Intelegere si explicitare referat









Ca intelegere, Dasein-ul isi proiecteaza fiinta catre posibilitati. Aceasta fiinta intru posibilitati care intelege este ea insasi o putinta-de-a-fi si aceasta datorita repercursiunii acestor posibilitati, ca deschise, asupra Dasein-ului. Proiectarea pe care o implica intelegerea are propria ei posibilitate de a se configura. Numim configurarea acestei intelegeri explicitare. Prin ea intelegerea isi apropriaza, intelegind, ceea ce ea intelege. Prin explicitare intelegerea nu devine altceva, ci devine ea insasi. Explicitarea se intemeiaza existential in intelegere; intelegerea nu ia nastere prin explicitare. Explicitarea nu este luarea la cunostinta a ceea ce a fost inteles, ci prelucrarea posibilitatilor proiectate o data cu intelegerea. In conformitate cu tendinta acestor analize pregatitoare ale Dasein-ului cotidian, vom urmari fenomenul explicitarii asa cum apare el in cazul intelegerii lumii, adica in cazul intelegerii neautentice in deplina ei genuitate.
Pornind de la semnificativitatea deschisa prin intelegerea lumii, fiinta preocupata aflata in-preajma a ceea-ce-este-la-indemina ajunge sa inteleaga care este menirea functionala a fiecareia dintre fiintarile intilnite. Privirea-ambientala are darul de a des-coperi, ceea ce inseamna ca "lumea" deja inteleasa este totodata explicitata. Ceea-ce-este-la-indemina ajunge in chip explicit in cimpul privirii care intelege. Orice pregatire a ceva, rinduire, reparare, ameliorare sau completare se implinesc [149] dupa cum urmeaza: fiintarea-la-indemina surprinsa de privirea-ambientala este ex-pusa in "pentru-a"-ul ei si ajunge obiect al preocuparii in conformitate cu ceea ce a devenit vizibil prin aceasta ex-punere. Ceea ce este ex-pus ca atare cu ajutorul privirii-ambientale in vederea evidentierii "pentru-a"-ului sau, adica ceea ce este inteles explicit, are structura lui ceva ca ceva. La intrebarea pe care si-o pune de fiecare data privirea-ambientala - ce anume este aceasta fiintare-la-indemina determinata? - raspunsul explicitator pe care il ofera tot privirea-ambientala este: "ea este pentru." Atunci cind spunem "pentru" ce anume este, noi nu ne rezumam sa numim ceva, ci ceea ce este numit este inteles ca ceva; acest "ca" ne arata ca ce anume trebuie luat acel ceva privitor la care ne intrebam. Ceea ce este deschia prin intelegere, ceea ce este inteles, este intotdeauna astfel accesibil incit, in el, al sau "ca ce anume" poate fi degajat in chip explicit. "Ca"-ul constituie structura a ceva ce a fost inteles in forma sa expresa; el constituie explicitarea. Indeletnicirea care pune in joc atit privirea-ambientala cit si explicitarea si care are de-a face cu fiintarea-la-indemina din lumea ambianta, indeletnicirea care "vede" cutare sau cutare lucru ca masa, usa, trasura sau pod nu are nevoie sa ex-puna printr-un enunt cu valoare de definitie ceea ce a fost explicitat la nivelul privirii-ambientale. Orice vedere pura antepredicativa a fiintarii-la-indemina este in ea insasi deja intelegator-explicitativa. Insa nu tocmai absenta acestui "ca" e cea care constituie puritatea unei perceperi pure? Modul de a vedea pe care il pune in joc aceasta privire este de fiecare data deja intelegator-explicitativ. El adaposteste in sine forma expresa a relatiilor de trimitere (forma expresa a lui "pentru-a") ce apartin totalitatii de meniri functionale de la care pornind poate fi inteles ceea ce e pur si simplu intilnit. Articularea a ceea ce este inteles prin aducerea-in-apropiere explicitativa a fiintarii pe firul calauzitor al lui "ceva ca ceva" precede enuntul tematic privitor la ceea ce a fost inteles. Nu intr-un astfel de enunt apare "ca"-ul pentru prima oara, ci aici el este doar pentru prima oara exprimat; acest lucru este posibil doar in masura in care el subzista deja ca ceva exprimabil. Faptul ca, atunci cind noi privim pur si simplu la ceva, forma expresa a unei enuntari poate sa lipseasca nu ne indreptateste defel sa refuzam acestei simple vederi orice explicitare cu functie de articulare, in speta structura de "ca". Simpla vedere a lucrurilor celor mai apropiate, care survine atunci cind avem de-a face cu ceva poarta in sine in chip atit de originar structura de explicitare, incit, asa zicind, tocmai sesizarea a ceva facindu-se abstractie de "ca" cere din partea noastra o totala re-orientare. Cind pur si simplu fixam cu privirea ceva, faptul-de-a-ne-limita-la-ceea-ce-avem-in-fata este echivalent cu o incetare a intelegerii. Aceasta sesizare care face abstractie de "ca" este o privatiune a acelei vederi prin care pur si simplu intelegem si ea nu e cu nimic mai originara decit aceasta vedere, ci e derivata din ea. Faptul ca, ontic vorbind, "ca"-ul ramine neexprimat nu trebuie sa ne faca sa cedam tentatiei de a-l trece cu vederea in calitatea lui de factor constitutiv aprioric si existential al intelegerii.
Insa daca noi nu percepem niciodata un ustensil aflat la-indemina fara a-l intelege si explicita totodata si daca acest fel de a percepe ne permite sa intilnim la nivelul privirii-ambientale ceva ca ceva, [150] oare acest lucru nu inseamna tocmai ca in prima instanta noi experimentam o pura fiintare-simplu-prezenta si abia apoi o concepem ca usa, ca adapost etc.? Gindind astfel n-am face decit sa rastalmacim functia specifica de deschidere a explicitarii. Caci ea nu arunca, ca sa spunem asa, o "semnificatie" peste nuditatea unei fiintari-simplu-prezente si nici nu lipeste o valoare pe ea; dimpotriva, atunci cind e intilnita o fiintare intramundana ca atare, aceasta fiintare are deja o menire functionala care este deschisa o data cu intelegerea noastra despre lume si care este ex-pusa prin explicitare.
Ceea-ce-este-la-indemina este intotdeauna inteles pornind de la totalitatea menirilor functionale. Aceasta totalitate nu are nevoie sa fie sesizata in chip explicit printr-o explicitare tematica. Chiar daca a traversat o astfel de explicitare, ea ajunge din nou sa fie inteleasa neanalitic. Si tocmai aflindu-se in modul aceasta ea constituie un fundament esential al explicitarii cotidiene ghidate de privirea-ambientala. De fiecare data, aceasta explicitare isi are temeiul in "ceva avut dinainte", intr-o detinere-prealabila (Vorhabe). Conducindu-ne la intelegerea a ceva, explicitarea opereaza in fiinta noastra de ordinul intelegerii, in fiinta raportata la o totalitate deja inteleasa a menirilor functionale. Cind ceva este inteles, dar ramine inca invaluit, el ajunge la dezvaluire printr-o apropriere a lui care intotdeauna are loc sub ghidajul unei priviri ce fixeaza acel ceva in raport cu care ceea ce este inteles trebuie sa fie explicitat. De fiecare data, explicitarea isi are temeiul in "ceva vazut dinainte", intr-o privire-prealabila (Vorsicht), care "deschide", in directia unei anumite explicitabilitati, ceea ce a fost luat in detinerea-prealabila. Lucrul inteles, care e mentinut in detinerea noastra prealabila si pe care il vizam prin privirea-prealabila, devine conceptualizabil o data cu explicitarea. Explicitarea poate sa extraga din insasi fiintarea ce trebuie explicitata modul corespunzator de a o concepe; sau explicitarea poate, dimpotriva, sa prinda fiintarea in concepte carora aceasta fiintare, potrivit felului ei de a fi, li se opune. Insa oricum ar sta lucrurile - explicitarea s-a decis deja, definitiv sau conditionat, pentru un anumit mod de concepere; ea isi are temeiul in "ceva conceput dinainte", intr-o concepere-prealabila (Vorgriff).
Explicitarea a ceva ca ceva este fundata in chip esential in detinerea-prealabila, in privirea-prealabila si in conceperea-prealabila. Explicitarea nu este niciodata o sesizare lipsita de presupozitii a ceva care ne sta pur si simplu in fata. Chiar si atunci cind e vorba de o explicitare specifica si concreta, de pilda de interpretarea exacta a unui text, si ne place sa invocam "ceea ce avem sub ochi", chiar si atunci ceea ce in prima instanta "avem sub ochi" nu este nimic altceva decit opinia prezumata, de la sine inteleasa si nediscutata, a celui ce expliciteaza; aceasta opinie este prezenta in chip necesar in orice abordare explicitativa si ea este din capul locului "postulata" o data cu explicitarea, adica o data cu ceea ce a fost dat de la bun inceput prin detinerea-prealabila, privirea-prealabila, si conceperea-prealabila.
Cum trebuie conceput caracterul acestui "prealabil"? Il concepem cu adevarat daca vorbim formal de "apriori"? De ce intelegerea, pe care am desemnat-o ca existential fundamental al Dasein-ului, are aceasta structura? [151] Si cum anume se raporteaza structura de "ca", apartinind lucrului explicitat ca atare, la structura "prealabilului"? Este limpede ca acest fenomen al structurii de "ca" nu poate fi desfacut "in bucati". Exclude insa acest lucru o analitica originara? Trebuie oare sa privim asemenea fenomene ca "ultime"? Dar chiar si atunci persista intrebarea: de ce? Sau poate structura de "prealabil" a intelegerii si structura de "ca" a explicitarii arata o corelatie existential-ontologica cu fenomenul proiectului? Si acesta nu cumva trimite la o constitutie originara a fiintei Dasein-ului?


Inainte de a raspunde la aceste intrebari - pina acuma sintem departe de a fi pregatiti cum trebuie pentru a o face - trebuie sa cercetam daca ceea ce a devenit vizibil ca structura de "prealabil" a intelegerii si ca structura de "ca" a explicitarii nu reprezinta deja el insusi un fenomen unitar, de care se face uz din plin in problematica filozofica, fara insa ca unei utilizari atit de universale sa ajunga sa-i corespunda originaritatea unei explicatii ontologice.
Prin proiectarea specifica intelegerii, fiintarea este deschisa in posibilitatea ei. Caracterul de posibilitate corespunde de fiecare data felului de a fi al fiintarii intelese. Fiintarea intramundana in general este proiectata catre lume, in speta catre un ansamblu de semnificativitate, in ale carei relatii de trimitere preocuparea, ca fapt-de-a-fi-in-lume, s-a fixat din capul locului. Atunci cind, o data cu fiinta Dasein-ului, fiintarea intramundana este des-coperita, adica atunci cind ea ajunge sa fie inteleasa, spunem ca ea are sens. Insa ceea ce este inteles, riguros vorbind, nu este sensul, ci fiintarea, in speta fiinta. Sensul este acel ceva in care se mentine inteligibilitatea a ceva. Numim sens ceea ce poate fi articulat printr-o deschidere prin care intelegem. Conceptul de sens circumscrie structura formala a ceea ce apartine in chip necesar acelui ceva pe care explicitarea prin care intelegem il articuleaza. Sensul este "catre ce"-ul proiectului de la care pornind ceva devine inteligibil ca ceva; iar acest "catre ce" isi primeste structura de la detinerea-prealabila, privirea-prealabila si conceperea-prealabila. In masura in care intelegerea si explicitarea alcatuiesc constitutia existentiala a fiintei locului-de-deschidere, sensul trebuie conceput ca structura formal-existentiala a starii de deschidere ce apartine intelegerii. Sensul este un existential al Dasein-ului, si nicidecum o proprietate care se ataseaza fiintarii, care se afla "in spatele" ei sau care pluteste undeva ca un "tarim intermediar". Sens (Sinn) nu "are" decit Dasein-ul, in masura in care starea de deschidere a faptului-de-a-fi-in-lume poate fi "umpluta" cu fiintarea des-coperibila in aceasta stare de deschidere. De aceea numai Dasein-ul poate fi cu sens (sinnvoll) sau fara sens (sinnlos). Ceea ce inseamna: fiinta sa proprie si fiintarea deschisa o data cu ea pot fi asimilate prin intelegere sau pot sa cada in raza ne-intelegerii.
[152] Daca aderam la aceasta interpretare fundamental ontologic-existentiala a conceptului de "sens", atunci trebuie ca orice fiintare care nu are felul de a fi al Dasein-ului sa fie conceputa ca lipsita-de-sens (unsinniges), ca esential lipsita de sens. "Lipsit-de-sens" nu pune aici in joc o valorizare, ci este expresia unei determinari ontologice. Si numai ceea-ce-este-lipsit-de-sens (unsinnig) poate sa fie contrar-sensului, absurd (widersinnig). Ceea-ce-este-simplu-prezent, in masura in care Dasein-ul il intilneste, poate, ca sa spunem asa, sa ia cu asalt fiinta Dasein-ului, de pilda evenimente naturale care pot irumpe distrugindu-ne.
Si daca ne intrebam in privinta sensului fiintei, cercetarea noastra nu devine una "adinca" si ea nu scoate la iveala nimic care s-ar afla in spatele fiintei, ci ea nu face decit sa intrebe in privinta fiintei insasi in masura in care fiinta intra in inteligibilitatea Dasein-ului. Sensul fiintei nu poate niciodata sa fie pus in opozitie cu fiintarea sau cu fiinta ca "temei" purtator al fiintarii, deoarece "temeiul" (Grund) nu este accesibil decit ca sens, chiar daca el insusi este "lipsa de temei" (Abgrund), abis al lipsei de sens.
Ca stare de deschidere a locului-de-deschidere, intelegerea priveste intotdeauna intregul faptului-de-a-fi-in-lume. In orice intelegere a lumii existenta este inteleasa o data cu ea; si invers. In plus, orice explicitare se misca intr-o structura de "prealabil" pe care am caracterizat-o deja. Orice explicitare care trebuie sa contribuie la intelegere trebuie deja sa fi inteles ceea ce este de explicitat. Acest fapt a fost intotdeauna remarcat, chiar daca numai in privinta modurilor derivate ale intelegerii si explicitarii, de pilda in interpretarea filologica. Aceasta tine de sfera cunoasterii stiintifice. O asemenea cunoastere cere ca orice lucru sa fie legitimat si astfel intemeiat in mod riguros. Dovada stiintifica nu are dreptul de a presupune deja ceea ce-i cade in sarcina spre intemeiere. Insa daca explicitarea trebuie de fiecare data sa se miste in cuprinsul a ceea ce este inteles si sa se hraneasca din el, cum ar putea ea sa produca rezultate stiintifice fara sa se miste in cerc, mai ales daca, in plus, intelegerea care e presupusa se misca inlauntrul cunoasterii noastre comune despre oameni si lume? Insa cercul, potrivit regulilor cele mai elementare ale logicii este circulus vitiosus. Insa atunci, stradania explicitarii din istoriografie se gaseste a priori exclusa din domeniul cunoasterii riguroase. Cita vreme acest fapt - in speta cercul intelegerii - nu poate fi eliminat, istoriografia trebuie sa se impace cu gindul unor posibilitati de cunoastere mai putin rigurose. Intr-o anumita masura i se permite istoriografiei sa compenseze acest neajuns prin invocarea "semnificatiei spirituale" a "obiectelor" ei. Dar chiar potrivit istoricilor insisi, idealul ar fi desigur ca cercul sa poata fi evitat si sa apara speranta crearii la un moment dat a unei istoriografii tot atit de independente de punctul de vedere al observatorului pe cit este, chipurile, cunoasterea naturii.
[153] Insa daca vedem in acest cerc un cerc vicios si cautam solutii pentru a-l evita, sau chiar daca doar il "resimtim" ca pe o imperfectiune inevitabila, atunci actul intelegerii este rastalmacit din temelie. Ceea ce ne intereseaza nu este sa asezam intelegerea si explicitarea sub un anumit ideal de cunoastere, care la rindul lui nu e decit o specie degradata a intelegerii, una care s-a ratacit vrind sa implineasca sarcina legitima a sesizarii fiintarii-simplu-prezente in ininteligibilitatea ei esentiala. Dimpotriva, implinirea conditiilor fundamentale ale unei explicitari posibile rezida in a nu ne insela in privinta conditiilor esentiale de realizare a ei. Lucrul decisiv nu este iesirea din cerc, ci intrarea in el in maniera corecta. Acest cerc al intelegerii nu este o orbita pe care s-ar misca un mod aleator al cunoasterii, ci este expresia structurii existentiale de "prealabil" a Dasein-ului insusi. Cercul nu trebuie coborit la rangul de cerc vicios si nici macar privit cu ingaduinta. In el e adapostita o posibilitate pozitiva de cunoastere, una originara prin excelenta, care desigur nu este surprinsa intr-o maniera autentica decit atunci cind explicitarea a inteles ca sarcina ei prima, constanta si ultima nu este niciodata de a permite ca detinerea-prealabila, privirea-prealabila, conceperea-prealabila sa ne fie livrate prin intuitii de moment sau prin concepte populare, ci, elaborind aceste structuri prealabile, ea e chemata sa asigure tema stiintifica pornind de la lucrurile insele. Deoarece intelegerea, potrivit sensului ei existential, este putinta-de-a-fi a Dasein-ului insusi, presupozitiile ontologice ale cunoasterii istoriografice depasesc in chip fundamental ideea de rigoare a celor mai exacte stiinte. Matematica nu este mai riguroasa decit istoria, ci doar sfera ei este mai restrinsa privitor la fundamentele existentiale care sint relevante pentru ea.
"Cercul" in intelegere apartine structurii sensului, fenomen care este inradacinat in constitutia existentiala a Dasein-ului, adica in intelegerea care expliciteaza. Fiintarea care, ca fapt-de-a-fi-in-lume, are ca miza insasi fiinta sa, are o structura ontologica circulara. Daca totusi luam aminte ca "cercul", ontologic vorbind, apartine unui fel de a fi propriu simplei-prezente (adica subzistentei), trebuie in general sa evitam ca prin acest fenomen sa caracterizam ontologic ceva precum Dasein-ul.

loading...







Coduri - Postale, caen, cor


Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu



loading...



Cauta referat
Scriitori romani