Disertatia redactata referat







Reguli necesare pentru definitii:
. A nu admite fara definitie nici unul dintre termenii cat mai obscuri sau echivoci.
. A nu intrebuinta in definitii decat termeni perfect cunoscuti sau deja explicati.
Reguli necesare pentru axiome
. A nu admite in axiome decat lucruri evidente.
Reguli necesare pentru demonstratii
. A demonstra toate propozitiile si a nu intrebuinta in demonstrarea lor decat axiome pe deplin evidente prin ele insele sau propozitii deja demonstrate sau acceptate. A nu abuza niciodata de echivocul termenilor, omitand sa substitui mintal definitiile care ii restrang sau ii explica.
Acestea sunt regulile care alcatuiesc tot ce este necesar pentru a face ca demonstratiile sa fie convingatoare.
Stiinta introducerii
Multe lucrari vadesc o mare stangacie in a introduce subiectul, a se interoga asupra naturii intrebarii puse. Intrebarea nu poate fi precizata fara sa te interoghezi asupra sensului fiecarui termen si asupra articularii lor.
Introducere lipsita de vigoare, devenita o disimulare a saraciei; ea a devenit acoperirea clasica a abaterii de la subiect. Se poate:
1. s-o aduci la ideile care iti sunt dragi;
2. sa faci din ea o "incarcatura" scolareasca, plata, stabila si linistitoare;
3. sa expui teorii ale diversilor autori, cu inevitabilele iesiri din subiect;
4. sub pretextul unor analize minutioase ale termenilor enuntului, sa-l fragmentezi pe acesta din urma pana la a-i ucide sensul, care, evident, nu este dat decat in indivizibila sa totalitate.
Prea putine lucrari pun in introducere o problema si dau la iveala o miza filosofica. Toate juriile deplang inclinatia prea frecventa de a presupune subiectul cunoscut, apoi de a se abate rapid spre o intrebare care are un raport indepartat cu intrebarea initiala, ansamblul acestui demers presupunand o nesocotire radicala a functiei introductive.
Pericole diverse
. Absenta introducerii. Pericolul rezida, evident, in eliminarea textului preliminar pe care il reprezinta introducerea. Unii demareaza brutal, fara preambul, ei ataca direct discutia organizata, fara a chestiona subiectul. Aceasta abordare constituie o grava eroare, denotand un tip de gandire prea brutal, insuficient preocupat de nuante, strain de adevarata idee de problematizare, care trebuie sa apara inca din introducere. Aceasta din urma nu este deloc gratuita: intr-un discurs, in viata, in general, orice data trebuie justificata; nimic nu se impune ca atare. Nerealizarea unei introduceri inseamna sa transgresezi toate regulile jocului, retorice, filosofice, umane. Lipsa introducerii nu ar desemna un esec in "arta de a trai", in semnificatia deplina a acestei expresii?
. "Introducerea-parafraza". Introducerea in subiect nu inseamna defel repetarea, parafrazarea lui, inlocuind, mai mult sau mai putin abil, un termen cu altul (apropiat). Acest demers frecvent este de tip repetitiv sau redundant: candidatul nu aduce nimic nou, nici o deplasare de perspectiva, nici un itinerar. Acest demers, static, care nu anunta nici problema, nici problematica, nici strategia, este antifilosofic.
. Introducerea prea generala sau paspartu. Alaturi de redundante, clisee si generalitati ameninta, in mod sigur, demersul introductiv: nestiind cum sa faca introducerea, studentul, fara sa repete cu adevarat subiectul, elimina introducerea in specificitatea ei si "placheaza" pe enunt cu truisme si generalitati, cum ar fi "interesul universal al intrebarii puse". Oricat de raspandite ar fi, aceste banalitati sunt straine de functia introductiva, pe care o nesocotesc total.
. Abordarea ironica dezarticuleaza subiectul, il demonteaza, ii subliniaza dimensiunile absurde. Candidatul se pregateste sa elimine, intr-un fel, un subiect imposibil: formulare refractara! Aceasta dimensiune ludica si ironica nu prea este de dorit, si inca mai putin in proba scrisa decat la oral, unde candidatul se poate adapta mai bine la auditoriul sau.
. Abordare interminabila si lenta. Nu-l plictisiti pe corector cu dezvoltari verbioase care nu se mai termina! O regula de aur a introducerii: ea trebuie sa fie destul scurta. Analiza interminabila a conceptelor nu constituie o introducere. Acest tip de neajuns presupune neintelegerea regulilor elementare ale retoricii. Indeplinind o functie problematica, introducerea trebuie sa atraga atentia cititorului.
. Raspunsul enuntat dinainte. Comparabile cu un roman politist care ar oferi cheia enigmei de la primele pagini, unele introduceri, pline de bunavointa, ne dau, de la inceput, solutia problemei. Aceasta abordare incalca, si ea, orice retorica iscusita si inteligenta! Introducerea este harazita sa opereze o chestionare si sa formuleze "problema-aporie", nu sa anticipeze asupra rezultatelor ulterioare ale discutiei. A inlesni cercetarea, a lasa deschisa atentia corectorului, a pregati un demers reflexiv fara a-l inchide: toate aceste exigente duc la respingerea ideii unei formulari anticipate a raspunsului.
Momentul decisiv, introducerea anunta si schiteaza calea operei, efectuand o prima dezvaluire. Ea este cea care anunta:
. O intrare in interogatia propriu filosofica. Departe de a corespunde unui artificiu verbal sau a unor generalitati, introducerea permite accesul la formularea subiectului ca obiect de reflectie filosofica. Evident, ea opereaza trecerea de la datele brute ale subiectului la interogatia filosofica insasi. Aceasta trecere de la "filosofic" la "problematic", presupune intreaga munca pregatitoare initiala: introducerea condenseaza, intr-o schita rapida de strategie dinamica, activitatea pregatitoare, aducand astfel reflexul conceptual al analizei conduse pentru a elabora si pune in forma subiectul.
. Functia problematica a introducerii. Fruct al muncii preliminare, ea enunta clar si distinct sensul formularii subiectului, dupa ce va fi transformat termenii enuntului in concepte. Introducerea determina legaturi conceptuale, preocupandu-se de raporturile reciproce ale termenilor sau conceptelor. Ea pune problema plecand de la chestionarea initiala, de la jocul organizat al intrebarilor. Asadar, introducerea trebuie sa fie eminamente problematica: functia sa proprie este sa puna problema inerenta disertatiei. In sfarsit, ea face vizibila miza filosofica: castigul speculativ sau practic legat de anumite enunturi, strategii sau teme.
. Functia "aporetica" a introducerii. Intrucat pune si ridica problema la un mod interogativ - chiar si in cazul in care subiectul nu este enuntat sub aceasta forma - , introducerea reprezinta un exercitiu intrebator si chiar aporetic: ea poate sublinia, in unele cazuri, dificultatile sau obstacolele care bareaza, provizoriu, calea analizei. In masura in care problema si aporia se confunda, enumerarea obstacolelor sau dificultatilor cercetarii poate aparea a fa constitutiva introducerii.
. Introducerea, schita a viitoarelor stadii ale gandirii. Repudiind cu grija orice raspuns anticipat, introducerea poate sa enunte, fara rigiditate si dinamic, planul viitor al lucrarii.
De ce aceasta introducere? Unele dezvoltari opace sau obscure il pune pe corector in incurcatura. Enuntarea planului viitor inlatura unele echivocuri si aduce un al Ariadnei cititorului descumpanit. Mai trebuie ca aceasta enuntare sa se limiteze la a prezenta stadii ulterioare ale gandirii si cai de cercetare, directii si jaloane, fara a explica un continut, ceea ce ar elimina demersul viu al exercitiului. In rezumat, enuntarea planului trebuie sa apara drept expresia clara si concentrata a strategiei si inaintarii ulterioare.
Elaborarea unei introduceri
. Exploatarea unei contradictii. Enuntul introductiv poate sa survina din analiza unei contradictii imanente titlului. In interiorul subiectului functioneaza un sistem de opozitie: punerea in evidenta a unei contradictii posibile ofera patrunderea reflexiva in aceasta din urma, punctul de plecare care problematizeaza si chestioneaza. Exemplu: "Gandirea asupra mortii are un obiect?" - se poate pune in evidenta o contradictie inerenta formularii, care constituie o cale de intrare in subiect.
. Opozitia opiniei curente fata de paradoxul continut in enunt. Unele subiecte filosofice se prezinta sub forma de paradoxe (absolute sau relative), adica de judecati care se opun opiniei indeobste admise. Opozitia sau contradictia intre paradox si judecata comuna introduc in problema ridicata de subiect si permit inaintarea in demersul reflexiv
. Opozitia intre teorii filosofice. Opozitia sau contradictia, principii de baza ale demersului, pot sa dobandeasca o alta infatisare si sa se aplice unor teorii filosofice. Avem aici o abordare posibila, cu conditia, fireste, de a dispune de o suficienta stapanire doctrinala.
. Distantarea istorica. Enuntul se prezinta, foarte adesea, ca un adevar absolut. Procedeul va consta in a-i sublinia caracterul limitat, pentru a-l face sa apara ca un obiect al unei chestionari posibile.
Introducerea ca moment capital al disertatiei
Introducerea este destinata sa concentreze atentia asupra unei probleme, dupa ce va fi elucidat comprehensiunea sensului termenilor si va fi procedat la o adevarata delimitare a conceptelor. Introducerea nu consta deci nici in a prezenta in mod artificial subiectul, nici in a-l repeta, ci in a-l supune unei interogatii fundamentale, fara a ne pierde vreodata intr-o proliferare de intrebari dezordonate, care ar pune in cauza viitoarea strategie ce comanda disertatia. Relativ scurta, bine exprimata, concisa, precisa si vie, introducerea produce "intrebarea intrebarii", pusa in evidenta de munca preliminara anterior efectuata, ca si miza si mai ales a problemei. O introducere este in mod necesar densa, chiar daca corespunde exigentei de a fi scurta.
Dezbaterea sau dezvoltarea
Ce anume produce dezvoltarea
. Ea corespunde unei inaintari ordonate si riguroase. Trebuie evitate in cursul dezvoltarii: simpla asociatie de idei (un termen sau o idee evocand atunci un alt termen), fie asimilarile pripite, fie asimilarile pripite ori determinarile conceptuale sumare. In acest domeniu, regula jocului este sa se inainteze ordonat, fara a proceda vreodata la amalgamari conceptuale, fara lunecari prost controlate de la un concept la altul. Inaintarea este deci conceptuala: de aceasta natura este esenta ei.
. Ea transforma termenii in concepte, pe care le clarifica progresiv. Aici se afla intreg secretul disertatiei filosofice reusite. Analiza pleaca de la termeni, pe care ii transforma in concepte delimitate, precise, imbogatite. Aceste concepte nu pot fi considerate in mod rigid si dogmatic. In cursul dezbaterii, o lumina noua se va proiecta asupra lor, va revela noi nuante si noi fatete. Sa presupunem ca o disertatie trateaza despre putere. Aceasta din urma nu este univoca: fenomen politic, ea depaseste si aceasta sfera, poate fi analizata ca strategie, joc complex etc. Pe scurt, nu exista in dezbaterea filosofica, "concepte mari". Conceptede trebuie sa devina fine, mobile, suple. In loc de a proceda prin "macroconcepte" masive, studentul trebuie tocmai sa asculte conceptele, sa vada in ele fine loturi ascutite si mobile. Daca conceptul desemneaza o unealta obiectiva, dezbaterea nu trebuie totusi sa fie impersonala.
. Ea organizeaza o reflectie personala. Remarcile care urmeaza, expuse de membrul unui juriu, clarifica foarte bine natura unei preocuparile majore in conducerea disertatiei filosofice: "A scrie o disertatie, a te aventura intr-un text sau a face o expunere constituie aici unul si acelasi act, care poate fi calificat astfel: a lua cuvantul, a desfasura un discurs, a incepe un discurs, a incepe sa vorbesti. Un asemenea act a fost intotdeauna riscant, presupune ambitie si totusi nimeni nu poate renunta la el. ce este un subiect daca nu aceasta provocare la a fi, a aparea in singularitatea sa (ca autor al unui text) fata cu o intrebare ea insasi autentic singulara pe care nici o traditie nu o poate sterge sau ascunde? A lua cuvantul inseamna dintr-o data o explicatie cu tine insuti si, prin afirmarea unei asemenea explicatii, inseamna sa te explici in raport cu ceilalti, in fata celorlalti. Intr-un cuvant, o reflectie trebuie sa fie semnata".
O disertatie filosofica reprezinta, intr-adevar, discursul cuiva, un enunt in care un individ reflecteaza asupra unei intrebari: aceasta trebuie sa ramana el insusi si sa conduca, de o maniera evident stapanita, o reflectie personala si care nu apartine decat lui. Textul nu trebuie sa fie personal si sa apara ca o "luare de cuvant". Sa recurgi la Platon, Kant sau Hegel? Fara indoiala, dar integrandu-i in cadrul unei dezvoltari libere si personale, ale unui proiect filosofic, exersandu-te, propriu-zis, fara sprijin magistral.
A lua cuvantul nu inseamna, totusi, a te abandona desfatarilor cu explorari ametitor narcisice. Nu trebuie sa transformi dezbaterea cu explorari ametitor narcisice. Nu trebuie sa transformi dezbaterea in confesiune, ci sa stii sa faci referire la eu-l purtator de universalitate si sens. Persoana activa in discursul organizat care este disertatia depaseste infinit orice individualitate limitata.
. Scopul ei este sa determine problema pusa in introducere. Cuvantare a unui subiect, disertatia trece in mod liber de la enuntul initial la problema formulata in toata rigoarea sa si incearca sa aduca acesteia din urma o solutie nedogmatica. Asa cum noteaza juriul, "corectorii nu asteapta ca o problema sa fie rezolvata, ci ca ea sa fie determinata". Dezbaterea urmareste sa determine problema in cea mai mare profunzime a ei, nu sa anuleze dificultatile unei intrebari sau probleme. In definitiv, dezvoltarea, departe de a fi arta de a te deroba reducand problemele la dificultati iluzorii, desemneaza o metoda a determinarii si imbogatirii progresive. Orice corector admite incertitudinile sau nedesavarsirea unei analize, daca sunt asumate ca atare.
Ce anume produce dezbaterea
Ea utilizeaza planul ca schema dinamica a demersului. Pe aceasta structura si schema reflexiva "se asaza" continutul dezbaterii, care dezvolta strategiile planului, recurgand la diferite procedee: demonstratii, argumentari, explicitari ale conceptelor si exemple.
. Demonstratiile. Demonstratia desemneaza, in sens strict, operatia mentala care stabileste adevarul unei propozitii in mod deductiv, asociind-o printr-o legatura necesara cu alte propozitii evidente sau deja demonstrate. Utilizarea acestui instrument nu este totdeauna posibila: in demonstratia ca atare (cf. matematicile), semnele sunt intr-adevar lipsite de orice echivoc si regulile sunt explicitate in cadrul unor sisteme formalizate. Dezbaterea filosofica nu se poate mula complet in forma demonstrativa in timp ce geometrul demonstreaza totdeauna dupa un mod a priori, filosoful, desi se straduieste sa stabileasca pe cale deductiva anumite enunturi, recurge in egala masura la argumentare. Deductia corecta din punct de vedere formal se dovedeste inseparabila, in filozofie, de argumentare.
. Argumentarile. Nu este vorba de a deduce consecintele din premise, ci de a "provoca sau de a creste adeziunea unui auditor la tezele care sunt prezentate asentimentului sau". Argumentarea se distinge profund de g demonstratie formala corecta si constituie, ca atare, unul din instrumentele dezbaterii. Totusi, a distinge argumentarea de demonstratia a priori nu inseamna defel a o reduce pe cea dintai la un joc. Orice argumentare trebuie sa se refere la o proba, adica la un proces intelectual care stabileste adevarul asertiunii. Cu alte cuvinte, argumentarea trebuie sa fie probata, ceea ce multi uita pe drum: argumentele lor se neaga ca atare si nu sunt totdeauna argumente!
Erori majore in argumentare:
 A te referi la un autor a carui doctrina este considerata ca norma a adevarului. Acest argument celebru poarta numele de argument al autoritatii, si recurgerea la el nu are nimic filosofic.
 A nu te situa in centrul problematicii unei doctrine sau a unei teze pentru a le critica, de parca enuntul propriei tale teze ar constitui o autentica punere sub semnul intrebarii a doctrinei adverse!
 A enunta fara sa justifici, in mod dogmatic, fara macar sa te referi la o dovada. Acest procedeu nefilosofic este frecvent in exercitiile filosofice.
 A pleca de la premise insuficient clarificate; a practica petitio principii.
 A confunda exemplele cu argumentarea. Nici un exemplu nu constituie o proba.
 A practica un hermetism sau un ezoterism care dauneaza preocuparii privind argumentarea, a vorbi intre "initiati": excesul de hermetism constituie un obstacol in calea comunicarii pe care o presupune orice argumentare; el distruge argumentarea, considerata ca discurs persuasiv care se adreseaza altuia.
 A practica o abstractie totala: gandirea cade atunci in gol si argumentarea se prabuseste. Este vorba de un procedeu foarte raspandit.
Argumentarea - inlantuire de consideratii avand a stabili o teza sau a respinge - trebuie probanta. Cu toate ca se deosebeste de demonstratia a priori, ea reclama un ansamblu de probe si procedee, daca nu necesare, cel putin verosimile si probabile. Desi legatura logica nu este constrangatoare sa concluzia nu poate aparea "invincibila", aceasta legatura logica trebuie sa ramana un fir puternic.
. Explicarile conceptelor. Intrebuintarea oricarui termen ambiguu trebuie sa prilejuiasca o explicare detaliata. Explicandu-si toate materialele conceptuale, rafinandu-le, ajustandu-le, studentul isi imbogateste, cu siguranta, dezbaterea filosofica. Explicitarea conceptuala, condusa fara echivoc si ambiguitate, desemneaza o parte integranta a oricarei dezbateri filosofice serioase. Orice termen de baza cere o explicitare. Cum sa intrebuintezi termenii "fenomenologie" sau "transcendental" fara sa-i explicitezi? Faptul de a spune clar si distinct ce continut semantic precis vehiculeaza termenii sau conceptele constituie unul din instrumentele esentiale ale elaborarii disertatiei filosofice.




Dar excesul de abstractie poate sa dauneze preocuparii si efortului de argumentative. Pentru a cuceri mintea cititorului, trebuie, de asemenea, sa actionati asupra sensibilitatii si imaginatiei sale cu ajutorul unor exemple bine alese si putin numeroase.
. Exemplele. Nu trebuie sa se confunde exemplele cu argumentarea; acest enunt revine ca un laitmotiv in diferitele rapoarte asupra concursurilor: "Prea multe lucrari confunda argumentarea si ilustrarea. Un exemplu, un citat, o reprezentare, oricat de pertinente si necesare ar fi, raman ineficace daca se multumesc sa ilustreze un discurs si devin iritante daca meritul lor consta in a se ingramadi si conta ca numar. Reamintim ca o disertatie este un exercitiu retoric de demonstratie si argumentare, si ca, de aceea, exemplele sau referintele trebuie sa aiba un caracter operatoriu de dezvoltare, de demonstratie, chiar de transformare a unei idei sau a unei teze. O ilustrare nu este deci suficienta cata vreme nu face obiectul unui travaliu real al gandirii sau nu se inscrie in dinamica rationamentului.
Exemplul desemneaza recurgerea la un fapt singular, la un caz particular, la un eveniment empiric (nongeneral). Acesta daca permite consolidarea unei inlantuiri retorice, nu trebuie in nici un caz sa se substituie unei argumentatii. Sa confirme, sa precizeze, sa ilustreze un concept sau un discurs logic - aceasta este treaba exemplului, servitor al conceptului care trebuie sa ramana stapanul. Cu alte cuvinte, conceptul sau ideea permit justificarea exemplului, iar nu invers: intelectul este cel care comanda si, in aceasta perspectiva, trebuie sa limitam strict intrebuintarea exemplelor si sa le concepem, pe cat posibil, ca subordonate vederilor intelectului. "Acesta si este unicul si marele folos al exemplelor: ca fac mai agera judecata. Caci, in ce priveste exactitatea si precizia perspicacitatii inteligentei, ele de obicei mai curand dauneaza, pentru ca numai arareori satisfac adecvat conditia regulii (ca in casus in terminis) si, pe langa aceasta, slabesc deseori acea tensiune a intelectului necesara pentru a sesiza in toata suficienta lor regulile in generalitatea lor si independent de imprejurarile particulare ale experientei, astfel incat sfarsesc prin a se obisnui sa le foloseasca mai mult ca formule decat ca principii. Astfel, exemplele sunt carjele judecatii". (Kant - Critica ratiunii pure) In definitiv, piatra de incercare rezida in ceea ce este a priori, in ratiune si in concept. Exemplul nu constituie nici o structura directoare a disertatiei, nici o sarpanta: el poate doar sa sprijine o asertiune. De aceea nu trebuie nici sa inmultim exemplele, nici sa le consideram in ele insele, facand abstractie de argumentare. In primul caz, puzderia de exemple elimina analiza propriu filosofica - conceptuala, adica, si riguroasa. In al doilea caz, interesul acordat faptului singular mentine gandirea in contingent, chiar anecdotic. Metoda cea buna consta in a analiza un exemplu sau un numar foarte redus de exemple pentru a intari argumentatia.
. Functia exemplului, sprijin pentru imaginatie.
Ce rol joaca exemplul? El ilustreaza ceea ce argumentatia a probat sau va proba. El tinde sa intareasca convingerea, sa lumineze, in mod privilegiat, ceea ce constituie obiectul demonstratiei sau argumentatiei, si nu trebuie sa se substituie acestora. La Sartre, in particular, examinarea cazului concret care ilustreaza demersul teoretic apare elocventa si semnificativa. Acest ganditor a stiut sa imbogateasca si sa adanceasca la maximum exemplul, pentru a concretiza conceptul: "rea credinta", "neantizare" - tot atatea expresii sau concepte pe care Sartre le-a definit, precizat si, in acelasi timp, clarificat prin exemple care vorbesc viguros imaginatiei noastre. Aceste exemple nu constituie o baza de rationament, nu reprezinta o inlocuire a deductivului sau a argumentarii cu ceva empiric, ci desemneaza o reprezentare concreta care permite a evita pura abstractie sau verbalismul, a controla, intr-un domeniu particular al analizei, legitimitatea unei expresii sau a unei notiuni.
. "Cazul particular" sau exemplul ilustreaza sau intareste o argumentare care procedeaza prin analiza de concepte, argumentare careia nici un exemplu nu i se poate substitui. El confirma, gratie preocuparii pentru analiza existentiala concreta pe care o manifesta, valoarea si justetea dezvoltarii abstracte si conceptuale. Exemplele nu trebuie sa fie anecdotice, ci semnificative si "exemplare", cu alte cuvinte, ele trebuie sa depaseasca domeniul particular si cotingent si sa se ridice pana la modelul universal. Considerat sub acest unghi (ca forma concreta ce poate interesa orice individ, indiferent de natura lui), exemplul constituie o pavaza impotriva unei abstractii lipsite de intuitie.

Concluzia
Daca introducerea schiteaza strategia si problematizeaza, concluziei ii revine sarcina de a incheia dezbaterea. Introducerea ne sugera un itinerar; concluzia semnaleaza ca drumul schitat a fost parcurs, ca dezbaterea angajata odata cu introducerea a fost dusa pana la capat. Concluzia, concisa, ofera deci un raspuns la intrebarea implicita sau explicita continuta in titlu, si, de asemenea, o "solutie" (nedogmatica) la problema ridicata in introducere; in consecinta, ea pune capat discutiei si dezbaterii. Concluzia nu se poate confunda cu un simplu rezumat: ea corespunde, intr-o mult mai mare masura, unei puneri la punct dinamice si unui bilant reflexiv, bilant, care - ca si introducerea - trebuie sa se fereasca de orice cliseu sau truism, de orice generalitate sau platitudine.

Ce nu este concluzia
Ce desemneaza concluzia

O afirmatie generala si vaga. Un enunt precis si determinat in raport cu problema ridicata in introducere.
Un cliseu, un loc comun, un enunt stereotip. Un raspuns deschis, adecvat, marcat de trasaturi originale.
Un rezumat sec. O punere la punct dinamica
Un raspuns imuabil si dogmatic la problema. Un bilant reflexiv care stie sa conserve problema pana la solutia ei.
Trimitere indefinita la alte probleme sau teorii. Un ansamblu concis si concentrat care stie sa limiteze dezbaterea fara sa o deschida indefinit. In unele cazuri, o deschidere la o problema sau la un element de reflectie limitat si circumscris.
Redactarea si exprimarea
O exigenta a juriilor
"Nivelul gramatical global si nivelul sintetic lasa de dorit. Reamintim ca aceasta proba zisa de cultura necesita in acelasi timp o manuire corecta a limbii, o cultura literara suficienta si o cultura filosofica de baza."
"Juriul nu considera ca este de prisos sa reaminteasca faptul ca organizarea de ansamblu a unei lucrari, compunerea succesiva a paragrafelor sunt semnificative in privinta ordinii logice necesare gandirii si ca o buna stapanire a ortografiei si a sintaxei usureaza elaborarea ei".
"Multe neologisme inutile (a genera, a optimiza, a initia, in sens de a incepe etc,), expresii dezinvolte (cutare ipoteza este excitanta, omul in stare de natura este nul), incorectitudini gramaticale si greseli de ortografie de tot felul se remarca pana si in cele mai bune lucrari. Avem dreptul sa cerem ca vocabularul filosofic sa fie convenabil ortografiat, ca numele filosofilor sa nu fie pocite si ca transcrierile din greaca sa se conformeze uzajului."
Cateva reguli de redactare si exprimare
Punerea la punct a exprimarii si chiar a prezentarii desemneaza asadar, nu o prelungire anecdotica sau neesentiala, ci o parte constitutiva a metodei, a caii de acces la stapanirea reflectiei. O exprimare sau o redactare stangace pot distruge literalmente calitatea unui exercitiu filosofic. Si asta dintr-un motiv care tine de raportul dialectic intre interior - continutul intelectual - si exterior - forma insasi care organizeaza gandirea. Ambele au acelasi continut. Asa cum este forma exercitiului filosofic, asa este si esenta sa. Pentru a unifica forma si continutul, trebuie sa respectam cateva reguli simple:
. Adoptati un stil simplu si clar. Calitatile fundamentale ale stilului sunt simplitatea, puritatea unei forme lipsite de artificii. "Este de regretat, in unele lucrari, un limbaj pretentios, imprumutat de la jargoane la moda si care, departe de a ascunde saracia ideilor prezentate, tinde invariabil sa o faca mai strigatoare"
Se va evita deci orice recurs la un stil pretentios sau fals hermetic si marcat de o spoiala culturala mai mult sau mai putin tipatoare. Vor fi preferate o forma simpla, un stil lipsit de "manierism", un vocabular precis, adaptat, in perfecta adecvare cu obiectul exprimat. Se va opta pentru simplitatea unui limbaj clar, care comporta, uneori, formule nete si percutante.

A diserta, a face disertatie filosofica

Ce nu inseamna asa ceva Ce anume inseamna
Sa te debarasezi rapid de subiect, pentru a face din el un "cvasitext". Sa efectuezi o lectura atenta a subiectului, sa citesti enuntul cu foarte multa atentie, pentru a intelege bine subiectul.
Sa procedezi doar la un studiu analitic al termenilor care figureaza in titlu, care atomizeaza enuntul. Sa te consacri in mod sistematic cuvintelor cheie, pentru a sesiza multiplicitatea semnificatiilor lor si a le transforma cu adevarat in concepte, sa intelegi interactiunile acestor cuvinte cheie: termenii si relatiile lor.
Sa respingi, in mod arbitrar, anumiti termeni. Sa analizezi cu precizie toti termenii, fara a respinge nimic, chiar daca ii privilegiezi pe unii din ei.
Sa te folosesti neclar si vag de concepte sau termeni. Sa operezi dupa definitii precise si riguroase, respingand orice utilizare prea slaba a conceptelor, orice imprecizie conceptuala.
Sa stabilesti definitii dogmatice, inchise, ingradite. Sa mentii definitii deschise care pot fi remaniate si "reelaborate" in cursul discutiei.
Sa te angajezi precipitat si ardent, intr-o directie de cercetare, dupa o lectura superficiala a titlului. Sa elucidezi cum se cuvine si sa precizezi sensul titlului, pentru evitarea oricarui contrasens. Operand cu atentie si concentrare.
Sa pui intre paranteze sau sa ocultezi problema si miza. Sa formulezi problema si sa-i pui in evidenta miza.
Sa operezi fara strategie si fara idee interogativa si directoare. Sa institui, inca din introducere, o problematica.
Sa anulezi dificultatile sau aporiile, sa te debarasezi de ele prin jocuri de cuvinte, sa reduci problematica la o arta a derobarii. Sa te straduiesti sa determini problema de-a lungul intregii discutii.
Sa polemizezi, sa imparti elogii sau blamuri, sa aduci invective, sa transezi cu autoritate, rationand sumar. Sa procedezi dupa o reflectie logica riguroasa, totodata obiectiva si personala asumand incertitudinile posibile.
Sa faci parada de rezumate ale unor doctrine. Sa integrezi cunostintele in sanul unei strategii reflexive personale.
Sa acumulezi empiric datele si informatiile. Sa pui de la inceput in miscare "travaliul conceptului".
Sa procedzi la intamplare, sa revii, fara ordine veritabila, sa treci brutal de la o intrebare la alta, fara tranzitie. Sa construiesti si sa compui cu rigoare. Sa elaborezi tranzitii care fac posibila trecerea de la o idee la alta, astfel incat sa desprinzi o ordine veritabila.
. Respectati legea comunicarii. Disertatia constituie un exercitiu de comunicare, si aceasta nu trebuie intrerupta niciodata. In acest scop, este bine sa reamintim cateva concepte majore:
 Scrieti citet: trebuie ca ceea ce solicita atentia cititorului sa fie expunerea ideilor voastre. Atentia cititorului nu trebuie acaparata de un fastidios si chinuitor exercitiu de descifrare, care ar bruia perceptia expunerii si, uneori, cursul ideilor voastre.
 Nu ezitati sa schitati in introducere linia directoare a strategiei voastre demonstrative, firul conducator al demersului vostru reflexiv. Aceasta schita il va ajuta intr-o foarte mare masura pe corector sa se orienteze intr-un demers care, pentru el, nu are nimic evident.
 Folositi toate semnele de punctuatie. Ele constituie respiratia gandirii voastre. Departe de a fi anecdotica, punctuatia desemneaza un sistem de semne care servesc la indicarea diviziunilor unui text, la notarea unor raporturi sintactice sau a unor nuante. Care sunt semnele de punctuatie? Punctul, punct si virgula, semnul intrebarii, exclamarii, virgula etc. Trebuie reamintit ca doua puncte anunta o explicatie sau o analiza care clarifica dezvoltarile anterioare. Aceasta "respiratie", aceste elemente semnificative ne ingaduie - intrebuintate cu buna stiinta - sa atragem atentia asupra punctelor esentiale. Punctuatia face vizibila viata unui text: miscarea si dinamismul sau. Ce inseamna a pune semne de punctuatie? Oare nu a gandi echilibrat, dupa o organizare si un ritm? Punctuatia opereaza potrivit unor reguli; ea ne invata supunerea la regula, ca si placerea unui discurs organizat dupa o ordine si un ritm, caci "gandirea ca fiinta se instaleaza in virgula cea mai modesta". In absenta semnelor de punctuatie, ce mai ramane? Un pseudolimbaj, nici intru totul imagine, nici intru totul concept. Codificata in secolul al XIX-lea, punctuatia face parte de-acum din cultura noastra. Nu exista, fara ea, nici limbaj, nici gandire, nici comunicare.
 Redactati, de preferinta, fraze scurte. Stapanirea frazei interminabile se dovedeste, de fapt, foarte delicata. Riscul de a-ti ineca ideile sau de a le rataci intr-un proces care nu se sfarseste este mare. Din punct de vedere retoric, fraza lunga oboseste in general atentia cititorului, care se straduieste sa se supuna meandrelor unei gandiri si nu reuseste intotdeauna. Retorica si efectele sale sunt aici tradate, infrante datorita oboselii sau plictiselii.
. Puneti in evidenta structura lucrarii si inaintarea gandirii. Mijlocul cel mai vadit pentru a pune in evidenta structura lucrarii ar consta, fara indoiala, in a intitula fiecare din partile esentiale ale demonstratiei, dar traditia universitara respinge procedeu. Va trebui deci sa utilizati un artificiu clasic de separatie, lasand doua sau trei randuri albe, pentru a marca trecerea de la o parte la alta.
. Detasati argumentele si subliniati inlantuirea lor. In cadrul partilor principale, detasati argumentele scriind de la capat indata ce abordati un argument nou, si chiar consecinta foarte importanta a unui argument. Trebuie subliniat pericolul disertatiei prea compacte - bloc impenetrabil, fara aerisire.
Aveti grija sa puneti in evidenta in acelasi timp inaintarea si inlantuirea rationamentului. Aveti la dispozitie o puzderie de expresii si cuvinte ce corespund tot atator legaturi logice si permit a sublinia articularile reflectiei. Invatati sa folositi cu buna stiinta conjunctii pentru a marca ritmul gandirii, "caci", "or", "deci". Acesti termeni specializati va permit sa subliniati cu claritate trecerile de la un argument la altul, de la un argument la o consecinta etc. Reflectati deci cu grija asupra termenilor gramaticali care exprima relatiile intre idei. Asa cum punctuatia nu are nimic anecdotic, la fel acesti termeni esentiali structureaza limbajul.
Pentru a pune bine in relief inlantuirea rationamentelor si tranzactiilor critice ale argumentarii, aveti la dispozitie si alte procedee retorice, in special cateva formule scurte, cateva enunturi concentrate, care par adaptate operatiei de a desprinde argumentele si a face vizibila legatura lor. Corectorul se afla atunci in fata unei organizari structurate care ii usureaza judecata si permite o notare mai eficace:
 Aceasta este argumentarea propusa.
 Iata obiectiile posibile la teza.
 Iata presupozitiile sau postulatele acestei doctrine.
 Acestea sunt consecintele analizei.
Este vorba de a sublinia, prin intermediul expresiilor gramaticale sau al formulelor, un demers logic, demers solidar cu reflectia filosofica.
. Dimensiunile disertatiei si echilibrul sau. In primul rand evitati cele doua extreme: analiza microscopica si "romanul-fluviu". Redusa la structura detaliata, disertatia inceteaza sa existe ca atare si nu poate exprima nici cultura, nici capacitatea voastra de a organiza o autentica reflectie. Dar putine disertatii reusesc sa fie scurte, majoritatea cad in exces: sunt de tip "fluviu interminabil", cu logoree si "umplutura". In consecinta, gandirea se ineaca in aceasta curgere greu de stapanit si care, in plus, il indispune pe cititor. Invatati deci sa redactati lucrari indeajuns de scurte sau, cel putin, adoptati masura cea buna: disertatia voastra va avea intre patru si opt pagini (format mare). Uneori, chiar, ea nu va depasi cinci pagini.
Exista o economie globala a disertatiei, o organizare a diverselor elemente care trebuie neaparat sa va retina atentia in cursul redactarii. Reflectati bine la felul in care sunt distribuite aceste parti, orice dezechilibru daunand nu doar logicii ansamblului, ci si fortei sale retorice. Vegheati cu grija la un echilibru convenabil al partilor principale. Sintezele, in special, cer o dezvoltare suficienta: fie ca este vorba de o dezvoltare progresiva sau sintetica, dezbaterea si argumentarea trebuie, in acest ultim moment, sa devina dense si pline, sa culeaga toata bogatia dezvoltarii anterioare. O sinteza prea sumara ar da impresia unei lucrari care determina precipitat sau "in coada de peste".
"Disertatia trebuie sa fie precisa si concisa. Ea n-ar trebui sa depaseasca patru-cinci pagini, depasirile avand a se justifica printr-o calitate exceptionala. Se va tine seama de prezentare, de stil, de corectitudinea limbii si de ortografie".









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani