Regulile si conceptele specifice metodei filosofice referat







In esenta, conceptele si elementele specifice ale metodei filosofice sunt: chestionarea, problema, miza, planul conceput ca prelungire a acestor date. Ele constituie componentele problematicii pe care am definit-o in capitolul precedent ca arta si stiinta de a dezvalui problema filosofica subiacenta enuntarii exercitiului, apoi de a propune o solutie nedogmatica problemei astfel desprinse.
Rapoarte asupra comentariului
"A comenta un text inseamna a identifica perspectiva textului, problematica sa." "Numerosi candidati ar avea interesul sa-si aminteasca de faptul ca obiectivul principal al explicatiei consta in a degaja problema filosofica pusa sau ridicata de text. Si nu este niciodata de prisos sa se arate in ce anume aceasta problema este o problema pentru noi. Tocmai determinarea problemei centrale trebuie sa ne ajute la trasarea axei explicatiei si la marcarea etapelor ei, ceea ce exclude un mers pur liniar si condamnat sa nu recunoasca ideile decat dupa hazardul lecturii."
Sensul problematicii
Problematica si exercitii filosofice
In cazul disertatiei, studentul trebuie sa identifice problema si sa se straduiasca si sa o rezolve, fara a o face niciodata sa dispara, printr-o argumentare organizata. In cazul comentariului, se ofera cititorului mai intai o argumentare: ea trebuie demontata pentru a dezvalui problema subiacenta textului. Disertatia si comentariul de text nu dobandesc sens decat in raport cu problema filosofica ce le sustine.
Importanta problematicii - care trebuie sa ne ajute la desprinderea problemei - decurge din aceasta relatie de dependenta si din aceasta legatura stransa: exercitiul filosofic nu poate niciodata "sa uite" problema, in lipsa careia ar ajunge la o solutie generala abstracta.
Ce este problematica?
Stabilirea unei problematici presupune un efort pregatitor de analiza a subiectului sau a textului, dupa acest efort, devine posibila instalarea unei problematici.
Primul element fundamental este reprezentat de o serie de intrebari organizate sau de o "chestionare"; in legatura cu enuntul clar analizat si inteles, studentul trebuie sa dezvolte si sa organizeze un joc de intrebari ordonate, legate intre ele, care se inlantuie in mod logic plecand de la intrebarea pusa. Departe de a fi arbitrar, acest joc de intrebari provine din subiectul insusi; el va fixa ulterior desfasurarea disertatiei (ar trebui, intr-adevar ca intreaga discutie sa raspunda acestui joc). Bineinteles, nu este vorba de a ingramadi intrebarile unele peste altele, de a le suscita la intamplare de o maniera pur cantitativa, ci de a pune in evidenta un anumit numar de intrebari importante care vor duce ulterior la punerea problemei (al doilea element fundamental al problematicii). Cum sa definim problema si ce anume o diferentiaza in raport cu intrebarile? Problema desemneaza "intrebarea intrebarii", aporia fundamentala care rastoarna toate evidentele, intrebarea nu doar dificila, ci aproape de negandit si care, fireste, nu poate fi complet rezolvata: misterul si enigma temei propuse. Jocul unor intrebari organizate dezvaluie astfel existenta unor intrebari care interogheaza subiectul insusi si il pune in cauza, intrebari "stanjenitoare" (o aporie inseamna, in greaca, o incurcatura sau o incertitudine, mai cu seama in cazul unei cercetari sau al unei dispute) care se ridica in fata noastra si pe care nu le putem eluda. Problema desemneaza intrebarea pe care nu putem nici s-o descompunem nici s-o pulverizam. Putem asocia acestei probleme o judecata de valoare privind importanta ei, ponderea, interesul etc.: aceasta judecata de valoare constituie miza exercitiului. Explicitarea problemelor filosofice pe care le contine implicit subiectul desemneaza o operatie fundamentala: incercand sa rezolvam una din problemele astfel ridicate vom conferi exercitiului filosofic o structura eficace, care se exprima intr-un plan de discutie, clar si riguros.
Planul este al patrulea element fundamental al problematicii si el desemneaza o dispunere, o organizare a partilor: un cadru si o sarpanta, un soi de canava. Or, prea adesea, planul este considerat dintr-un punct de vedere static si inert. Dimpotriva, trebuie sa vedem in el o structura dinamica ce reflecta si exprima chestionarea si problema filosofica. Adevaratul plan contureaza o miscare a gandirii si nu se poate reduce la o osatura fara viata.
Regula chestionarii
Chestionarea desemneaza o regula capitala, care trebuie sa opereze si sa organizeze ansamblul exercitiilor filozofice. Fara ea, nici nu exista exercitiu filosofic propriu-zis. Trebuie de fiecare data, in cadrul enuntului considerat, chiar daca forma lui nu pare, la prima vedere a se preta la asa ceva, sa procedam la "punerea in interogatie" a ceea ce se prezinta ca analiza simplu "descriptiva" sau "afirmativa".
Toate acestea se rezuma intr-un cuvant. Chestionarea. A vedea intrebarea inapoia enuntului, interogatia sub afirmatie, dificultatea sub aparenta evidenta, inseamna deja a filosofa. Dar despre ce este vorba? Despre transformarea datului sau a formulatului aparent afirmative sau "dogmatice" in interogatie si in intrebare. Este de stiut ca in filozofie intrebarea, intr-un fel, conteaza mai mult decat raspunsul. Oricare ar fi genul filosofic particular - disertatie, comentariu sau lectie - , tocmai chestionarea ne semnaleaza ca demersul filosofic se efectueaza. Aceasta regula se regaseste si in cazul disertatiei sau a comentariului de text. Nu exista disertatie fara aceasta punere in interogatie: fie ca enuntul apare sub forma de intrebare (ex.: "Ce este o idee?"), sub forma de lectie (ex.: "Adevarul in stiinte") sau sub forma imperativa (ex.: "Definiti conceptul de hazard"); in toate cazurile, regula transmutarii enuntului la intrebare este riguros imperativa. Eludarea ei ne opreste la stadiul "chestiunii de curs" sau al "travaliului - recitare" fara sa ajungem la demersul filosofic specific, la "chestionarea" definita ca serie de intrebari organizate.
A face opera filosofica inseamna mai intai a pune o serie de intrebari ordonate, imanente subiectului si nerepetitive. Aceasta regula se inradacineaza in chiar actul de nastere al filosofiei.
Chestionarea este constitutiva filosofiei insesi. Care este finalitatea ei pe plan pedagogic? Chestionand, urmarim, in realitate, doua obiective: facem sa apara problema, centrul exercitiului filosofic, si dezvaluim, organizand jocul intrebarilor, seria argumentelor sau demonstratia ulterioara.
Problema in exercitiile filosofice
Regula referitoare la problema
"In mod evident, multi candidati «nu vad problema» si nu inteleg ca interesul a ceea ce au ei de spus depinde in mare masura de capacitatea lor de a discrimina (a discrimina idei, cazuri, exemple, notiuni argumente.); multi se multumesc cu un nivel de exigenta intelectuala destul de slab. Trebuie sa cultivam simtul problemei: asa ceva nu se inventeaza in ziua de concurs; dezvoltarea acestui simt trebuie sa constituie unul din obiectivele studiilor superioare".
In ce consta aceasta regula si acest obiectiv? Orice exercitiu si orice chestionare filosofica trebuie sa ajunga la o "intrebare a intrebarii", absolut esentiala. "A problematiza" inseamna a urca de la un ansamblu de intrebari ordonate pana la problema constitutiva a subiectului, inseamna a lega chestionarea filosofica nu de o dificultate punctuala si provizorie, ci de o enigma fundamentala care elucideaza ansamblul conceptual considerat, inseamna a degaja insusi centrul unei interogatii si al unei chestionari ordonate.
A problematiza inseamna a constitui un camp interogativ unificat de o problema, adica o aporie a aporiilor, o dificultate constitutiva, fundamentala, cvasimetafizica, pe care nu o putem contura. A problematiza inseamna a converti dificultatile (partiale) intr-o dificultate aproape de neclintit, care in nici un caz nu trebuie erodata, nici dezagregata. A nu vedea problema inseamna deci a ramane fixat asupra unor intrebari partiale, fara a merge la esential. A uita insusi centrul exigentei filosofice.
Definirea problemei
Problema este nucleul dinamic si propriu filosofic al exercitiului filosofic. In mod normal, jocul intrebarilor organizate trebuie sa ajunga la una sau mai multe probleme centrale, subiacente organizarii insesi a intrebarilor. Analiza subiectului si chestionarea fac astfel sa apara cateva intrebari fundamentale si pare logic atunci Sfintii Parinti privilegiem o aporie, un obiect central problematicii, care se defineste, in cele din urma, in functie de acea aporie, un obiect central al problematicii, care se defineste, in cele din urma in functie de acea aporie, de acea enigma care este problema, acea "intrebare a intrebarii". Problema este cea care aduce dezbaterii adevaratul ei fundament filosofic: acest nucleu ultim al intelegerii constituie baza solida a exercitiului, firul sau conducator si euristic. Gratie problemei ansamblul este unificat de o idee totalizatoare, care il guverneaza si il comanda, de la introducere pana la concluzie. Rezolvarea prudenta, nedogmatica si foarte echilibrata a problemei constituie calea regala a reflectiei filosofice care organizeaza disertatia si tot ea comanda textul de comentat, in sanul unei adevarate strategii




Problema filosofica si problema stiintifica
Ce este o problema stiintifica? Ea desemneaza o chestiune de rezolvat, referindu-se fie la un rezultat necunoscut care trebuie gasit plecand de la anumite date, fie de la determinarea metodei de urmat pentru a obtine un rezultat presupus cunoscut. De acest fel sunt problemele de geometrie si algebra. In stiinte este vorba deci mereu de rezolvarea unei probleme. In Logica sa, Kant a dat o definitie a problemei conforma acestei abordari si trimitand la ideea de rezolvare. Evident, avem aici de-a face cu o formulare (privind natura problemei) foarte indepartata de orice "problema-aporie" si care poate clarifica problema zisa stiintifica. "Problema comporta: 1. chestiunea, care contine ceea ce trebuie realizat, 2. in mod vadit, rezolvarea, care contine modul in care se poate ajunge la rezultat; 3. demonstratia, faptul ca, daca voi proceda asa, va rezulta ceea ce se cere." (Kant, Logica).
Aparent , problema filosofica nu tine cu adevarat de definitia kantiana; ea desemneaza nu o chestiune care cere o rezolvare, ci o aporie fundamentala susceptibila de a conduce la o strategie de cercetare si nu la o "solutie" in sens propriu. Intr-adevar, conceptul de "solutie" pare dificil de aplicat itinerariului filosofic si demersului disertatiei. Orice problema desemneaza punerea unei serii de intrebari ordonate avand a conduce la o dificultate fundamentala pe care o dezvaluie intrebarile. Dar rezolvarea problemei filosofice nu consta in "a rezolva o dificultate", a te debarasa de o problema. In timp cm stiinta tinde sa rezolve problema si in acest fel sa o inlature, filosofia poate numai sa risipeasca anumite obscuritati, sa organizeze o desfasurare mai clara decat este ordinea obisnuita a intrebarilor, sa opereze distantarea de prejudecati sau partiniri, sa substituie o rationalitate conceptuala iluziei sensibile sau opiniei. Dar nici o problematica filosofica nu poate dezlega complet una sau mai multe probleme. Problema desemneaza "intrebarea intrebarii", misterul sau paradoxul intrebarii. Ea nu tine niciodata de o "rezolvare" in sens propriu. "Din ce in ce mai putine probleme, din ce in ce mai multe solutii - acest destin nivelator nu apartine filosofiei." (Hubert Grenier, Cunoasterea filosofica).
In aceasta perspectiva, in cadrul unei conceptii mai mult problematice decat dogmatice, al unei viziuni deschise care respinge dezagregarea problemelor filosofice, ideea de solutie trebuie sa fie, daca nu repudiata, cel putin manuita cu cea mai mare prudenta. Este vorba, de-a lungul intregii desfasurari, de a substitui o pluralitate analizabila unui ansamblu complex si incalcit, iar nu de a pulveriza problema: acest demers ar fi antifilosofic. "Filosofia este o stiinta a problemelor insolubile sau, cel putin, a problemelor nerezolvate" (Clément Rosset).
In stiinte, problema poate sa dispara in solutia ei. In filozofie, ea persista pana si in "solutia" pe care o implica. Departe de a desemna un obstacol de care te debarasezi, problema reprezinta o aporie care persista in ansamblul conceptual analizat si clarificat.
Am definit problema filosofica drept intrebarea intrebarii, aporia, enigma esentiala care organizeaza strategia cercetarii si persista inca in solutie sau in pluralitatea analizabila.
Aporia fundamentala (exemple platoniciene)
Exista intr-adevar aporie in sanul problemei: la un anumit moment, intr-o miscare frecventa in dialogul platonician, falsele evidente se dezumfla, adevarurile sau definitiile initiale sunt puse in chestiune, vechile certitudini sunt inlaturate. Socrate pune chestiuni care par usor de rezolvat, la care nu se reuseste a se raspunde (asa se defineste, cum se stie, ironia socratica) si isi aduce, in cele din urma, interlocutorii intr-o stare de aporie, care desemneaza incurcatura produsa de ironie. Descumpanirea interlocutorului ne semnaleaza ca o problema se degaja, ca Socrate este acel daimon care ii tulbura din linistea lor pe atenieni si ii pune in contradictie cu ei insisi.
Multe dialoguri platoniciene sunt marcate de momente in care se exprima descumpanirea interlocutorului, chiar si a lui Socrate. Vom defini acest moment in care individul este confruntat cu un obstacol fundamental drept momentul aporiei sau al problemei, acela in care gandirea se izbeste de o dificultate insurmontabila. La fel, exercitiul filosofic autentic trebuie sa puna in evidenta acest nod inextricabil al gandirii. Dar el trebuie sa mearga mai departe si sa ajunga la ideea unei gandiri problematice.

Regula mizei
Conceptul de miza provine din expresia "en jeu" (in joc). El reprezinta, la origine, banii care sunt pusi in joc la inceputul partidei si care trebuie sa revina castigatorului si, prin extindere, ceea ce se poate castiga sau pierde intr-o competitie, o intreprindere etc.
Daca proiectam miza in campul filosofiei, ce desemneaza ea? Unii vad aici problema filosofica implicata in subiect si o confunda cu ea. Aceasta confuzie a mizei si problemei ni se pare inadmisibila. Miza nu reprezinta nici intrebarea, ci importanta problemei ridicate sau intrebarii enuntate, ce anume contin ele in mod decisiv pe planul reflectiei sau cel al practicii, insemnatatea unei idei, caracterizata prin aptitudinea sa de a produce efecte: ce am castiga sau pierde, in ordinea reflectiei, daca raspundem la cutare sau cutare intrebare, la cutare sau cutare problema.
Regula de stabilire a mizei
Regula care se refera la miza consta deci in a trata despre importanta unui enunt sau a unei problematici: ce anume ne fac ele sa castigam (sau sa pierdem). Cu alte cuvinte, anumite enunturi contin teme sau raspunsuri mai mult sau mai putin consistente, ne angajeaza in intrebari, directii si axe de cercetare mai mult sau mai putin rodnice. Miza unei intrebari este decisiva atunci cand aceasta din urma acopera teme de reflectie importante. Un enunt pune in joc, de fapt, conceptii teoretice, etice, politice. Acest "in joc" (implicit) trebuie sa fie determinant. El nu este niciodata formulat in mod explicit: trebuie deci sa fie degajat plecand de la o analiza minutioasa a datelor continute in titlu.
Miza desemneaza, intr-un titlu sau text, importanta fie a enuntului, fie a raspunsului care trebuie dat la intrebare sau la problema: ce anume contin titlul sau textul decisiv pe planul speculativ sau practic (intelepciune), ce anume cutare gand pune in joc, ne face sa castigam in camp reflexiv (teoretic).
Problematica in disertatie si comentariu: tablou comparativ
Disertatie. Comentariu de text
Chestionare (de creat). Chestionare (a textului).
Problema (de descoperit in chestionare). Problema (de descoperit in text prin intermediul chestionarii).
Miza. Miza: desi face parte din problematica si se ataseaza la introducere, ea face loc unei explicitari in interiorul bilantului critic (eventual) privind insemnatatea textului.
Plan (avand o idee directoare) Plan dinamic (inaintarea rationamentului autorului).
Idee directoare (teza).
In rezumat, problematica disertatiei trebuie creata, in comentariu, ea trebuie dezvaluita.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani