1. Notiunea raspunderii juridice
Raspunderea ca si notiune, are un continut complex, tratat pe larg, din diferite perspective, in cadrul mai multor stiinte, in incercarea de a clarifica si a aprofunda cate o fateta a acestui concept.
Raspunderea juridica reprezinta, alaturi de raspunderea morala, spre exemplu, unul dintre tipurile de raspundere sociala, poate cel mai important. Pentru uzul studentilor din anul I, vom incerca sa facilitam apropierea de institutia raspunderii juridice, urmand ca, pentru aprofundare, cititorii sa fie indrumati spre tratele fundamentale in domeniu .
Raspunderea, ca si responsabilitatea, sunt notiuni filozofice al caror continut s-a circumscris, de cele mai multe ori, cu ajutorul notiunilor de liber arbitru, discernamant si liberate. Altfel spus, responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la raspundere pentru anume fapta nu se poate concepe decat in conditiile in care acesta a actionat liber si in deplina cunostinta de cauza.
Dintr-o perspectiva istorica, s-a studiat sorgintea si evolutia raspunderii juridice evidentiindu-se rolul raspunderii juridice si al sanctiunii administrate de stat in ruperea cercului vicios al razbunarii, ca metoda primitiva de tragere la raspundere sociala. Momentul in care s-a statuat dreptul exclusiv al statului de a utiliza forta si de a executa sanctiunea este considerat momentul nasterii raspunderii juridice.
O alta abordare a raspunderii o propune sociologia. Astfel, s-a dezvoltat notiunea de raspundere sociala ca raspundere a individului in fata societatii din care face parte pentru prejudiciile aduse acestei societati. Raspunderea si sanctiunea apar ca doua ipostaze ale aceluiasi fenomen. Raspunderea politica, raspunderea morala, raspunderea juridica sunt tipuri de raspunderea sociala. Dreptul societatii si al statului de a impune raspunderea juridica si de a aplica sanctiunea a fost justificat prin interesul societatii de a se apara impotriva acelora cere o vatama.
Stiintele juridice de ramura, trateaza, fiecare forma specifica de raspundere juridica, iar Teoria generala a dreptului, iintr-un efort de sinteza, isi propune sa defineasca si sa circumscrie cat mai exact notiunea de raspundere juridica in scopul clarificarii acestei notiuni pe cat de complexa, pe atat de necesara sistemului juridic si societatii, ca ansamblu.
De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la indeplinire de buna voie de catre cetateni, din convingerea ca ele exprima valorile de just si echitabil, sau de teama sanctiunii ce ar trebui suportata. Atunci cand, in urma incalcarii unei norme juridice, organele de stat intervin prin aplicarea unei sanctiuni, raspunderea juridica se concretizeaza. Pentru a delimita cele doua tipuri de relatii ce pot interveni intre subiectele de drept si stat, ca unic titular al dreptului de a aplica constrangerea publica, in ramura penala s-au propus notiunile de raport juridic de conformare - pentru a defini situatia inj care persoanele fizice sau juridice isi indeplinesc de bunavoie obligatiile - si raport juridic de conflict - pentru cazul in care este necesara interventia coercitiei etatice .
Raspunderea juridica a fost definita ca o situatie juridica , ca un raport juridic sau ca o institutie juridica complexa, ca un sistem complex de norme . Ea consta in reactia de reprimare venita din partea societatii, fata de o actiune umana care contravine unei norme, actiune imputabila, in principal, individului. Doctrina romaneasca a imbratisat, in mod predominant, opinia ca raspunderea juridica reprezinta un raport juridic de constrangere care are ca obiect sanctiunea juridica , ca un complex de drepturi si obligatii conexe care se nasc - potrivit legii - ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrangerii de stat, prin aplicarea sanctiunilor juridice in scopul asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si a indrumarii membrilor societatii in spiritul respectarii ordinii de drept .
Fapta ilicita ce reprezinta fundamentul raspunderii juridice consta in neindeplinirea unei obligatii impuse de lege, adica in incalcarea cu discernamant a unei norme juridice. Astfel, raspunderea juridica apare ca obligatia subiectului de a indeplini indatorirea care inlocuieste o indatorire anterioara neindeplinita, deci, asemenea unei novatii, cum arata prof. Djuvara . Incalcarea normelor legale, in sens larg, constituie singurul temei al raspunderii juridice. Eficacitatea normelor juridice este, in mod determinant, legata de existenta sanctiunilor si a unui cadru pentru aplicarea lor. Fiind un sistem institutionalizat de norme juridice, dreptul, ordinea juridica inseamna si un ansamblu de mecanisme si institutii specializate, abilitate sa aplice sanctiunile corespunzatoare in cazul unei conduite care infrange exigentele modelului de comportament prescris.
2. Principiile raspunderii juridice
Principiul legalitatii a fost formulat initial in ramura penala sub forma adagiului nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Astazi principiul are valoare constitutionala si este valabil in toate ramurile de drept.
Principiul raspunderii subiective sau principiul raspunderii pentru faptele savarsite cu vinovatie consta in aceea ca nimeni nu raspunde decat daca i se imputa si i se dovedeste o greseala si numai in limitele vinovatiei sale. Respectarea acestui principiu contribuie in mod esential la realizarea scopului educativ al raspunderii juridice.
Principiul raspunderii personale se refera la faptul ca, de principiu, fiecare raspunde doar pentru fapta sa ; cu toate acestea, in ramura civila s-a instituit atat o raspundere pentru fapta altuia, cat si una pentru fapta animalelor sau a edificiilor { art. 1000 s.u. Cod civil}.
Conform prezumtiei de nevinovatie nimeni nu poate fi tras la raspundere juridica, nimanui nu i se poate aplica o sanctiune pana cand nu i se dovedeste vinovatia. Prezumtia de nevinovatie este o prezumtie relativa ce poate fi rasturnata prin proba contrarie. Aceasta prezumtie se concretizeaza, din punct de vedere procedural, in faptul ca sarcina probei ii incuba celui ce acuza, intr-un sens larg sau reclamantului, procurorului, partii vatamate etc., in functie de ramura de drept avuta in vedere.
Principiul justetei sanctiunii sau al proportionalizarii sanctiunii cu fapta, cu rezultatul ei, precum si cu gradul de vinovatie al autorului faptei reprezinta un alt principiu comun tuturor formelor de raspundere juridica.
Principiul conform caruia unei singure violari a normei juridice ii corespunde o singura imputare se refera la aceea ca nimeni nu poate fi sanctionat de doua ori pentru aceeasi fapta (non bis in idem). Se admite insa cumulul formelor raspunderii juridice in cazul in care prin aceeasi fapta sunt incalcate mai multe norme juridice. Astfel, daca un salariat, aflat in exercitiul atributiunilor de serviciu, savarseste o infractiune, el va trebui sa suporte, pe langa pedeapsa penala corespunzatoare infractiunii savarsite, si o sanctiune civila patrimoniala, corespunzatoare obligatiei de reparare a prejudiciului produs prin infractiune, precum si o alta sanctiune disciplinara specifica normei de dreptul muncii incalcate prin neindeplinirea intocmai a atributiunilor de serviciu.
Principiul celeritatii tragerii la raspundere porneste de la ideea ca momentul aplicarii sanctiunii trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al savarsirii faptei, pentru ca sa se produca efectul sanctionator, si mai cu seama efectul preventiv al tragerii la raspundere juridica. Scopul aplicarii sanctiunii consta in repararea, pe cat posibil, a prejudiciului suferit, dar si in prevenirea unor noi incalcari a normelor juridice de catre autorul faptei - preventia individuala - sau de catre alte persoane - preventia generala -. Aceste scopuri nu pot fi atinse pe deplin decat daca procesul de descoperire a celui vinovat si de aplicare a sanctiunii se desfasoara cu rapiditate, dovedind capacitatea societatii de a reactiona rapid la incalcarea normelor edictate de autoritatile sale. Trecerea unui timp prea indelungat de la savarsirea faptei ilicite poate determina pierderea probelor sau intervenirea prescriptiei raspunderii juridice.
Alaturi de aceste principii generale, comune tuturor ramurilor de drept, exista si principii specifice raspunderii penale, administrative etc. care se studiaza de catre stiintele juridice de ramura.
3. Formele raspunderii juridice
Notiunea de raspundere juridica apare, asa cum am aratat anterior, ca rezultat al sintetizarii tipurilor de raspundere ce s-au cristalizat la nivelul fiecarei ramuri de drept. Astfel, s-a remarcat ca aproape fiecarei ramuri de drept i se poate atribui propria forma de raspundere juridica. Astfel natura normei juridice incalcate determina genul raspunderii juridice: raspundere civila, penala, administrativa, de dreptul muncii, comerciala etc.
Alaturi de criteriul utilizat anterior, cel al naturii normei juridice incalcate, si alte criterii mai pot fi utilizate pentru a determina formele raspunderii juridice. Putem deosebi raspunderea juridica de drept public de raspunderea juridica de drept privat daca tinem cont de apartenenta normei de drept incalcate la una din cele doua mari diviziuni ale dreptului: public sau privat. Apoi este posibila detasarea raspunderii individuale de cea colectiva in functie de subiectul caruia ii incuba raspunderea: unei persoane fizice sau juridice. Cu aceasta ocazie, facem precizarea ca, o data cu intrarea in vigoare a noului Cod Penal, se va putea vorbi de existenta in dreptul romanesc a unei raspunderi penale colective in sensul ca persoana juridica va putea fi subiect al raspunderii penale.
Ramanand la delimitarea clasica a formelor raspunderii juridice in functie de natura normei incalcate, vom trece in revista cateva din cele mai des intalnite forme de raspundere in dreptul romanesc, pentru ca proaspatul student sa se poata familiariza cu aceste notiuni de baza.
Raspunderea civila poate fi delictuala sau contractuala.
Raspunderea civila delictuala are ca fundament o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, autorului faptei revenindu-i obligatia de a repara prejudicial cauzat prin fapta sa, a celui pentru care raspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Spre deosebire de raspunderea penala care intervine doar in cazul savarsirii unei infractiuni, adica a unei fapte incriminate de legea penala, raspunderea delictuala poate interveni pentru orice fapta ilicita ce a cauzat un prejudiciu.
Raspunderea civila contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unei conventii, prejudiciul fiind cauzat chiar de aceasta neexecutare a clauzei contractuale.
Raspunderea civila prezinta o deosebita importanta deoarece constituie dreptul comun in materie de raspundere patrimoniala, pentru celelalte tipuri de raspundere juridica de ramura .
Raspunderea penala are ca temei savarsirea unei infractiuni, adica a unei fapte prevazute de legea penala, care prezinta pericol social si care este savarsita cu vinovatie. Sanctiunea specifica dreptului penal este pedeapsa privativa de libertate sau inchisoarea si se poate aplica doar persoanei fizice .
In cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat notiunea de raspundere administrativa ca forma a raspunderii juridice care intervine in cazul incalcarii unei norme de drept administrativ. Aceasta poate fi o raspundere contraventionala, materiala sau disciplinara.
Raspunderea administrativa contraventionala intervine doar in cazul savarsirii unei contraventii, adica a unei fapte reglementate de lege ca si contraventie. Cele mai intalnite sanctiuni contraventionale sunt amenzile contraventionale.
Alaturi de aceste doua forme de raspundere ce au ca obiect o sanctiune represiva, raspunderea administrativa mai cunoaste si o a treia forma - raspunderea materiala, ce are ca obiect o sanctiune reparatorie - este vorba de raspunderea organelor administratiei publice pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale.
Raspunderea administrativ-disciplinara se fundamenteaza pe incalcarea unei obligatii de drept administrativ, pe savarsirea unei abateri administrative. Retragerea unei autorizatii sau inchiderea unei unitati economice sunt sanctiuni administrativ-disciplinare atunci cand nu insotesc aplicarea unei sanctiuni contraventionale.
In dreptul muncii s-a fundamentat raspunderea disciplinara si raspunderea patrimoniala (materiala). Raspunderea disciplinara intervine in cazul in care un salariat savarseste cu vinovatie o abatere disciplinara. Raspunderea disciplinara este o raspundere de natura contractuala, bazata pe contractul de munca. Sanctiunile disciplinare pot merge de la mustrare si avertismentul scris pana la concediere. Raspunderea disciplinara isi are izvorul prioritar, in normele Codului Muncii.
Raspunderea patrimoniala, ca si cea disciplinara, isi are izvorul tot in Codul Muncii. Aceasta consta in obligatia salariatilor de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina si in legatura cu munca lor.
Atunci cand s-a constatat savarsirea unei fapte ilicite, persoana vinovata va trebui sa suporte o sanctiune corespunzatoare. Sanctiunea reprezinta instrumentul de realizare a raspunderii juridice, obiectul acestui raport juridic de constrangere, iar scopul sanctiunii poate fi represiv, preventiv, educativ sau reparatoriu.
Desi notiunile de pedeapsa si sanctiune sunt sinonime, totusi, in drept, sanctiunea apare ca o categorie generala, in timp ce pedeapsa reprezinta o sanctiune tipica ramurii penale.
In functie de norma juridica incalcata, sanctiunile vor fi de drept civil, precum despagubirea, restituirea bunurilor sau restabilirea situatiei anterioare, penala ( pedepse, masuri de siguranta sau educative), administrativ (amenda sau avertismentul, mustrarea, confiscarea etc.). In dreptul muncii se aplica sanctiuni precum mustrarea, diminuarea salariului sau concedierea, iar in dreptul constitutional - suspendarea sau demiterea din functie, spre exemplu.
4. Conditiile raspunderii juridice
Raspunderea juridica, in oricare din formele sale, se concretizeaza daca sunt indeplinite cateva conditii referitoare la fapta ilicita, la rezultatul vatamator, la legatura cauzala dintre fapta si rezultat si la subiectul raspunderii juridice, respectiv la capacitatea sa de a raspunde si la vinovatia sa. In plus este necesar sa nu intervina nici una din cauzele exoneratoare de raspundere.
Fapta ilicita, sau conduita ilicita reprezinta fundamentul obiectiv raspunderii juridice, in lipsa unei exteriorizari a relei intentii, raspunderea juridica nu se poate materializa, gandul vinovat poate determina eventual, raspunderea morala, ca forma a raspunderii sociale.
In general, fapta ilicita consta intr-un comportament (actiune sau inactiune) care nesocoteste o prevedere normativa. Caracterul ilicit al faptei se stabileste in functie de dispozitia normei. Astfel, daca norma interzice o actiune (norma prohibitiva), conduita ilicita va consta in chiar actiunea prohibita. Tot astfel, in cazul normelor ce impun o actiune, a normelor onerative, inactiunea determina aplicarea sanctiunii. Este cazul medicului de garda care nu acorda bolnavului internat de urgenta asistenta medicala necesara. Problemele ridicate de normele dispozitive, acelea care permit subiectului de drept sa aleaga o conduita din mai multe posibile, au fost avute iin vedere cu o ocazia studierii normei juridice.
In functie de natura normei incalcate, faptele ilicite pot fi infractiuni, contraventii, abateri disciplinare, delicte civile etc.
O a doua conditie necesara pentru a interveni raspunderea juridica consta in cauzarea unui rezultat vatamator, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fie societatii in ansamblu. In unele ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, este obligatorie dovedirea prejudiciului suferit, fie el material sau moral, atat ca existenta, cat si ca intindere; in schimb, in cazul dreptului penal, nu este necesara totdeauna probarea unui prejudiciu, crearea starii de pericol ca urmare a savarsirii infractiunii poate fi suficienta pentru a interveni raspunderea penala.
Intre fapta ilicita si prejudiciul suferit trebuie sa existe o legatura cauzala in sensul ca prejudiciul trebuie sa fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirea legaturii cauzale nu este la fel de facila in toate cazurile. Astfel, in cazul prejudiciilor la care concura mai multi factori, printre care se poate afla si culpa proprie a victimei, este mai dificil a stabili care dintre acesti factori a avut caracter determinant si care a facilitat doar producerea rezultatului. Pentru a usura acest proces de analiza, s-a dovedit utila folosirea notiunilor de « cauza » si « conditie ». Astfel, se considera cauza a prejudiciului acela dintre factorii interveniti care a putut determina in mod direct si nemijlocit producerea rezultatului, iar factorul care a influentat, favorizand producerea rezultatului, este considerat ca a avut doar rolul de conditie in producerea prejudiciului. Atat actiunea cat si inactiunea pot avea caracter cauzal.
Alaturi de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni raspunderea juridica, este necesara stabilirea existentei vinovatiei, considerata uneori fundamentul subiectiv al raspunderii.
Rudolf von Ihering arata ca fapta ilicita trebuie sa fie constienta. Vinovatia consta in atitudinea psihica a autorului faptei fata de propria conduita si de rezultatul acesteia.
Diferitele forme sub care se poate manifesta vinovatia au fost in modul cel mai clar definite de catre normele de drept penal. In acest act normativ se stabileste ca atitudinea negativa a autorului faptei fata de conduita sa si de rezultatul acesteia poate lua forma intentiei sau a culpei. Intentia este considerata directa atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si il urmareste. Atunci cand acesta prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmareste, dar il accepta, ne aflam in fata intentiei indirecte. Culpa intervine atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu il urmareste, sperand in mod usuratic ca el nu se va produce (imprudenta) sau atunci cand faptuitorul nu prevede rezultatul faptei, desi trebuia si putea sa-l prevada (neglijenta).
