Retorica si filozofie referat






Retorica activa in exercitiile filosofice se defineste deci astfel: o arta de a gandi si de a te exprima bine, de a-ti desfasura argumentele in buna ordine, astfel incat sa obtii adeziunea spiritelor ca si a oricarui auditor. Sub acest unghi, filosofia si retorica sunt doua surori gemene, a doua punand in forma ideile clare ale celei dintai pentru ca o desfasurare judicioasa si argumentata sa serveasca adevarului. Invatarea tehnicilor de expresie se adevereste, in aceasta perspectiva, o necesitate absoluta.
Argumentatie si demonstratie
Doua concepte distincte
. Demonstratia desemneaza o operatie mentala care stabileste adevarul unei propozitii in mod deductiv; in algebra sau in geometrie, bunaoara, derularea logica se efectueaza intr-un mod pur demonstrativ: este vorba de a lega o propozitie de alte propozitii evidente, organizand propozitiile intr-un ansamblu, printr-o legatura necesara. Se va demonstra, de pilda, pe aceasta cale demonstrativa si deductiva, ca suma unghiurilor unui triunghi este egala cu doua unghiuri drepte (cel putin in ce priveste geometria euclidiana).
. Argumentatia se defineste, dimpotriva, in opozitie cu demonstratia, ca un ansamblu de procedee oratorice utilizate pentru a face ca o teza sa fie acceptata. Ea urmareste adeziunea spiritelor carora se adreseaza. In timp ce demonstratia contine in sine evidenta si necesitate, argumentatia se refera la ceva verosimil si opereaza in directia unui auditor.
Calea filosofica nu este insa numai demonstrativa. Ea tine de exercitarea argumentarii si se adreseaza unui auditor particular.
Argumentatie si auditoriu filosofic
Scopul exercitiilor filosofice este sa construiasca o argumentatie, sa se adreseze unui auditoriu si sa opereze in functie de el, un auditoriu ce desemneaza un ansamblu de persoane care asculta sau citesc, care trebuie convinse sau persuadate.
A convinge si a persuada
Argumentarea voastra filosofica se exercita deci in directia unui auditoriu virtualmente universal, dar asta nu inseamna deloc ca ati opera numai si complet in afara evidentei rationale. Campul in care va exercitati poate sa corespunda cailor demonstrative si deductive, dar si sferei verosimilului si probabilului, sferei a ceea ce este intemeiat pe ratiuni valabile, lasand totusi sa subziste o anumita marja de eroare. Pe scurt, argumentatia filosofica nu repudiaza parerea adevarata sau macar plauzibila si demna de a fi admisa. Ce este parerea? "Parerea este considerarea a ceva ca adevarat, avand constiinta ca aceasta considerare este insuficienta atat subiectiv cat si obiectiv." (Kant). Daca deductia formeaza unul din orizonturile exercitiului filosofic, credinta si parerea adevarata figureaza si ele aici la loc de cinste si trebuie sa fie structurate printr-o argumentatie bine condusa.
Asadar, daca studentul nu opereaza numai in modalitatea deductiva, ci si in sfera verosimilului si a credintei, ce rezulta de aici? El este nevoit sa faca apel nu doar la gandirea obiectiva, dar si la arta persuasiunii. In realitate, aceasta din urma se deosebeste de convingere si arta de a persuada se deosebeste de arta de a convinge, cum a aratat atat de bine Pascal in De l'art de persuader: a convinge inseamna a obtine de la cineva recunoasterea adevarului unei propozitii cu ajutorul unor dovezi pur rationale. Or, in filozofie, verosimilul constituie un camp de reflectie privilegiat. Cine va vorbi vreodata despre Dumnezeu sau despre suflet in termeni de pura rationalitate? De aceea trebuie sa convingem, dar si sa persuadam, adica sa urmarim adeziunea completa - rationala si de asemenea afectiva - a interlocutorului sau auditoriului. Ca sa convingem, ne adresam spiritului si intelectului, dar ca sa persuadam, avem in vedere persoana intreaga; oare Pascal, cu arta dea persuada, nu pune accentul pe o cale esentiala a argumentarii filosofice? A convinge inseamna a influenta intelectul si inteligenta. Exercitiile filosofice vor avea ca scop, bineænteles convingerea cititorului si auditoriului. Dar rationamentul, ca sa fie probant, va trebui sa se adreseze si vointei, sa intereseze si sa placa. Va veti stradui astfel sa persuadati si sa miscati cu finete sufletul celui ce va va citi, neuitand niciodata persoana insasi a interlocutorului vostru, acel profesor de filozofie care tinde catre rationalitatea universala, dar nu se sustrage ordinii inimii (definita, in sens pascalian, ca spontaneitate cunoscatoare).
Argumentarea filosofica se sprijina deci pe sfera verosimilului - aceea care corespunde sensului si valorilor, care nu tin de deductie - si depinde partial, de o retorica a persuasiunii.
Figuri retorice
Definitia figurii
Fara a se reduce la arta figurilor, retorica recurge la ea ca la un instrument de persuasiune. Dar ce este figura? Fontanier i-a dat o definitie foarte reusita: "Figurile discursului sunt aspectele, formele sau intorsaturile mai mult sau mai putin remarcabile si de un efect mai mult sau mai putin izbutit, prin care discursul, in exprimarea ideilor, gandurilor sau sentimentelor se indeparteaza mai mult sau mai putin de cea ce ar fi fost exprimarea lor simpla sau comuna". Se disting in mod curent figurile de cuvinte, figurile de sens sau "tropi", figurile de constructie si, in sfarsit, figurile de gandire. Printre aceste diferite figuri le citam pe cele care sunt utile sau chiar indispensabile studentului in filozofie.
Figurile de cuvinte
Ele corespund unor procedee care utilizeaza substanta sonora a limbii: bunaoara aliteratia, repetare a consoanelor initiale intr-o succesiune de cuvinte apropiate, sau antanaclaza, "repetarea aceluiasi cuvant luat in diferite sensuri, proprii sau considerate ca atare". Este citata in acest din urma caz formula lui Pascal: "Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste". Jucandu-se cu "ratiune" si "ratiuni", Pascal face din antanaclaza un instrument al persuasiunii.
Figurile de sens sau tropii
Ce este un trop? O figura prin care un cuvant sau o expresie sunt abatute de la sensul lor propriu: termenul sau expresia vor fi atunci intrebuintate cu o semnificatie pe care nu o au in general.
. Metonimia este o figura de retorica de consta in desemnarea unui concept prin intermediu unui termen exprimand un alt concept care se uneste cu primul printr-o legatura necesara. Atunci cand filosoful vorbeste despre Liceu, Portic sau Academie, el semnifica, uneori, doctrinele nascute in acele locuri. Legatura obisnuita permite desemnarea unui obiect (o filosofie) prin numele unui alt obiect (un loc de exercitare).
. Metafora desemneaza un trop prin asemanare. Aceasta figura a retoricii - comparatie prescurtata, se spune indeobste - desemneaza un obiect cu care intretine un raport de analogie. Ea are o mare putere persuasiva, intrucat sugereaza verosimilul si ne poate astfel calauzi in analizele noastre. In aceasta privinta, exemplele filosofice sunt foarte numeroase. Iata ce scrie, bunaoara, Descartes in Discursul despre moda: "Asemenea unui om care merge singur pe intuneric, m-am hotarat sa pasesc atat de incet si sa-mi iau atatea precautiuni in toate privintele, incat, daca nu inaintam decat foarte putin, ma feream cel putin sa cad". Sunt apropiati aici filosoful in cautarea adevarului si hoinarul singuratic: suntem la granita dintre comparatie si metafora.
Sa-l citam si pe Pascal: : "Omul nu este decat o trestie, cea mai neputincioasa din natura, dar o trestie ganditoare". In sfarsit, Hegel, de asemenea, departe de a fi ramas la pura abstractie filosofica, s-a folosit din plin de retorica si de jocurile si seductiei metaforei, pe care le gasim pretutindeni pe traseele operei sale si cu deosebire in Prefata la Principiile filosofiei dreptului: "A recunoaste ratiunea ca fiind trandafirul in crucea suferintei prezente [.]. Bufnita nu-si ia zborul decat in amurg".
Reflectia filosofica nu se poate dispensa de metafora, care pare a avea o functie poetica, inventiva si creatoare. Regasim astfel postulatul nostru de baza: departe de a fi o disciplina stearpa si moarta, retorica desemneaza o metoda a inventiei, pe care studentul trebuie s-o cunoasca si s-o aprofundeze.
. Litota desemneaza un fel de a exprima mai multa gandire intr-un volum foarte mic, o figura care altereaza expresia pentru a face sa se inteleaga mai mult, spunand mai putin: in opozitie cu redundanta, acest procedeu, "in loc sa afirme in mod pozitiv un lucru, neaga absolut lucrul contrar sau il diminueaza mai mult sau mai putin, anume pentru a da mai multa energie si greutate afirmatiei pozitive pe care o disimuleaza" (Fontanier).
Or, litota are un privilegiu atunci cand trebuie sa dozezi cu iscusinta forta argumentelor filosofice, de-a lungul seriei argumentative. Nu ar fi oare, foarte adesea, eficace sa stii sa-ti moderezi gandirea pentru a persuada auditoriul? Litota se integreaza astfel in ceea ce putem numi "tehnicile de atenuare".
Prin schimbarea sau deturnarea pe care o opereaza in intrebuintarea unui cuvant sau a unei locutiuni, tropii pot deveni astfel instrumentele expresiei sau creatiei filosofice. Notam ca, datorita intrebuintarii frecvente, ei isi pierd adesea puterea si devin clisee, banalitati, locuri comune. Aici, forta lor persuasiva se estompeaza si studentul in filozofie le va arata o dubla neincredere: din punct de vedere retoric, banalitatea expresiei reprezinta o arma stangace; din punct de vedere filosofic, intrebuintarea stereotipului si a parerii gata facute opereaza, evident, contrar strategiei adevarate a dezbaterii. Tropii sunt astfel amenintati de pericolul eroziunii si degradarii. Resuscitarea tropilor presa uzuali ramane totusi oricand posibila, ca in cazul metaforei, pe care Kant o dezvolta si o readuce la viata printr-un procedeu abil, imbogatind-o progresiv: "El (Hume) nu a adus lumina in acest fel de cunoastere, dar a facut totusi sa scapere o scanteie de la care s-ar fi putut aprinde o lumina, daca s-ar fi gasit o materie a carei palpaire sa fi fost intretinuta si sporita cu grija cuvenita" (Kant, Prolégomènes a toute métaphisique future).

Figurile de constructie
Aceste forme privesc sintaxa sau ordinea frazei: elipsa, bunaoara, opereaza prin suprimarea unor cuvinte, care "ar fi necesare integritatii constructiei". Limitandu-se la un minimum de semnificanti, enuntul eliptic concentreaza esentialul si evita elementele lenese sau de prisos. El detine deci o functie retorica si filosofica evidenta si o forta de persuasiune absolut reala. Totusi, un anumit stil eliptic si excesiv telegrafic - procedeu frecvent in lucrarile studentilor - sfarseste prin agasarea auditoriului datorita formei sale prea suprimate si sacadate.
. Antiteza retorica, diferita de antiteza filosofica, prezinta o idee inversa negand-o, cu scopul de a pune in relief ideea principala. Fontanier distinge doua forme:
 antiteza retorica ce opune intre ele doua obiecte;
 cea care opune lui insusi un obiect, considerandu-l sub doua raporturi contrare.
Antichitatea gusta din plin antiteza: aceasta figureaza, alaturi de metafora, alegorie etc., in lista principalelor procedee retorice din dialogul Gorgias; ea desemneaza acea comparatie a persoanelor sau a lucrurilor care se opun. Mai tarziu, vor fi recurs la ea Seneca si Sfantul Augustin.
. Chiasmul , figura de constructie scumpa multor ganditori sau filosofi, consta in a incrucisa termeni, in "a situa in ordine inversa segmentele unor grupuri de cuvinte sintactic identice". Sa-l citam aici pe Pascal, care practica aceasta figura retorica totodata sugestiva pentru imaginatiune si rodnica pentru gandire: "Daca el se lauda, il scobor; daca se scoboara, eu il laud". (Pensées et Opuscules).
Toate aceste exemple arata ca filosofia a facut frecvent din retorica un instrument puternic. Teoria discursului persuasiv si cunoasterea figurilor par indispensabile in elaborarea argumentarii filosofice si in intelegerea marilor texte si opere oferite reflectiei studentului. De-a lungul secolelor, retorica a patruns profund gandirea. Este necesar sa-i cunoastem figurile pentru a practica in mod judicios hermeneutica textelor. Dar legatura filozofie - retorica apare indisolubila o data cu figurile de gandire si mai ales cu alegoria.
Figurile de gandire
In opozitie cu figurile de cuvinte sau de constructie, aceste figuri privesc in mod esential structuri de gandire. Printre ele, alegoria. Pentru a o defini mai bine, sa distingem fora, ansamblul concret si exprimat in imagini, ceea ce este realmente spus, si tema, ceea ce trebuie descifrat, interpretat si inteles intr-un fel, continutul expresiv. Alegoria desemneaza un sir de elemente narative in care fiecare element corespunde detaliilor temei, ideii exprimate. Aici fora si tema nu trebuie considerate global, ca in metafora, ci, dimpotriva, element cu element. Sa luam un exemplu: in "Alegoria pesterii", fora desemneaza forma concreta (oamenii sunt ca niste prizonieri inchisi inca din copilarie, intr-o pestera etc.) si tema reprezinta continutul intelectual (in viata lor obisnuita, oamenii au acces doar la lumea sensibila, care nu este decat aparenta, in raport cu realitatile ideale etc.). Putem sa "decriptam" alegoria, bucata cu bucata, element cu element, punct cu punct, si sa degajam astfel, de-a lungul seriei exprimate in imagini sau metaforic, o serie, de data aceasta abstracta, un ansamblu coerent de adevaruri. Iata cateva exemple referitoare la aceasta corespondenta, in alegoria platoniciana:

Fora Tema
Prizonieri inchisi intr-o pestera
Pestera sau inchisoarea
Urcarea in lumea de sus, la lumina
Soarele Oamenii in sanul lumii sensibile
Lumea vizibila
Urcarea sufletului in lumea inteligibila
Ideea binelui, izvor de intelepciune.

Dupa cum se vede, alegoria contine un element dinamic si progresiv. Din treapta in treapta, aceasta alegorie celebra tinde sa ne comunice un adevar esential. Si, de fapt, alegoria se caracterizeaza printr-un anumit raport cu adevarul. De aceea il intereseaza, cu totul special pe filosof.
. Ironia si umorul. Etimologia celei dintai - de la grecescul eirõneia, actiune de a pune intrebari simuland ignoranta - este deja semnificativa; suntem trimisi, intr-adevar, la insesi radacinile ironiei, la nucleul ei originar. Ce desemneaza, de fapt ironia socratica? Un anumit fel de a interooa, cu o naivitate simulata si prefacuta, de a pune astfel de intrebari la care in aparenta este usor de raspuns, dar care, in realitate, sunt foarte adesea aporetice, generatoare de incurcaturi. De acest fel era, in sensul propriu al termenului, ironia socratica; ea se contopeste atat de strans cu metoda filosofica incat nici un student nu o poate uita. Vladimir Jankélevitch ne-a vorbit foarte bine despre aceasta ironie socratica: ea dezumfla complezentele, arunca indoiala, distruge siguranta inselatoare a falselor evidente. Ironia socratica este legata de o anumita jena, ea il persuadeaza pe fiecare de ignoranta sa precum si de necesitatea de a se intelege si de a se cunoaste: ironia sau adevarata metoda spirituala.
Sesizam, cu Socrate, cea mai pura miscare a constiintei ironice, care permite gandirii sa se elibereze si sa se desprinda de orice captivitate. Ce desemneaza ironia in semnificatia ei retorica mai stricta - ca figura? Un anumit fel de a spune contrarul a ceea ce gandim prin intermediul unei glume: gandim ceva si spunem altceva. Dar, in esenta ei, aceasta figura retorica este conforma cu semnificatia greceasca a termenului, cu interogatia. In argumentatia filosofica, procedeul ironic il conduce pe cititor sa se intrebe cu privire la ce a vrut sa spuna autorul. Ironia, chiar si retorica, este un apel la ascultare si intelegere.
Ironia este deci cultura spiritului si unul din modurile privilegiate de exprimare ale filosofului si ganditorului. Kierkegaard, Proudhon si atatia altii au celebrat-o pentru ca este tot una cu actul prin care spiritul se dedubleaza si se elibereaza: este o categorie existentiala si nu doar un fel de-a vorbi sau o figura retorica. Daca ironia se adevereste a fi cultura spiritului, ea pare deci imanenta oricarei strategii si oricarei argumentari filosofice. Nu este ea "baia in apa tineretii" despre care a vorbit asa de bine Kierkegaard?
Umorul apartine, de asemenea, spiritului. El difera de ironie prin aceea ca umoristul se contine totdeauna in ceea ce ridiculizeaza. Aceasta figura se exercita impotriva marilor ganduri si marilor sentimente, incluzand subiectul in tot ceea ce pune sub semnul intrebarii. Umorul atrage auditoriul de partea sa. El contine o dragalasenie eficace si malitioasa: este un bun procedeu literar, retoric si filosofic.
. Prosopopeea, in fine, ale carei exemple filosofice sunt atat de numeroase, nu trebuie sa fie ignorata de nici un student. Ea desemneaza acea figura prin care sunt pusi in scena si facuti sa vorbeasca un mort, o fiinta supranaturala, o realitate neinsufletita etc. Absentul sau mortul survin atunci in prezent, ideea se incarneaza si dobandeste o forma completa.
Astfel, in Criton, Socrate isi imagineaza ca legile personificate se ridica in fata lui si iau cuvantul, reamintindu-i ce le datoreaza, tot ce au facut ele pentru el. aceasta este faimoasa "Prosopee a legilor". La fel, Jean-Jacques Rousseau, in Discurs asupra stiintelor si artelor, il interpeleaza pe Fabricius - om politic roman celebru pentru incoruptibilitatea si integritatea sa - si il face sa vorbeasca: "Zeilor! Ce s-a intamplat cu acele acoperisuri de paie si cu acele camine rustice locuite odinioara de moderatie si de virtute?"
Facand ca absentul sa fie prezent, prosopopeea apeleaza la suprareal si se insereaza intr-o intreaga strategie a persuasiunii.
Stapanirea figurilor retorice joaca un rol esential: ea permite auditoriului sa cunoasca bucuria textului, procura cititorului o anumita placere legata de comprehensiunea, de armonia frazelor, de socul pe care ele il suscita in noi. Mesajul se transmite infinit mai bine, prin placerea discursului, daca studentul dispune, ca sa-si exprime gandirea, de un registru retoric important. Dar forta figurilor nu poate vehicula o persuasiune autentica decat daca este insotita de cunoasterea principiilor logice care opereaza in campul argumentarii.

Principiile si regulile retoricii filosofice si argumentarii
Principiul nonparafrazei




Se uita adesea ca parafraza - de la grecescul paraphrasis (para - alaturi, prasis, fel de a vorbi, "elocutiune) - nu desemneaza doar o dezvoltare verbioasa si difuza, ci si o figura de stid, pe care Fontanier o defineste astfel: "Parafraza, asa cum o intelegem aici, este un fel de amplificare retorica prin care se dezvolta si se acumuleaza in aceeasi fraza mai multe idei secundare care au aceeasi baza, adica se raporteaza la aceeasi idee principala". Aceste figuri se prezinta pretutindeni din abundenta, in poezie si in literatura, dar argumentarea filosofica stricto sensu trebuie sa se supuna in general principiului de nonparafraza si sa evite orice dezvoltare verbioasa: in materie de filozofie, parafraza ca atare se straduieste sa compenseze putinatatea reflectiei printr-o acumulare de enunturi care nu sporesc informatia si nu imbogatesc dezbaterea. Parafraza constituie deci acel viciu metodologic si retoric prin care substituim pur si simplu un enunt altui enunt fara sa inaintam catusi de putin. Auditoriul bate astfel pasul pe loc: argumentarii dinamice i se opune parafraza deopotriva pasiva si stearpa.
Daca se aplica, pe cat posibil, in toate exercitiile filosofice, acest principiu al nonparafrazei trebuie sa fie tot timpul prezent in minte in cazul comentariului de text. Invartindu-se in jurul subiectului, studentul nu explica nimic.
Principiul tautologiei
El se inrudeste cu primul principiu, dar nu poate fi confundat in intregime cu acesta. Tautologia desemneaza un viciu logic prin care prezentam, ca avand sens, o propozitie al carei predicat nu spune nimic mai mult decat subiectul (bineinteles, nu avem aici in vedere sensul pe care i-l da logica moderna). Daca ne referim la etimologie, termenul grecesc tautologia semnifica, intr-adevar, un "discurs (logos) care spune acelasi lucru (tauto)".
Kant a subliniat, in Logica sa, caracterul steril al propozitiilor tautologice. Sunt analitice, prin definitie, propozitiile a caror certitudine se bazeaza pe identitatea conceptelor (predicatul identificandu-se cu subiectul). "Identitatea notiunilor in judecatile analitice poate sa fie sau explicita sau neexplicita. In primul caz, propozitiile analitice sunt tautologice. Propozitiile tautologice sunt virtualiter goale sau lipsite de consecinte, caci ele sunt inutile si fara folos. De genul acesta este, de exemplu, propozitia tautologica: Omul este om. Caci daca nu pot sa spun nimic mai mult despre om decat ca este om, atunci inseamna ca nu stiu nimic mai mult despre el". (Kant)
In sfera argumentarii filosofice, demersul tautologic, ca si parafraza, nu aduce nimic nou auditoriului, care bate pasul pe loc si isi pierde rabdarea.
Principiul nonincompatibilitatii
Doua enunturi sunt considerate incompatibile daca se exclud unul pe altul si nu se pot acorda. Principiul de nonincompatibilitate trebuie astfel sa domine argumentarea, cel putin in interiorul aceleiasi scheme sau al aceluiasi demers argumentativ. Intr-adevar, daca propozitiile se exclud reciproc, se intelege de la sine ca rigoarea logica are serios de suferit. Nonexcluderea reciproca a enunturilor trebuie sa fie scrupulos verificata in interiorul unei teze sau alteia. Evident, acest principiu este, prin definitie, inaplicabil in cazul in cazul in care se trece de la teza la antiteza.
Dar, se va spune, preocuparea pentru compatibilitatea logica va exclude travaliul dialectic? Nicidecum. Atunci cand spunem ca omul participa simultan, in esenta lui, la principiul vietii, dar si al mortii, exista aici o contradictie dialectica, dar nu o incompatibilitate logica.
Cum sa evitam incompabilitatile? Vanandu-le neobosit. In fata unor propozitii care se exclud reciproc, si de natura nondialectica, ci complet aporetice, trebuie sa sacrificam unul din cele doua enunturi sau sa incercam sa inlaturam conflictul intern pentru a inainta mai bine in dezbaterea si argumentarea filosofica.
Principiul identificarii si definirii termenilor
Principiul identificarii expresiilor si al definirii sta la baza oricarui demers filosofic si al oricarei argumentari coerente, permitand persuadarea si convingerea unui auditor: el constituie o cerinta capitala a gandirii si exprimarii. Acest principiu ne obliga sa reperam diversele elemente ale discursului, sa le conturam strict si sa le definim. Retorica trimite aici la un demers filosofic atat de fundamental incat nu vom zabovi acum asupra problemei definitiilor, atat de esentiala in orice lectura a subiectului.
Regula reciprocitatii
Regula reciprocitatii, care cere sa se aplice la un tratament identic la doua situatii simetrice una fata de alta, este - desi aparent bazata pe esenta realului si trebuind, in consecinta, sa calauzeasca rationamentul - de o utilizare destul de delicata, cum ne-o va dovedi acest exemplu celebru. In De rerum natura, Lucretiu foloseste regula reciprocitatii pentru a ne convinge si persuada si de caracterul muritor al sufletului nostru si de neantul care ne asteapta dupa moarte si de linistea din urma care va fi lotul nostru: "Privesc acum inapoi si vad ce neant a fost pentru noi aceasta veche perioada a eternitatii care a precedat nasterea noastra. Iata deci oglinda in care natura ne prezinta ceea ce ne rezerva viitorul dupa moarte. Se vede aparand in ea vreo imagine infricosatoare, vreun motiv de doliu? Nu este o stare mai linistita decat orice somn?". Argumentul reciprocitatii ingaduie aici asimilarea perioadei viitoare, in care vom fi morti, cu starea anterioara nasterii, in care nu eram nimic. De unde o lectie de morala, curenta in tot epicureismului. Este insa valabila identificarea situatiilor si nu se neglijeaza aici diferente esentiale? Principiul argumentarii se foloseste de simetrie intr-un mod legitim si admisibil? E o problema.
Pot fi astfel acumulate principii si reguli logice (principiul nontautologiei etc.) sau cvasilogice (principiul reciprocitatii etc.) care calauzesc argumentarea. Sa ne ocupam acum de diferitele tipuri de argumente.

Diferitele tipuri de argumente
Argumente de succesiune sau de coexistenta
Aceste argumente apeleaza la legaturi de succesiune (de la cauza la efect etc.) sau de coexistenta (report intre o persoana si actele sale etc.). In cadrul legaturilor de succesiune, legatura cauzala joaca, intr-adevar, un rol esentaal. Argumentarea se va indrepta atunci spre cercetarea cauzelor sau determinarea efectelor. Termenii confruntati se situeaza aici pe un acelasi plan fenomenal. Dimpotriva, in legaturile de coexistenta, realitatile nu se situeaza la acelasi nivel si una pare mai fundamentala si mai explicativa decat alta. Acest tip de legatura apare foarte frecvent in filozofie. Citam raportul persoanei cu fenomenele corespunzatoare ca si relatia dintre esenta si manifestarile sale, si, printre nenumarate exemple, relatia stabilita, in Banchetul lui Platon, intre esenta pura a frumosului si meritul real, asa cum ne-o spune Diotima in legatura cu ultima revelatie a frumosului.
Argumentarea prin exemplu sau prin derivatele sale
. Exemplu. Trecem aici la un tip de argumentare care recurge la cazul particular, la faptul singular. Care poate fi rolul sau in filozofie? Nu exista aici nici o ambiguitate: exemplul face posibila doar intalnirea unei demonstratii. El nu constituie, in nici un caz, o dovada. A confunda argumentarea ca atare cu recursul la evenimentul empiric particular inseamna a comite o grava eroare retorica: in cadrul unei dezbateri filosofice, exemplul va ilustra numai regula anterior probata sau va preciza un concept. Kant, bunaoara, subliniaza, in Bazele metafizicii moravurilor, ca in nici o situatie recursul la un caz particular nu poate constitui un punct de plecare. Exemplul ne aduce in orizontul intuitiei ceea ce anterior a fost enuntat in mod a priori. Dar el trebuie sa fie intotdeauna apreciat in raport cu legea.
Vom reveni asupra problemei exemplului studiind conducerea discutiei in cadrul disertatiei filosofice.
. Argumentul de autoritate si formula. Ce sa spunem despre argumentul de autoritate? Acest mod de rationare retorica - care nu se bazeaza pe o demonstratie logica, ci pe puterea pe care par a o detine unele enunturi de a se impune altuia - este in general respins. Dezavuat de Descartes, care ii substituie evidenta, el este ironizat de Pascal, inlaturat de rationalisti etc. Utilizarea sa poate fi oricand contestata. Cat despre formula, care se inrudeste cu exemplul si cu argumentul de autoritate, ea desemneaza o "expresie scurta [.] care se impune increderii noastre gratie formei sale, dar si vechimii si anonimatului sau".
Recursul la anumite formule filosofice, fara sa constituie cu adevarat o argumentare, poate sa se insereze in retorica exercitiului filosofic si, uneori, sa se integreze pe buna dreptate in concluzia disertatiei. Formula fericita, adaptata subiectului si problemei, intervine atunci in mod judicios pentru a permite concluzia dezbaterii si incheierea acesteia.
Argumentele de tip deductiv
Trebuie, in buna logica, sa adaugam la argumentele precedente, bazate pe structura realului, precum si la cele care apartin sferei inductive a exemplului, formele de argumentare care se inrudesc cu domeniul deductiv: ceea ce priveste, pe de o parte, silogismul, adica orice rationament deductiv riguros care nu presupune nici o propozitie straina subinteleasa si, pe de alta parte, entimema (ex.: "Gandesc, deci exist"), forma prescurtata a silogismului, in care se subintelege una din cele doua premise sau concluzia. Fie ca este vorba de silogism ori de entimema, am avea de-a face cu un demers de tip deductiv - sau inrudit cu deductia -, dar nu cu o deductie pura.
Amploarea si forta argumentelor
Claviatura retorica este astfel departe de a fi restransa. Intr-adevar, argumentele se dovedesc a fi numeroase si variate. In consecinta, studentul va fi foarte repede confruntat cu problema dificila a amplorii argumentatiei si a evaluarii fortei argumentelor.
In domeniul demonstratiei, problema amplorii se pune mult mai putin. Drumul cel mai scurt nu este, in general, cel mai elegant? In sfera argumentarii, lucrurile se prezinta cu totul altfel.
Eficacitatea rationamentului nu depinde de intalnirea reciproca a diferitelor argumente? La prima vedere, interactiunea argumentativa pare deci necesara si ar conduce astfel, daca ar fi dusa la limita, la discursul lung si la amploarea excesiva a argumentarii. Acest punct de vedere este impartasit de majoritatea studentilor in filozofie (care practica, frecvent, disertatia interminabila).
In realitate, pericolele amplorii nu trebuie sa fie subestimate, dintr-o multime de ratiuni filosofice, psihologice si retorice.
In primul rand, nu trebuie oare sa respectam, in toate lucrurile, , acel mèden agan al grecilor, acel "nimic in exces", regula "justei masuri", care ne determina sa proscriem radical disertatiile de treizeci de pagini sau mai multe. Reamintim avertismentul din Phaidros: "Totusi cand Prodicos a auzit acestea de la mine, a izbucnit in ras spunandu-mi ca nimeni altul decat el a descoperit ce a nume ii trebuie artei cuvantarii: ea nu are nevoie nici de vorbiri prea lungi si nici de unele prea scurte, ci doar de discursuri de intinderi potrivite" (Platon)
Pe plan psihologic si retoric, Perelman remarca pe buna dreptate pericolul unei cohorte de argumente care lasa sa se presupuna lipsa de incredere suficienta a fiecaruia dintre ele. In sfarsit, fie ca este vorba de un discurs oral sau de un exercitiul scris, rabdarea auditoriului sau a cititorului cunoaste anumite limite, amploarea excesiva genereaza, in cele din urma, plictiseala. De altminteri, lucrarea prea lunga nu abuzeaza oare in mod periculos de timpul si de atentia care trebuie acordate celorlalte lucrari? Excesul dauneaza aici dreptei repartitii a duratei de care dispun profesorul sau juriul.
In consecinta, ajungem la problema alegerii argumentelor, in functie de forta lor.
Reamintim ca argumentarea se adreseaza totdeauna cuiva, unui auditor profesorul de filozofie in cazul nostru - si ca forta argumentelor trebuie sa fie cantarita in functie de acest auditor caracteristic. In al doilea rand, orice argumentare originala are o greutate mai mare decat discursul uzat, cliseul sau locul comun. In plus, forta argumentarii este foarte adesea legata de stapanirea tuturor tehnicilor de atenuare, eufemism, litota, reticenta etc. sugerand, aplicand lex minimi, refuzand excesul, redactorul sau oratorul vor spori forta argumentarii lor.
In sfarsit, puterea argumentarii nu poate fi considerata independent de ordinea argumentelor in discurs. Daca definim aici ordinea ca inlantuirea propozitiilor si ideilor in sanul argumentarii, aceasta aranjare va juca un rol esential. In perspectiva clasica, retorica considera trei ordini: "ordinea fortei descrescande, ordinea fortei crescande si, in fine, cea mai recomandata, ordinea homerica sau nestoriana, numita pentru ca Nestorie situase la mijloc trupele sale cele mai putin sigure, si dupa care trebuie inceput si sfarsit cu argumentele cele mai puternice". Fara a fi lipsita de interes, aceasta ordine retorica pare a trebui, totusi, sa fie subordonata ordinii filosofice (carteziene); aici retorica se inclina in fata filosofiei, stapana adevarului.
Regula claritatii
Departe de a fi romane politiste sa-l tina pe cititor in incertitudine printr-un suspans abil, exercitiile filosofice sunt expuneri care trebuie sa descrie cu claritate obiectivele urmarite si calea atingerii lor. In fiecare parte esentiala a discursului, enuntati totdeauna, din capul locului, ce vreti sa demonstrezi si, eventual, modul vostru de demonstratie. Dintr-un motiv identic, faceti ca structura argumentarilor voastre sa fie transparenta.
Regula inaintarii gandirii
Fiecare parte, fiecare argument, fiecare element al argumentarii trebuie sa aduca o informatie noua care sa determine inaintarea gandirii catre obiectivul final.
Organizarea generala
Toate exercitiile trebuie sa aiba cel putin urmatoarele parti esentiale:
. Introducerea. Ea trebuie:
 sa defineasca cu precizie continutului subiectului;
 sa dezvaluie problema implicita ridicata de subiect.
. Partea principala sau "trunchiul" exercitiului. In cazul disertatiei, acest trunchi este reprezentat de dezbaterea care trebuie sa conduca la explicitarea problemei si la raspunsul cerut de intrebare. In cazul comentariului de text, aceasta parte centrala corespunde efortului de explicitare a gandirii autorului, efort caruia ii va urma - daca este nevoie - un studiu privind semnificatia si importanta textului si problemei ridicate, rezultatelor eventuale ale analizei etc.
In ambele cazuri, trebuie sa se foloseasca un plan riguros care sa organizeze desfasurarea argumentelor.
. Concluzia indica limpede drumul parcurs pentru a determina problema fara a dezagrega sau anihila.
Figuri de cuvinte

(Aceste figuri privesc substanta sonora a limbii.) Functie: a atrage atentia. Aliteratia

Repetari multiplicate ale unui sunet identic. Antanaclaza

Repetarea aceluiasi cuvant luat in diferite sensuri (ex.: inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste). O anumita intrebuintare a etimologiei
Figuri de sens sau tropi

(Aceste figuri sunt independente de materialul fonic.)Functie: a provoca o tensiune expresiva. Metonimie

Trop care permite desemnarea a ceva prin numele unui element, in virtutea unui alt element, in virtutea unei relatii clare. Metonimia joaca un rol in geneza simbolului, care exprima concret ideea pe care o reprezinta. Metafora

Trop in care se desemneaza ceva prin altceva in virtutea unei asemanari intre semnificatii.
Critica metaforei Hiperbola

Figura in care se pune in relief o idee prin intermediul unei expresii care o depaseste. Litota

Figura care consta in atenuarea expresiei gandirii pentru a face sa se inteleaga mai mult sau mai putin.
Figuri de constructie

(Ele se refera la constructia discursului si modifica ordinea formala a cuvintelor.)
Functie: a insufleti discursul, a amplifica anumite teme, a pune in evidenta anumite elemente de gandire etc. Antiteza

"Antiteza opune unul altuia doua obiecte, considerandu-le sub un raport comun, sau un obiect lui insusi, considerandu-l sub doua raporturi contrare" (Fontanier).
A nu se confunda cu antiteza filosofica. Reticenta

"Reticenta consta in intreruperea, oprirea subtila a cursului unei fraze, cu scopul de a lasa sa se inteleaga, prin putinul care s-a spus [.], ceea ce s-a disimulat prin suprimare si adesea mai mult decat atat" (Fontanier)
Procedeu utilizabil uneori in filozofie, in scris si la oral. Chiasm

Figura care consta in a situa in ordine inversa segmentele a doua grupuri de cuvinte identice pe planul sintaxei. Ex.: "Daca el se lauda, il scobor; daca se scoboara, eu il laud" (Pascal).
Figuri de gandire

(Ele depind de idei si vor sa enunte adevaruri.) Alegorie

Seria de elemente descriptive sau narative in care fiecare corespunde diverselor detalii ale ideii exprimate. Ironie

"Consta in a spune printr-o gluma nostima sau serioasa contrarul a ceea ce gandesti sau a ceea ce vrei sa dai de gandit" (Fontanier). Umor

Figura prin care desprinzi aspectele amuzante sau insolite ale realului, incluzandu-te si pe tine in ceea ce ridiculizezi. Prosopee

Figura prin care faci sa vorbeasca o persoana pe care o evoci, un absent, un mort, o idee etc.
La rigoare, putem situa si mitul printre figurile de gandire, pentru ca el consta in exprimarea unei idei sau a unei teorii prin intermediul unei povestiri poetice sau al unui ansamblu narativ care se opune unor principii de organizare.
Functii generale ale diferitelor figuri
. Functia persuasiva: diferitele figuri sunt elemente de persuasiune. Dar de ce sa persuadezi ti sa smulgi astfel adeziunea?
. Functia hedonica: figurile provoaca placere.
. Functie regresiva: "[Se poate] vedea in figura o intoarcere la copilarie [.]. Forta lucrurilor ar consta deci in a ne reda un limbaj pierdut".
Tabloul formelor retorice principale care pot fi foarte folositoare in filozofie.









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani