Fiind stigmatizat drept delincvent de catre institutiile de control social el va include aceasta eticheta in imaginea despre eu-l sau ajungand sa se comporte in concordanta cu aceasta . Sintetizand toate aceste teorii si concepte sociologice reusim sa determinam, intr-un cadru general, principalele cauze ale provenientei si evolutiei comportamentului delincvent juvenil. Aceste teorii isi gasesc aplicabilitate si in tara noastra, mai ales in actuala etapa de tranzactie, perioada care determina profunde schimbari in sfera socialului creand totodata un teren favorabil delincventei juvenile in Romania. Pe baza acestor teorii si concepte sociologice prezentate putem concluziona ca din punct de vedere sociologic, delincventa juvenila este privita ca un fenomen evident social analizand cauzele, legalitatile si mijloacele de combatere, cuprinzand ansamblul abaterilor si incalcarilor normelor sociale si juridice savarsite in realitate. Factori determinanti ai manifestarilor cu aspect predilectual si infractional
Inadaptarea comportamentala a unor minori vizeaza, in principal, tulburarile de relationare a acestora cu parintii, profesorii, colegii si incalcarea regulilor colectivitatii scolare sau extrascolare. Paleta acestor tulburari este larga, ea cuprinzand atat modificari comportamentale mai putin grave sub raport juridic (penal), dar si suparatoare, de tipul: minciuna, inconsecventa comportamentala, violente verbale, copiatul la ore, fumatul ostentativ, bruscarea de catre baieti a fetelor, refuzul de a saluta, diferite atitudini non-conformiste, cat si abaterile grave de la normele morale si legislatia penala, cum sunt: furtul repetat, vagabondajul, actele de spargere sau talharie, consumul curent de alcool sau droguri, prostitutie etc. Profesorii se confrunta, de obicei, cu tulburarile de conduita mai usoare, neinfractionale in sensul propriu al termenului, dar destul de raspandite sunt, in ultimul timp, si abaterile severe de conduita, care cer mult timp si efort pentru a fi eradicate.
Manifestarile cu aspect predelictual si cele infractionale rezulta, de obicei, din interactiunea unor cauze individuale si sociale cu o serie de conditii favorizante. Cauzele individuale atrag atentia atat asupra unor posibile determinari ereditare (conditii interne predispozante), cat si asupra formarii nefavorabile, la un moment dat, a personalitatii tanarului sub influenta unor factori de mediu negativi, fapt ce duce la imprimarea in comportamentul sau a unor orientari antisociale. Cauzele sociale vizeaza, de regula, influentele nocive ale situatiilor concrete de viata in care s-a aflat tanarul inainte de comiterea conduitei deviante. Conditiile favorizante cuprind, de fapt, acele imprejurari si situatii externe care faciliteaza comiterea delictului (producerea faptei propriu-zise). Notiunea de cauzalitate nu poate fi redusa, asadar, in acest domeniu al deviantei comportamentale, la o singura cauza fundamentala, ci presupune un complex de conditii, de actiuni si motivatii particulare. Desigur, este greu de surprins ponderea acestor factori individuali, sociali si favorizanti in determinarea si dezvoltarea conduitei deviante. Tendintei unor specialisti de a pune un accent prea mare pe rolul factorilor sociali (sau externi) ii raspund altii, care atrag atentia asupra faptului ca factorii externi actioneaza intotdeauna prin intermediul condisiilor interne, neuro-psihice: "Orice fenomen psihic este determinat in ultima instanta de actiunea externa, dar orice actiune externa determina actul psihic (deci si actele deviante) numai mijlocit, refractandu-se prin insusirile, starile si activitatea psihica a persoanei care este supusa acestei actiuni" . Intr-adevar, numai asa ne putem explica de ce dintre doua persoane aflate in aceleasi conditii de mediu defavorizant (sau psihotraumatizant) doar una se hotaraste sa recurga la conduite deviante (sau aberante). Cand motivatiile individuale devin presante (de exemplu, dorinta excesiva a persoanei de a obtine diferite satisfactii prin bani, drog, sex etc.), "factorii ambientali de precipitare" pot inspira sau declansa actul deviant, oferind mijloacele prin care delincventa se perpetueaza.
O discutie pertinenta asupra cauzelor comportamentelor deviante la minori pretinde, asadar, o considerare simultana a celor trei grupe de factori, mentionate mai sus: tendintele ereditare (conditiile interne predispozante) se realizeaza si se manifesta intotdeauna intr-un mod diferit, in dependenta de antecedentele dezvoltarii individuale, de evenimentele copiliriei si de mediul in care traieste copilul (sau tanarul in cauza). Fiecare caz de inadaptare are, prin urmare, o "istorie" proprie, care impune o interpretare psiho-genetica, dinamica si functionala a acestei inadaptarii.
Pentru a fi luate masurile profilactice necesare scaderii numarului de conduite deviante ale minorilor, trebuie pus in discutie, fie si succint, rolul factorilor individuali (sau interni) si al celor sociali (sau externi) in determinarea acestor conduite.

I. Factorii individuali tin de capacitatea personala a fiecarui copil, tanar de a reactiona, adica de resursele personale, de bogatia si calitatea "schemelor de adaptare" ; astfel, unii elevi au un potential mai mare de adaptare (de maleabilitate, comunicare, acceptare a interdictiilor, de toleranta la frustrare), iar altii unul mai redus (sunt mai rigizi, mai intoleranti, mai putin permisivi in raportul cu ceilalti); in general, acesti factori individuali pot fi grupati in doua categorii: ● factori constitutionali, dependenti de zestrea ereditara si de structura neuro-psihica a copilului (de exemplu, debilitate mentala, hiper-emotivitate, autism, tendinte agresive etc.); ● unele particularitati ale personalitatii in formare (de exemplu, diferite tulburari de caracter sau atitudini negative, formate sub influenta unor factori defavorabili ai mediului).
Printre acesti factori individuali se enumera urmatorii: 1. Determinarile ereditare, desi importante, nu trebuie sa duca la exagerari de genul: "inadaptat prin nastere" , care favorizeaza un anumit "fatalism" educational. Adevarul este ca, factorii ereditari (sau predispozanti) actioneaza nu direct, ci prin intermediul celor de mediu, care vor favoriza sau nu exprimarea acestor potentialitati ereditare:
a. Deficientele intelectuale. Se apreciaza astazi tot mai mult ca intarzierile mintale reprezinta o premisa a deviantei comportamentale, mai ales atunci cand nivelul mintal scazut se asociaza cu tulburari afective si cu conditii defavorabile de mediu. Deficientele intelectuale exprima, de regula, dificultatea sau imposibilitatea, celui in cauza, de anticipare, pe plan mental, a urmarilor inevitabile ale atitudinilor deviante adoptate. Altfel spus, ele exprima slaba capacitate de a trai anticipativ o serie intreaga de efecte sau stari emotive, motiv pentru care persoana respectiva traieste mai mult "in prezent", sub presiunea tiranica a pulsiunilor si trebuintelor sale primare.

b. Modificari accentuate ale vietii afective si ale vointei. Dintre aceste modificari, cu un puternic substrat ereditar, mentionam: toleranta foarte scazuta la frustrare, o pronuntata labilitate afectiva, un potential agresiv ridicat, indiferenta afectiva (absenta emotiilor altruiste si simpatetice).
Astfel se stie ca sentimentul de frustrare exprima starea noastra de disconfort in raport cu o trebuinta sau aspiratie care, din diferite motive, nu a fost satisfacuta. Oamenii au diferite praguri de rezistenta la privare (frustrare), in functie de cat de mult sunt dispusi sa realizeze un dialog flexibil cu ceilalti, respectiv de a face schimburi de valori materiale si spirituale cu cei care ii inconjoara. Minorii "problema" sub raport comportamental (disciplinar) sunt, de obicei, persoane incorsetate de egoism in interpretarea situatiilor sociale, sunt persoane dominate de incapacitatea de a se detasa de propriile trairi si tendinte egocentrice, ceea ce le determina sa creada ca au numai drepturi, nu si indatoriri. Incapacitatea de a accepta o frustrare, un repros sau o sugestie constructiva ii face pe acestia sa recurga la incercari de satisfacere a trebuintelor lor egoiste pe alte cai decat cele legale.
Pe de alta parte labilitatea afectiva reprezinta una din caracteristicile personalitatii delincventilor, ea manifestandu-se prin: sugestionarea rapida in raport cu impresiile de moment formate, reactii imprevizibile (din cauza insuficientei dezvoltari a autocontrolului afectiv), lipsa unei autonomii afective (determinate de o slaba dezvoltare a emotiilor si sentimentelor superioare, indeosebi a celor morale). Despre labilul afectiv, cunoscutul specialist in domeniul psihologiei judiciare, Tiberiu Bogdan spune ca este "un instabil emotiv, un element care, in reactiile sale, tradeaza discontinuitate, salturi nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta in reactii fata de stimul" .
Si nu in ultimul rand fenomenul de agresivitate, determinat de instabilitatea emotiva si de o structura dizarmonica de personalitate de tipul psihopatiei impulsive, sta la originea multor devieri comportamentale. Investigarea tendintelor psihice ale delincventilor cu teste de personalitate a relevat faptul ca foarte multi dintre minorii delincventi testati au dat raspunsuri de tip agresiv, care exprima opozitia si intoleranta deschisa a acestora fata de reguli (norme, cerinte) si fata de ceilalti din jur.

2. Desi nu se poate pune semn de egalitate intre "caracteriali" si delincventi, deoarece nu toti copiii cu tulburari de caracter devin delincventi, si nu toti delincventii au cunoscut (traversat) in copilarie sau adolescenta o faza "caracteriala", se constata totusi faptul ca, in numeroase cazuri, delincventa juvenila este precedata de tulburari de caracter care apoi, prin cronicizare, s-au fixat in structura caracterului respectivilor minori. Astfel, cercetatori cum ar fi D. Lagache (1964), R. Mucchielli (1965), G. Basiliade (1978) etc. arata ca un copil caracterial (cu un "caracter rau") se prezinta adesea, in cadrul vietii sociale, ca un inadaptat, ca un sociopat, deoarece el nu reuseste sa realizeze relatii armonioase intre el si mediul social (din cauza educatiei gresite primite si a experientelor dureroase de viata avute). Dupa R. Mucchielli, disocializarea copilului caracterial se exprima prin: falsa perceptie a celor din jur, absenta aprofundarii si evaluarii corecte a consecintelor actelor comise, respingerea sarcinilor si rolurilor propuse de parinti sau profesori. Astfel de trasaturi, care exprima insolenta, voluntarismul afectiv, opozitia fata de incercarile educative ale adultilor se obiectiveaza, evident, in diferite reactii si acte predelictuale care apoi, prin cronicizare, se structureaza in personalitatea tanarului, dand nastere la ceea ce se cheama un caracter deficitar (imatur sau gresit structurat).

II. O discutie asupra factorilor externi in determinarea conduitelor de dezadaptare scolara este motivata de faptul, constatat de atatea ori, ca motivatia elevului pentru invatare, perseverenta acestuia in activitate, atitudinea sa fata de scoala sunt in relatie stransa cu realitatea psiho-pedagogica din scoala, cu climatul afectiv din familie, cu gradul de dificultate al activitatii scolare impuse de profesori sau parinti.

1. Factori psiho-pedagogici de ordin familial. Familia, prin tonalitatea si atmosfera sa afectiva, prin dimensiunea sa culturala si gradul ei de integrare sociala, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri si tensiuni existente in mediul familial vor genera in constiinta copilului indoieli, reticente sau reactii neadaptative. Dintre factorii familiali care pot genera tulburari comportamentale la copii, mentionam:
a. Deficite de climat familial si de structura familiala. Familia reprezinta "un soi de personalitate colectiva" , a carei armonie generala influenteaza echilibrul psihologic al fiecareia dintre parti. Faptele de viata arata, in acest sens, ca diferitele insusiri moral-volitive ale copilului, cum ar fi, de exemplu, initiativa si fermitatea in actiuni, curiozitatea, spiritul obiectiv de autoevaluare etc. depind de o serie de trasaturi pe care le are familia in care copilul traieste. Astfel, exista - spune Rose Vincent - familii reprimatoare, care inabusa spiritul de independenta a copilului, si familii liberale, care dezvolta initiativele acestuia. De asemenea, sunt familii integrate social, sigure de ele, care prezinta un grad ridicat de receptivitate sociala, si familii la limita integrarii, nesigure, inchistate, refractare la tot ce apare nou pe plan social. Nu mai putin interesante sunt asa-numitele familii active si pasive, in cazul celor active, principala insusire este aceea de a se afirma, de a lupta cu greutatile, de a se impune, in sensul bun al cuvantului, in societate. Ele incurajeaza formarea la membrii mai tineri ai familiei a dinamismului, a increderii in sine, a motivatiei muncii. Familiile pasive, indiferente, indolente, genereaza sentimentul de esec, de neincredere in viata, de descurajare in lupta cu obstacolele intalnite in activitate.
Parintii formeaza, se stie, miezul grupului familial. Absenta temporara a unuia dintre parinti, situatia de deces a unuia sau a ambilor parinti etc. reprezinta tot atatea conditii cu rasunet diferit asupra mediului familial si al echilibrului psihic al copilului, in familia adoptiva, de exemplu, alcatuita, de obicei, din parinti mai varstnici si dintr-un singur copil, infiat sau luat sub ocrotire, intreaga afectiune si grija se indreapta, de regula, spre acest copil; saturat si plictisit de atatea atentii, copilul va adopta atitudinea minimei rezistente fata de greutati, fata de efort, in familiile disociate, deseori cei doi parinti, desi despartiti, revendica, in aceeasi masura, copilul, fiecare dintre ei cautand sa-l atraga de partea lui si sa-l instige impotriva celuilalt, pentru a-l compromite. Impresionante sunt, in aceasta privinta, cazurile acelor copii deveniti confidentul unuia sau altuia dintre parinti: aflati in postura de consolator, de "suport afectiv" al unuia dintre parinti, acesti copii isi dau seama de prabusirea conditiilor securitatii vietii lor de familie, ceea ce-i face sa devina blazati si neincrezatori in oameni, in cazul copiilor orfani sau abandonati, care se afla in grija asistentei publice, cu toata atentia care li se acorda aici, le lipseste tocmai mediul afectiv familial. De aceea, din randul acestora se detaseaza, uneori, copilul depresiv, descurajat, aflat in continua cautare de afectivitate, de incredere si intelegere din partea celor din jur. Familiile reconstituite din persoane divortate, cu copii rezultati din casatorii anterioare, vin de obicei cu principii si deprinderi de educatie total diferite, fapt ce poate favoriza o atmosfera de nesiguranta si neliniste sau aparitia unor conflicte si tensiuni fie intre parinti, fie intre parinti si copii. O situatie speciala o reprezinta acele familii cu o ambianta a caminului apasatoare, ca rezultat al unor certuri continue dintre parintii. Aceste familii creeaza un mediu nefavorabil dezvoltarii psihice normale a copilului: o atmosfera familiala prea trista sau prea agitata, caracterizata de certuri, injurii, brutalitati, se rasfrange in sens negativ asupra psihicului copilului, provocandu-i tulburari emotionale puternice. b. Copilul si divergentele educative dintre membrii adulti ai familiei. Este stiut ca mediul familial nu se limiteaza strict la membrii grupului familial nuclear (adica numai la parinti si copii). Cel mai adesea si alti adulti, cum ar fi: bunici, matusi, unchi, veri, prieteni, vecini iau parte, in mod permanent sau doar din cand in cand, la viata familiei respective. Aceste persoane pot sa joace un rol important influentand, in unele cazuri, natura relatiilor copilului cu parintii. "Ceea ce complica pedagogia familiala, arata Andre Berge, este numarul de jurisdictii carora trebuie sa li se supuna copilul. .. Sunt familii in care cea mai mica masura de ordin educativ starneste strigatele de indignare ale bunicilor, unchilor, matuselor, prietenilor etc., care isi prezinta opiniile, se contrazic, reproseaza severitatea sau indulgenta, sugereaza sisteme si solutii salvatoare. Copiii mici sunt mesteri mari cand este vorba sa profite de aceste divergente pentru a se elibera de orice regula" . De cele mai multe ori insa, bunicii constituie o sursa de experienta bogata si pretioasa pentru copil. Astfel, pentru copiii dintr-o familie numeroasa, bunicii ofera acel "surplus de camin", care completeaza si intregeste mediul familial propriu-zis si in care fiecare dintre copii se bucura de o atentie egala. Copilul gelos, care considera ca alt copil (frate sau sora) i-a luat locul in inima parintilor sai, vine la bunici, unde gaseste un loc de refugiu. Este adevarat insa ca uneori bunicii se arata deosebit de protectori si de ingaduitori cu nepotii, ocrotindu-i si aparandu-i de pedepsele parintilor lor si atunci cand nu ar trebui. Desigur, astfel de interventii directe in atributiile parintilor clatina autoritatea acestora, schimba pozitia copilului fata de parinti, perturba relatiile familiale, dand nastere la tensiuni si conflicte de pe urma carora va suferi, in primul rand, copilul. De asemenea, bunicii prea ingaduitori, care permit copilului sa se manifeste oricum, "educa" nepoti prea alintati, obraznici.
c. Grupul fratern. Este cunoscut faptul ca, in familie, copilul sufera influenta nu numai a membrilor adulti, ci si a celorlalti copii (frati si surori, verisori etc.). Desigur, aceste influente depind de numarul copiilor in familie, de varsta si sexul fiecaruia, de pozitia copiilor in colectivul familial. Faptul, de exemplu, ca un copil mai are 3-4 frati si surori, il face sa intre in relatii umane mai bogate (mai variate), in comparatie cu copilul unic in familie (si anume sa cunoasca experienta rivalitatii, a competitiei, dar si raporturile de colaborare, de solidaritate la nevoi). Adesea, in sanul familiei isi fac simtita prezenta, printre copii, unele grupuri ostile: cel al copiilor mici impotriva celor mari, al fetelor impotriva baietilor, al fratilor impotriva verilor etc. Faptele de viata arata ca, de cele mai multe ori, conflictele dintre frati sunt determinate de pozitia copilului pe scara varstei. Cel mai mare, de pilda, care a avut la un moment dat totul (atentie, dragoste etc.) traieste, din momentul aparitiei urmatorului copil cu care trebuie sa imparta dragostea parintilor, un "complex de detronare" (A. Adler) si puternice sentimente de gelozie. El poate ajunge chiar sa creada ca este ignorat, respins de parinti, ceea ce-l va face sa-si urasca fratele mai mic, sa se inchida in sine si sa-si neglijeze obligatiile scolare. Copilul cel mai mic din familie ocupa si el o pozitie aparte si destul de primejdioasa in colectivul familial. El ajunge in situatia de a fi rasfatatul familiei, fiind inconjurat de cele mai calde sentimente de duiosie si dragoste din partea parintilor, in felul acesta, el isi va dezvolta la maximum "firea voluntara", devenind impulsiv, revendicativ, obraznic in relatiile cu cei din jur. Fratii lui mai mari sau cei intermediari de obicei nu-l iubesc, asociindu-se pentru a-l exclude din grupul lor, sau pentru a rezista mai bine in fata presiunilor parintilor. Problemele cele mai mari le ridica insa, pentru viata grupului familial, copilul unic, care este destul de des un "copil-problema" in scoala. Rasfatul continuu il transforma pe copilul unic intr-un mic tiran al familiei, pe cat de irational si capricios, pe atat de temut si de imprevizibil in reactii, in raport cu ceilalti din jur.
d. Dezacordul dintre cerere si oferta. Parintii trebuie sa faca dovada unui simt al masurii in atitudinea si exigentele preconizate fata de copil, dublat de capacitatea de a prevedea reactiile si starile interne ale copilului, aparute atunci cand iau o masura educativa. Exigentele exagerate, manifestate de unii parinti fata de copiii lor, favorizeaza esecurile scolare, provoaca "intoxicatii intelectuale", generatoare de irascibilitate si chiar agresivitate in raport cu sarcinile scolare. Defectele copilului nu reprezinta altceva - precizeaza E.M. Lemert - decat partea vizibila a unui conflict profund dintre parinte si copil: "Un defect nu este o imperfectiune esentiala a fiintei, ci un mod deosebit si aberant de a actiona la exigentele lumii exterioare. Defectul vadeste o dificultate de adaptare un copil dificil este aproape intotdeauna un copil care are anumite dificultati" .

2. Factori psiho-pedagogici de ordin scolar. Mediul scolar poate prezenta uneori influente psiho-pedagogice negative, care sa determine fenomene de dezadaptare scolara la elevi. In continuare sunt prezentate cateva dintre aceste posibile influente negative:
a. Sub si supraaprecierea capacitatilor reale ale elevului. Un factor deosebit de important al reusitei scolare a copilului il reprezinta increderea lui in fortele proprii. Aceasta incredere este insa, in mare masura, ecoul aprecierii profesorului, al increderii pe care el o acorda acestuia. Cand exigentele profesorului fata de unul din copii, considerat submediocru, sunt superficiale si formale, invatarea acestuia devine formala si mecanica. Sarcinile scolare prea usoare au ca efect slabirea energiei nervoase si stingerea intereselor de cunoastere. Nestimulat de catre profesor, copilul in cauza va deveni tot mai pasiv si indiferent in timpul orelor, trecand treptat in randul acelora ramasi in urma la invatatura. De asemenea, daca, nemultumit de raspunsurile unuia dintre elevii sai, profesorul isi va exprima in mai multe randuri neincrederea in capacitatile acestuia de a se indrepta in viitor, elevul respectiv va incepe sa se convinga tot mai mult de "adevarul" celor spuse de profesor, dand raspunsuri din ce in ce mai nesigure si obtinand rezultate tot mai slabe. Astfel "incapacitatea" acestui elev se inscrie, asadar, in categoria deficientelor "didascogene", create de profesor prin ignorarea, uneori fara voia lui, a efectelor psihologice pe care le au aprecierile verbale si autoritatea profesorala. Nu mai putin daunatoare, prin efectele ei, este si atitudinea de supraestimare de catre profesor a posibilitatilor reale ale elevului. Ca efect al supraaprecierii si a increderii deosebite pe care o manifesta incapacitatile unui elev, profesorul il supraincarca intelectual, elevul in cauza fiind nevoit sa faca mereu fata unei disproportii, de ordin intensiv si calitativ, intre sarcinile si cerintele care-i sunt puse in fata si propria rezistenta nervoasa. Acest dezacord intre "cerere" si "oferta" il poate determina pe elev sa actioneze fie prin protest si respingere a exigentei, fie printr-o indeplinire formala a acesteia.
b.Dezacordurile de conduita dintre elev si professor. Pot sa apara dezacorduri importante cu privire la motivele reale care explica reusitele sau nereusitele sale scolare: astfel, in timp ce profesorul atribuie comportamentului elevului un motiv pe care el, ca educator, il considera real, elevul in cauza nu se arata de acord cu motivele ce i se atribuie in legatura cu o fapta savarsita de el si, in consecinta, respinge masurile luate de profesor impotriva lui. Acest dezacord si protestul launtric pot duce la aparitia sentimentului elevului ca este victima unei nedreptati sau a unei neintelegeri, precum si a convingerii sale ca pedeapsa la care a fost supus este nemeritata. Adesea, vazand ca nu este inteles, elevul poate sa se inchida in sine si sa refuze sa dea explicatii. Daca asemenea cazuri se repeta, apare la elevul respectiv asa-numitul fenomen de "rezistenta interioara" in virtutea caruia elevul, desi intelege bine si poate sa faca ceea ce-i cere profesorul, nu-si insuseste aceasta cerinta si se incapataneaza sa nu o duca la indeplinire, in aceste cazuri, contactul dintre profesor si elev se intrerupe, iar intelegerea reciproca dispare. Sa ne inchipuim, de pilda, ca un elev nu-si pregateste o perioada de timp lectiile sau si le pregateste in mod neglijent, fiind etichetat de profesorul diriginte ca un elev lenes. Lenea de care da dovada insa la un moment dat un elev in activitatea sa poate sa fie, asa cum remarca Alfred Binet, o lene "de ocazie" sau o lene "din nastere" . Lenea de ocazie este tranzitorie, accidentala, fiind determinata de un eveniment neplacut, care ar fi putut lipsi. Dintre aceste evenimente neplacute putem mentiona: un elev este descurajat de o nota proasta sau de un esec la un examen, indiferenta parintilor, care nu numai ca nu se intereseaza de conduita scolara a copilului lor, dar reprezinta ei insisi exemple de lene si neglijenta, iar in alte familii, dimpotriva, parintii au prostul obicei de a prelua partial sau in totalitate sarcinile scolare ale copilului lor, realizandu-i temele si dezobisnuindu-l astfel sa mai munceasca si in sfarsit, mai pot fi influente nefavorabile venite din partea altor elevi care au ajuns si ei, in urma unor experiente scolare negative, la descurajare sau chiar dezgust pentru studiu. La lenesul "din nastere" exista, spune A. Binet, o lipsa, un defect initial in preocuparea pentru munca. Acest elev este apatic din fire, ceea ce se constata din insensibilitatea sa chiar fata de stimulii obisnuiti. In consecinta, el este indiferent la orice, este indolent, nedecis si incapabil de a "gusta" placerea care este inspirata de perspectiva scopului de atins. Daca profesorul va lega insa, in mod invariabil, aceasta lene a elevului numai de dezinteresul acestuia fata de scoala, explicatie cu care elevul nu va fi de acord in forul sau interior, va aparea fenomenul de "rezistenta interioara", de pe urma caruia dialogul dintre profesor si elev inceteaza. Mai mult chiar, dezacordul respectiv il va face pe elev sa devina cu adevarat lenes, el extinzandu-si cu repeziciune resentimentele de la persoana profesorului la disciplina pe care o preda, si chiar asupra activitatii scolare in general.
c. Conflictele individuale in cadrul clasei de elevi. Starile de tensiune dintre elevii clasei, ca urmare a competitiei acerbe care apare uneori intre acestia, sau ca urmare a conflictului de interese dintre elevi, pot sa duca la crearea unor subgrupuri si fractiuni cu caracter inchis, care nu comunica decat in cadrul lor stramt si care se izoleaza de restul clasei, devenind "bisericute" sau "clici", cum sunt denumite de restul clasei. In aceste grupuri se cultiva, adesea, preocupari si atitudini cu caracter predelictual sau infractional, de tipul: practicarea jocurilor de noroc, vizionarea de filme pornografice, hoinarirea pe strazi, furturi sau talharii.

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

Cauta referat
Scriitori romani