Munca de pregatire a disertatiei referat






Pericole si principii de actiune
Pericole
. Situarea in afara subiectului este unul din pericolele cele mai raspandite. El consta in redactarea unei disertatii asupra unui subiect apropiat sau radical diferit de cel ce se ofera implicit reflectiei, ceea ce inseamna sa reflectezi in afara temei si mai ales in afara problemei precise: candidatul fie este victima unei situari partiale si limitate in afara subiectului (ex.: el observa, in introducere, problematica, dar dupa aceea o abandoneaza), fie plonjeaza absolut in afara subiectului (ex.: in loc sa se refere, cum i se cere, la idee, el trateaza pur si simplu despre concept).
Cauzele situarii in afara subiectului sunt multiple: prima - cea care se afla la originea celorlalte - nu este oare teama de a gandi cu mintea proprie, de a conduce o strategie personala, de a lua tu insuti cuvantul, pe scurt, de a indrazni sa reflectezi? Trebuie sa avem curajul, afirma Kant, de a ne folosi de propriul nostru intelect. A nu te folosi de el inseamna, de fapt, in acest caz determinat, sa te expui riscului de a te rataci in afara subiectului, preferand unei formulari precise generalitati, refuzand sa vezi in disertatie discursul cuiva. Cum scrie Kant: "Cat de usor este sa fii minor! Daca am o carte, care imi tine loc de intelect, un director, care imi tine loc de constiinta, un medic, care hotaraste asupra regimului meu etc., nu mai am nevoie cu adevarat sa am grija de mine. Nu am nevoie sa gandesc". Trebuie deci sa luam aminte sa nu eludam noutatea fiecarui subiect printr-o lectura superficiala, inexacta si timida, care ne scoate in afara subiectului.
A doua cauza a situarii in afara subiectului - care, evident, poate sa rezulte din prima - este insuficienta elucidare a termenilor sau a conceptelor, lipsa unei analize aprofundate.
A treia cauza - si ea provocata de teama de a gandi cu mintea proprie - este incapacitatea de a distinge problematica reala si de a degaja problema esentiala. Recitarea pasiva inlocuieste atunci problematica controlata; omul deviaza spre o alta problema, chiar o alta tema.
Intr-un cuvant, situarea in afara subiectului provine, in general din teama de necunoscut si din refuzul de a privi intr-un chip nou si personal o chestiune noua.
Sfaturi practice
 Cititi cu atentie subiectul. Nu va avantati in redactare inainte de a realiza o analiza atenta si de a proceda la o lectura aprofundata a fiecarui termen, o lectura totodata analitica si sintetica, destinata sesizarii termenilor in relatiile lor reciproce. Intr-adevar, termenii si expresiile isi dobandesc sensul prin raporturile intre ele. Acest ecleraj "dialectic" permite evitarea situarii in afara subiectului.
 Delimitati bine problema particulara ridicata din conceptele puse in joc. Nu preferati particularului generalul. Respingeti orice largire a subiectului, devenit prea vast si amplu etc. Aceasta respingere a largirii este decisiva pentru buna conducere a disertatiei si evitarea iesirii din subiect.
 Nu aveti incredere in paranteze si digresiuni: ele rup unitatea subiectului si antreneaza neplacut cititorul pe cai si drumuri lipsite de orice necesitate. O tema antreneaza o alta tema, de unde pericolul situarii in afara subiectului.
 Preferati reflectia alerta si personala capcanelor unei recitari pasive, evitati parada de cunostinte, istoria filosofiei ca atare etc.
. Lipsa de rigoare si coerenta. Absenta unei ordini veritabile in reflectie constituie un alt neajuns raspandit. Cititorul gaseste un amalgam acolo unde cauta o unitate, un ansamblu de opinii, iar nu o idee directoare logica si coerenta. Lipseste rigoarea interogatiei. O asamblare de fragmente lipsita de o adevarata analiza si de o demonstratie riguroasa: iata ce i se ofera corectorului.
Sfaturi
 Aprofundati munca pregatitoare, astfel incat sa constituiti puncte de ancorare logice foarte solide. Bogatia muncii pregatitoare conditioneaza aparitia unui adevarat plan si ingaduie astfel evitarea unei decupari arbitrare sau a unui amalgam incoerent.
 Elaborati cu atentie, in timpul unei munci pregatitoare, o idee directoare care va da unitatea si rigoarea ansamblului lucrarii. Aceasta idee va oferi o cale directoare, un fir logic. Ea trebuie sa apara in introducere, sa se expliciteze de-a lungul intregii dezvoltari si sa se afirme in concluzie. Ideea desemneaza atunci, in aceasta perspectiva, un principiu de ordine si de claritate. Gratie ei, argumentarea si dezbaterea au un inceput, o devenire, o concluzie. Ideea e cea care se incarneaza in ansamblul lucrarii: se recomanda sa o construiti cu grija pentru evita amalgamul, a atinge rigoarea si coerenta.
. Analiza partiala. Unul din neajunsurile cele mai frecvente, cele mai vadite, in multe disertatii de-ale studentilor il constituie, fara indoiala, tendinta de a privilegia un singur tip de analiza si de raspuns si de a se multumi cu el in mod partial si unilateral.
Fie subiectul: "A fi liber inseamna a accepta necesitatea?" Un tip de raspuns pe cat de unilateral pe atat de partial, care reduce intrebarea si problema la o singura dimensiune, ar putea fi urmatorul: a fi liber inseamna a accepta necesitatea - ceea ce nu poate sa nu fie si ordinea lucrurilor. Dand acest raspuns unilateral, studentul ignora bogatia problematicii si nu se intereseaza de tema libertatii definite ca spontaneitate nereflectata (si in consecinta, foarte indepartata de acceptarea realitatii). In aceasta perspectiva se contureaza deci un singur raspuns (pozitiv) la intrebarea pusa. Studentul elimina astfel pluralitatea solutiilor sau raspunsurilor. El privilegiaza un singur element demonstrativ si ramane orb la sensul global al demonstratiei
In fapt, intrebarea pusa face apel la o problema sintetica. Se uita astfel ca o disertatie filosofica reprezinta un itinerar dinamic, global, un ansamblu de argumentari complexe. A raspunde printr-un singur tip de analiza inseamna saracirea problematicii si operarea dupa un anumit punct de vedere reductor. Inseamna, sub un anumit unghi, sa ocultezi bogatia vietii si reflectiei. Disertatia filosofica trebuie sa evite orice punct de vedere unilateral sau partial, orice analiza care privilegiaza o singura dimensiune a intrebarii sau problemei. Punctul de vedere prea particular respinge pluralitatea perspectivelor si dinamismul existentei.

Cum poate fi evitata unilateralitatea?
 Procedati la aprofundarea maxima a formularii subiectului. Analizati fiecare termen in bogatia si diversitatea lui.
 Explorati problematica fara a "sufoca" a priori subiectul: trebuie mers mai intai in directii multiple (fara a iesi totusi din subiect).
. Analiza superficiala. Daca analiza partiala nu examineaza decat o singura dimensiune a subiectului, lucrarea superficiala trateaza totodata despre orice si despre nimic. Ea nu aprofundeaza nici o tema. Ramane la o viziune plata, neadancita si neconceptualizata. Nici o gandire in act, ci o discutie care se lungeste fara sa aprofundeze.
Cum sa evitam acest pericol?
 Printr-o analiza conceptuala sistematica, apta sa sina seama de semnificatiile diferite si bogate ale termenilor si sa duca la bun sfarsit activitatea complexa de definire a conceptelor: tocmai aprofundarea conceptuala permite evitarea superficialitatii.
 Respingand sumedenia inexpresiva si superficiala de exemple si de false ilustrari concrete.
 Inlaturand redundantele excesive.
 Indepartand umplutura dezordonata (si deci superficiala).
. Abuzul de jargon si pedanterie. Uitand ca filosofarea consta in exercitarea talentului ratiunii cu ajutorul unor concepte bine definite, in chestionarea cu claritate a realului, studentul recurge, in acest caz, la un limbaj pretentios. Or, obscuritatea nu este niciodata o promisiune de profunzime, jargonul - un fel de iscusinta. Dimpotriva, claritatea reprezinta totdeauna o speranta de reusita. Obiectivul de atins este acela de a invata sa definim cu claritate o problematica filosofica si avantajele limbajului clar sunt - contrar a ceea ce cred multi - absolut evidente in acest caz. "Nu avem incredere in «jargon», scrie Belaval, nu pentru ca cere din partea noastra un efort, daca acest efort este platit; de cate ori insa, convertit in idei clare si distincte, adica tradus in limbaj comun, textul care are o aparenta savanta se reduce la o flecareala! Daca filosofia este un efort pentru a sti despre ce este vorba, onestitatea acestui efort se acorda cel mai bine, se pare cu limba cea mai simpla". In ce priveste recursul la vocabularul tehnic propriu-zis, el nu trebuie sa insemne jargon, in nici un caz, ci exigenta de adevarata claritate si delimitare precisa a conceptelor.
Sfaturi pentru evitarea acestui hermetism absurd, datorita lipsei sale de semnificatie:
 Nu folositi un concept sau termen filosofic decat daca sunteti capabili sa-l definiti voi insiva cu mare precizie.
 Elaborati, spre folosinta voastra, un mic vocabular propriu cu ajutorul caruia sa puteti naviga prin terminologia filosofica. Este bine ca termenii din acest vocabular - "transcendent", "reductie eidetica" etc. - sa figureze ca instrumente de cercetare perfect clarificate.
 Invatati sa exprimati marile doctrine in termeni si concepte clare. Daca Critica ratiunii pure deseneaza pentru voi o arhitectura si un continut la fel de bogate pe cat de accesibile, sunteti pe calea cea buna.
 Respingeti orice aluzie ca atare, fara o clarificare reala. Prea multe aluzii savante, lipsite de explicitare, dauneaza pertinentei demonstratiei. Daca aluzia voastra este adaptata subiectului, atunci clarificati-i sensul, pentru ca ea sa devina o parte necesara a demonstratiei voastre si sa se integreze deplin in aceasta. In caz contrar, respingeti-o. Procedarea prin aluzii savante nedezvoltate ni se pare, in toate privintele, condamnabila. Cum remarca unul din maestrii disertatiei filosofice, Dreyfus Le Foyer: a spune lucrurile temeinic ori a nu le spune, a sacrifica ideea atunci cand nu o poti expune in mod satisfacator, acesta este imperativul. Aluzia savanta duce inevitabil la pedanterie, la obscuritate, la "facutul cu ochiul", de care se abuzeaza prea adesea.
. Uitarea regulilor formale ale disertatiei. Trebuie evitata uitarea regulilor formale ale oricarei compuneri: absenta introducerii, a dezvoltarii argumentate, a concluziei, inclinatia de a redacta paragrafe vascoase, compacte, neseparate, fara tranzitie, constituie tot atatea omisiuni, lacune si pericole. Acest lucru se va evita exersandu-va frecvent in activitatea de pregatire si redactare.
Alte pericole ar fi: credinta in "intaietatea continutului". Nimeni nu asteapta de la student un continut definit, precis, delimitat, sub forma unor judecati sau "pareri" bine caracterizate. Ceea ce conteaza, in filozofie, nu este sa ai cutare sau cutare "parere", ci sa organizezi o reflectie personala care sa inlature "parerea". Disertatia filosofica desemneaza o strategie dinamica de cercetare, iar nu un ansamblu pareri sau de judecati definite.
Principii de actiune
. Principiul ordinii. Acest principiu decurge din analiza fundamentelor filosofice ale metodei. O disertatie de filozofie trebuie sa fie expresia si manifestarea unei ordini: trebuie intotdeauna, cum scrie Descartes, sa punem ordine in lucrurile care in mod natural nu o poseda. Care este semnificatia concreta, in disertatie, a principiului ordinii? Trebuie sa efectuati o miscare intr-o directie determinata, fiecare termen si fiecare element conducand, prin intermediul unei legaturi si al unei organizari, progresiv si gradat, la un alt termen. Strategia ordinii conduce mersul de la mai simplu si de la nemijlocit la ceea ce este mai complex. Aceasta inaintare de la simplu la complex trebuie sa fie respectata cu orice pret si sa fie insotita de tranzitii de la o analiza la alta si de la o perspectiva la alta. Fara tranzitii nu aratati nici ordine, nici progres, nici vigoare. Aceste tranzitii trebuie sa fie exprimate cu cea mai mare grija, fie ca este vorba de a lega o fraza de alta, un paragraf de alt paragraf, sau o parte de alta parte. Tranzitia nu are nimic anecdotic: ea trimite la structura ordonata a intregului a carui manifestare este, structura ordonata de ideea organizatoare care unifica intregul, de la un capat la altul.
. Principiu rigorii este o alta fata a principiului ordinii. Ce desemneaza rigoarea? Caracterul unui rationament caruia mintea nu-i poate rezista, insotit de o mare severitate in aplicarea regulilor. Prin cuvantul rigoare intelegem sa evocam trei teme:
1. Referirea la reguli constrangatoare a caror stricta respectare garanteaza unui demers al gandirii anumite proprietati dorite, conferindu-i in cazurile extreme o forma canonica rigida.
2. o vointa de inchidere, care interzice sa se faca apel la elemente straine de domeniul initial, pentru a depasi prin expediente ad hoc obstacolele pe care le intalneste inlantuirea gandurilor noastre.
3. o dispozitie constanta de a recunoaste si explicita toate presupozitiile demersului, in special pe cele disimulate de evidente aparente.
Intr-adevar, disertatia filosofica se raporteaza la reguli constrangatoare si trebuie sa deruleze o ordine exprimata potrivit unei logici inflexibile, fara sa apeleze la elemente straine de domeniul initial. Intr-un cuvant, ea trebuie sa fie riguroasa, adica nu sa alature in mod arbitrar puncte de vedere, ci sa inainteze dupa o inlantuire logica, justificand, in mod coerent, orice afirmatie. Daca o singura veriga ramane nejustificata, atunci rigoarea este compromisa. Asadar nu se cuvine sa justapuneti argumentele, ci sa operati dupa o logica imanenta intregii lucrari, explicitand toate presupozitiile demersului. Departe de a fi slaba si vaga, gandirea trebuie sa devina riguroasa. Faptul ca nu se poate desfasura conceptul filosofic in acelasi mod in care o face conceptul stiintific, faptul ca functioneaza in mod specific, fara ca miscarea lui sa poata fi confundata cu derularea procesului matematic sau stiintific nu inseamna defel ca intre o gandire riguroasa si una vaga nu este posibila nici o distinctie. Fara indoiala, conceptul filosofic nu tine de criterii comparabile cu cele care opereaza in domeniul stiintific, dar principiul rigorii ramane fundamental in aceasta disciplina. Rigoarea filosofica este o rigoare "care chestioneaza".
. Principiul chestionarii. Disertatia trebuie sa fie filosofica, adica sa se bazeze pe o "chestionare" sau o "mirare". Aceasta chestionare, organizata, va constitui o parte a problematicii disertatiei. Daca disertatia filosofica este mai mult dogmatica decat intrebatoare, mai mult "inchisa" decat deschisa si problematizanta, unul din principiile esentiale pe care se bazeaza este compromis sau repudiat.

Pregatirea disertatiei
Sensul global al acestei etape
O etica a "dezinvolturii" sau a "harului" ar putea duce, desigur, la minimalizarea importantei acestei etape. Dar, cu adevarat, fara un itinerar pregatitor metodic, problematizarea, nucleu al disertatiei, se dovedeste dificila sau imposibila. Care este, de fapt, finalitatea fundamentala a pregatirii? Transmutarea intrebarii in problema si construirea viitoarei argumentari, organizate si riguroase. Gratie activitatii de pregatire, reusiti sa descoperiti problema filosofica subiacenta intrebarii. Problema insasi va face posibila organizarea unei strategii a dezbaterii. O buna disertatie presupune o strategie, un ansamblu de operatii pentru a duce la bun sfarsit dezbaterea. In acest caz strategia consta in a pune corect problemele si a permite aducerea catorva raspunsuri nedogmatice la intrebari si probleme. Etapele pregatitoare vor contura astfel argumentarea finala, coerenta si organizata. Aceasta munca ne permite sa evitam saracia initiala a gandirii, ideile conventionale, stereotipurile diverse. Fara rigoarea pregatirii, coerenta nu poate fi atinsa.
Materiale reflexive
Pentru a va pregati disertatia aveti la dispozitie cunostinte multiple care sunt tot atatea piste de cercetare si analiza.
. Materiale "ale culturii generale" autentice. Cultura generala inalta spiritul la dimensiunea universalului, permite eliminarea elementelor neesentiale ale cunoasterii, ale oricarei cunoasteri, a trece totul prin sita indoielii. Conducerea unei bune disertatii filosofice presupune stapanirea literaturii, artei, teatrului, stiintelor umane etc.
. Materialele filosofice propriu-zise. Cititi cu regularitate marii autori de filozofie. Munca voastra pregatitoare va fi fecunda daca sunteti familiarizati cu ei, patrundeti-va de gandirea lor. Analizati marile texte ale filosofiei, faceti aceasta activ, consacrat artei de a citi. Lucrati cu creionul in mana, rezumati, contractati textele. Aceasta stiinta filosofica, devenita hrana spirituala de baza, va forma ansamblul cunostintelor filosofice, pe care le veti adapta judicios la disertatia dumneavoastra.
Lectura subiectului si definirea termenilor




. O exigenta imperativa a juriilor. Pentru a trata subiectul in specificitatea sa, trebuie sa efectuam o lectura atenta a acestuia. Aceasta propozitie pare discutabila si revine in toate rapoartele juriilor de concurs, fara sa cunoasca astfel la studenti, o aplicatie reala. Iata doua exemple semnificative: : "Fie ca este vorba de enuntul subiectului de disertatie sau de textul comentat, cerinta prima este de a le citi cu atentie. Se cuvine mai ales, pentru disertatie, sa se analizeze cu precizie toti termenii subiectului si relatiile lor"; "Subiectul nu este tratat. Lipsesc analiza directa si asumarea reala. Subiectul este repede ocultat: este vorba de a se debarasa de tot ce ar putea sa jeneze restituirea mai mult sau mai putin ampla a cursului din timpul anului. In acest sens, subiectul constituie intr-adevar un spectacol".
Cititi si analizati subiectul dat: aceasta este regula de aur, in general incalcata, in ciuda simplitatii sale. In consecinta, problema nu este abordata, nici definita si pericolul uitarii in afara subiectului ameninta.
. Cateva reguli privind lectura subiectului. Lectura subiectului si analiza conceptuala care i se asociaza, impreuna cu definirea termenilor, se supun la cateva reguli fundamentale, care comanda intreaga munca:
1. Regula totalitatii sau a analizei relationale - o clarifica pe a doua, care decurge din ea direct.
2. Intrucat relatia comanda activitatea, trebuie sa va straduiti, pe cat posibil, sa determinati, in cadrul subiectului, conceptul filosofic cel mai important, acela care va juca un rol major in strategia de cercetare, care va chestiona cel mai profund subiectul si va comanda problematica.
3. Nu va cantonati niciodata in sfera semnificatiilor elementare ale limbajului curent, ci depasiti-le si integrati-le in cadrul unor ansambluri mai elaborate si mai construite. A filosofa inseamna tocmai a parcurge, printr-o activitate continua, piste noi in care sensurile curente ale termenilor sunt rectificate, remaniate, recreate. Itinerariul studentului s-ar defini, in acest domeniu, ca o trecere de la termeni la concepte, de la semnificatii curente la continuturi conceptuale implicite, de la notiuni sau reprezentari elementare la concepte propriu-zis.
4. Supuneti-va, pe cat posibil, etimologiei, adica stiintei filiatiei cuvintelor. Etimologia este situata la locul ei, in anumite cazuri, de catre specialistii in metoda exercitiului filosofic: cautarea etimologiei cuvintelor nu trebuie sa lipseasca niciodata, dar nu trebuie sa credem ca totul poate fi derivat din etimologie.
5. Regula studierii diverselor sfere semantice sau conceptuale la care se raporteaza cutare sau cutare termen considerat. Exemplu cel mai clar ar putea fi cel al conceptului de libertate, utilizat in campurile politic, metafizic, istoric, fizic etc. Trebuie sa ne intrebam, in mod sistematic, caror campuri apartine un termen important.
6. Regula inventarului conceptual. Trebuie sa realizati, in legatura cu fiecare termen, un bilant referitor la termenii apropiati sau opusi, bilant care desemneaza o forma majora a efortului. Inventariile de termeni sunt aici fundamentale si este necesar, citind subiectul, sa li se intocmeasca liste:
 De termeni apropiati: de exemplu, daca intr-un enunt figureaza termenul fericire, va vor fi de exemplu folos termenii de exemplu beatitudine, confort, incantare, multumire, satisfactie etc. El permite, de exemplu la bun inceput, cand incercati sa intelegeti subiectul, specificarea riguroasa a semnificatiei termenilor, efectuarea unor definitii bine delimitate. S-ar putea face, acelasi lucru in legatura cu cuvantul libertate si sa se intocmeasca o lista de exemplu termeni apropiati: autonomie, independenta, liber arbitru, spontaneitate etc.;
 De termeni opusi, fie contrari, fie contradictorii: daca reluam termenul de fericire, obtinem aceasta lista. Nefericire, nesansa, nenoroc, esec etc. Lista referitoare la termenul de libertate este inca mai semnificativa si mai bogata: dependenta, sclavie, servitute, supunere, constrangere, obstacol, oprimare, determinism, destin, fatalitate etc. sunt tot atatia termeni care trebuie conturati;
 De termeni inruditi logic cu termenul sau conceptul considerat, adica termeni care permit a-l defini sau a caror definitie este dependenta: de la bun inceput acest inventar, efectuat in momentul lecturii subiectului, poate sa contina bogatii euristice, problematice etc. Exemplu: fie termenul cauza: el este logic legat cu efectul, dar si cu determinismul etc. Fie termenul irational: el se afla in legatura logica cu sens, absurd, hazard etc. termenul de violenta este legat cu dorinta, razboi, istorie etc. Aceasta stabilire a legaturilor intre notiuni sau concepte poate usura, in continuare, intreaga strategie a disertatiei. Ea desemneaza un instrument in cercetarea viitoare a chestionarii si problematicii.
In rezumat, a citi un subiect inseamna a defini fiecare termen, cu precizie, in contextul formularii subiectului, a alcatui o prima lista de concepte apropiate, opuse sau legate logic cu conceptele considerate, fara a neglija niciodata diversele campuri semantice care pot sa clarifice un concept sau altul.
. A citi un subiect inseamna:
 A delimita acceptiuni si semnificatii precise ale termenilor enuntului, acceptiuni adaptate titlului in forma lui unica si individuala.
 A fi capabil sa le legi intre ele, intr-un efort unitar. Lectura subiectului se distinge astfel profund de o simpla treaba de dictionar, pentru ca sensul fiecarui termen trebuie sa fie legat de unitatea enuntului.
 A studia deja anumite subintelesuri sau presupozitii legate de termenii care figureaza in titlu.
Postulatul acestei faze considerate in ansamblul ei. A citi corect un subiect inseamna sa i te atasezi si sa nu examinezi nimic care sa-i fie strain. Din aceasta lectura analitica si sintetica a subiectului se nasc piste de cercetare care vor permite, in continuare, demararea chestionarii.
Cautarea semnificatiei de ansamblu a formularii subiectului.
Rezumatul lecturii este reprezenta de o prima semnificatie a formularii; acest prim sens trebuie acum explicitat si clarificat. Dupa ca am ajuns la un enunt global clar si semnificativ vom fi in masura sa ne urmam itinerarul. La drept vorbind, o activitate de analiza si sinteza este aici riguros necesara, pentru a nu ne angaja pe terenurile mlastinoase ale contrasensului sau ale iesirii din subiect.
Trebuie sa avem grija sa nu ramanem inchisi in definitia prealabila si initiala a sensului subiectului. Departe de a fi o constrangere, o baza rigida de la care nu ne putem abate, o paradigma imuabila, definitia prealabila trebuie sa-i apara studentului ca un "ghid", un "instrument", o schema operatorie. Pericolul situarii in afara subiectului ameninta, de fapt, necontenit lucrarile si exercitiile filosofice. Explicarea initiala a sensului subiectului trebuie sa fie un instrument de control: un ghid la care trebuie sa te referi ca sa verifici, din cand in cand, ca nu esti prea departe de subiect, o pavaza pentru evitarea oricarei digresiuni inutile.
Pistele initiale ale chestionarii au fost dezvaluite in subiect inca de la citirea lui. Dar le descoperim, foarte frecvent, in noile formulari ale subiectului.
Punerea la punct a unei problematici organizate
. Elementele principale ale problematicii: chestionare, problema, miza, plan. Tocmai pe parcursul fazei pregatitoare in elaborarea lucrarii - o data depasita etapa explorarii semnificatiei de ansamblu a subiectului - intervine instituirea unei problematici. Aceasta se defineste, reamintim, ca arta si stiinta de a dezvalui problema filosofica subiacenta enuntului; ea este formata din mai multe elemente: chestionarea (joc de intrebari legate intre ele), problema (aporie fundamentala), care, normal,, nu poate fi complet rezolvata, miza, care desemneaza importanta si interesul problemei ridicate si, in sfarsit, planul, conceput ca structura dinamica.
. Chestionarea. Introducem, de la inceput, in sanul enuntului definit, o chestionare, adica o serie mai mult sau mai putin organizata de intrebari suscitate de subiect. Sa reluam formularea precedenta: "Pot exista adevaruri partiale?" Incepand cu lectura subiectului, enuntul sugereaza intrebari si interogatii pe care trebuie, in continuare, sa le articulam intr-un joc structurat si organizat. Dar acesta din urma, evident, nu poate fi dat sau oferit in prealabil: el va fi construit. De aceea vom enunta aici intrebarile de o maniera foarte deschisa si nedogmatica. Deocamdata trebuie numai sa elaboram bazele viitoarei disertatii, punandu-ne intrebari, asemenea studentului in fata paginii albe. Unele din aceste intrebari, care nu prezinta un real interes, vor fi, de altfel, respinse in cele din urma.
O data puse pe hartie intrebarile deschise, jocul intrebarilor trebuie sa se ordoneze intr-o structura logica, sa prezinte un sens. Observati, foarte rapid, grupari posibile, care aduc tot atatea raspunsuri nedogmatice la intrebarile puse. Se contureaza astfel deja, in filigran, problema si planul posibil.
. Miza. Ce miza contin diferitele probleme ridicate? Problema privind enunturi in acelasi timp adevarate si false prezinta interesul ca ne conduce catre aspectul enigmatic si insesizabil al adevarului, ca ne ingaduie sa aprofundam fatetele ciudate ale acestui concept. Nu trebuie subestimat interesul speculativ al acestei probleme. Castigul in ordinea gandirii, din acest punct de vedere, pare deci evident. Pe de alta parte, prin formularea problemei nu este oare pus in discutie principiul de noncontradictie? Ce este "in joc" apare deci fundamental, i asta dintr-un dublu punct de vedere.
Problema privind mijloacele de acces la cunoasterea realului contine si ea (in potenta) un graunte teoretic si speculativ: putem spera ca atingem ceva real? Iata ce se afla in joc in spatele intrebarii si problemei.
. Alegerea ideii directoare a disertatiei: problema tratata si incercarea de "raspuns" la intrebare. Pentru a incheia munca noastra preliminara, ramane sa definim ideea directoare, adica raspunsul la enunt, raspuns legat in mod fundamental de determinarea problemei, sa conturam planul, conceput ca strategie a demonstratiei: el corespunde demersului care permite sa dea un raspuns la intrebare si la problema. In aceasta perspectiva, planul desemneaza un parcurs metodic si dinamic, iar nu o organizare intepenita si statica.
Prima problema corespunde enuntarii unei contradictii si cere, dupa toate aparentele, un plan de natura dialectica, prevazut cu o sinteza finala chemata sa depaseasca termenii contradictiei; adevarurile partiale sunt atunci reintegrate intr-un proces dinamic, care le confera un sens. Or, activitatea de chestionare ne sugereaza o cale pentru a inainta spre aceasta sinteza: unele enunturi pot fi cand adevarate, cand false, dupa unghiul considerat. Procesul global cautat consta, asadar, intr-o transformare dinamica a perspectivei, care permite depasirea celor doi termeni integrandu-i. Raspunsul ales este deci urmatorul: Pot exista adevaruri partiale, pe care este necesar sa le reintegram in miscarea globala a gandirii si a vietii. Am ales astfel, pe de o parte, problema de tratat si, pe de alta parte, raspunsul la prima intrebare. Aceasta dubla alegere va comanda strategia planului.
A doua problema (accesul la adevar) ne indruma sa reflectam asupra diferitelor moduri de acces la adevar, si, in particular, asupra limbajului. Dar limbajul desemneaza un instrument care decupeaza realul, urmind un proces analitic: asadar, el nu poate exprima realitatea integrala. Iata, in acest caz, raspunsul la intrebarea pusa: "Nu pot exista (pentru noi) decat adevaruri partiale, pentru ca singurul acces posibil la adevar (limbajul) pare a fi de esenta analitica".
Dispunem astfel de doua ansambluri de "problema/raspuns" la intrebarea pusa. Plecand de la aceste doua ansambluri si de la chestionare, vom putea stabili planul detaliat. Sa fim totusi atenti: ansamblurile "problema/raspuns" trebuie sa poata fi validate prin dezbatere si rationamente riguroase, care constituie bazele unui plan coerent. Daca planul nu poate fi construit, trebuie sa abandonam planul ales si sa elaboram o alta solutie.
. Caracteristici ale planului detaliat. Un plan desemneaza o axa a cercetarii: prima caracteristica a planului detaliat ar fi aceea de a satisface cerinta de dezbatere si discutie, fara a recurge la un raspuns unilateral.
A doua caracteristica: planul va aduce o structura a ordinii reale, o inlantuire logica si legata , desi deschisa. In consecinta, in planul detaliat trebuie sa apara legatura intre ele a partilor, legatura care sa nu fie statica si inchisa, pentru ca inchiderea ar distruge gandirea. Intr-un fel, orice dezvoltare trebuie "sa se tina" fara sa se inchida. Cu alte cuvinte, planul detaliat este manifestarea si expresia unei ordini progresive si riguroase.
Planul trebuie, de asemenea, sa arate a fi echilibrat si armonios, sa dea o satisfactie nu doar logica, ci si estetica. Va fi caracterizat de o armonie interna, un ansamblu, un ansamblu estetic de raporturi echilibrate. Una din caracteristicile fundamentale ale planului detaliat trebuie sa fie eleganta organizarii, legata de o alegere fericita a formelor. Linia estetica a planului nu are nimic neesential: ea exprima supletea sintezei efectuate, miscarea armonioasa a ansamblului care reflecta unitatea ideii. Exita "gratie" in planul reusit, o perfectiune dinamica ce exprima usurinta miscarii gandirii. Armonios si avand o forma fericita, planul detaliat ne satisface astfel "spiritul de finete".
. Planul detaliat este comparabil cu un fel de schema dinamica. Cadrul mobil al reflectiei, demers inventiv, structura deschisa, planul detaliat ofera, intr-un mod riguros si ordonat, dar si armonios, articulari generale, niveluri posibile ale studiului si semnificatiei. El reia jocul organizat al intrebarilor, dar si "problema aporie", fara a incerca vreodata sa le descompuna sau erodeze, supunandu-le progresiv ordinii reflectiei.
Caror principii sa ne supunem si dupa ce criterii sa operam atunci cand cream planul detaliat? In realitate, trebuie sa consideram doua niveluri posibile ale studiului: pe de o parte, trebuie sa aducem, intr-adevar, o "solutie" problemei ridicate, sau, cel putin, sa o determinam cu maxima precizie, pe de alta parte, trebuie sa organizam argumentele ce permit a da un raspuns la intrebarea subiacenta subiectului. Aceste doua niveluri se imbina in discutie si este important sa sesizam acest demers paralel.
Elaborarea concluziei
Care este obiectivul acestei ultime faze a muncii pregatitoare? Determinarea unei concluzii coerente, care sa reflecte intr-un bilant rapid strategia de demonstratie exprimata pe planul detaliat.
Fireste, concluzia disertatiei filosofice nu poate aduce o solutie "dogmatica" problemei ridicate, pentru ca problema trebuie sa se mentina pana si in concluzie. Rezultat al disertatiei filosofice, concluzia prezinta un tip foarte masurat de raspuns la problema. Neputand oferi o solutie sau un raspuns dogmatic, ea opereaza un bilant si efectueaza pe scurt sinteza rezultatelor obtinute de-a lungul intregii dezbateri. Astfel, concluzia nu poate sa se identifice cu enuntul unei solutii rigide: ea poate numai sa deseneze itinerariul unei "solutii" posibile si sa sublinieze ca problema persista, prin definitie, in sanul solutiei schitate.
Pregatirea disertatiei: mod de intrebuintare
I. Lectura subiectului
1. Analiza termenilor (sens, etimologie)
2. Studiul relatiilor dintre termeni
3. Determinarea conceptului sau a conceptelor esentiale
4. Inventarul conceptual:
a) termeni apropiati
b) termeni opusi
c) termeni in relatie de dependenta
5. Rezultatele lecturii:
d) sensul subiectului
e) pistele initiale ale chestionarii
f) primele materiale
II. Problematica
1. Chestionare: Materiale sugerate, desfasurari de
Intrebari rationament, argumente etc.
Pista numarul 1
Pista numarul 2
2. Alegerea problemei fundamentale (daca survin, cum se intampla de regula, mai multe probleme)
3. Determinarea mizei
4. Alegerea ideii directoare care trebuie sa calauzeasca disertatia
5. Planul detaliat:
a) alegerea tipului de plan
b) stabilirea planului detaliat
Tratarea raspunsului si planul: Tratarea problemei:
a) Prima parte a planului (propozitia a) Primul pas realizat in studiul sau
principala de demonstrat, argumente, determinarea problemei
rationament)
Tranzitie
b) A doua parte b) Al doilea pas
Tranzitie
etc. etc.
c) Ultima parte c) Pozitia adoptata fata de problema
Raspuns la intrebare
III. Concluzia
1. Determinarea problemei
2. Castigul in ordinea gandirii (miza)
3. Eventual, raspunsul la intrebare.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani