"> ">




Relatiile internationale in timpul revolutiei franceze (1789-1799) referat






Aspiratia lui Napoleon I la Imperiul universal.
Hotararile Congresului de la Viena (1815) si percutarea lor in viitor.
Doctrina Monroe (1823) si independenta Americii Latine



Pivotul principal al relatiilor internationale il constituie lupta dintre Anglia si Franta pentru suprematie coloniala si comerciala .
Succesul partial pe care diplomatia franceza l-a obtinut sprijinind lupta pentru independenta a coloniilor americane (1776-l783), a fost anulat de o politica ulterioara defectuoasa. Prin tratatul comercial semnat cu Anglia in 1786, Franta a inlesnit patrunderea masiva a fabricatelor engleze pe piata sa, ruinandu-si astfel propria industrie, iar in 1787 a abandonat pur si simplu Olanda, cu care se aliase in 1785 impotriva Prusiei si Angliei.
La inceputul anului 1789, ministrul afacerilor straine, contele de Montmorin i-a prezentat lui Ludovic al XVI-lea un raport in care situatia politica a Frantei era schitata astfel: Olanda ne-a scapat, Danemarca apartine Rusiei, Suedia nu merita increderea noastra; de altfel ea nu ne poate fi de folos pe continent decat intr-o foarte mica masura. Prusia s-a incurcat cu Anglia si a devenit dusmana noastra. Imperiul nu este decat o alcatuire de piese fara legaturi intre ele; de altfel principalii sai membri sunt aliati cu Prusia. Nu ramane altceva decat imperiul Rusiei si alianta lui pe care noi am cautat-o .

Izbucnirea revolutiei burgheze in Franta nu a reclamat declansarea imediata a conflictului cu Europa. De fapt, nici la un an dupa caderea Bastiliei (22 mai 1790), Adunarea Constituanta a declarat lumii pace perpetua: “Fara diplomati! Fara armate! Fara intrigi! Fara sange!” . La 22 mai 1790, Adunarea Nationala la propunerea lui Mirabeau a votat cu entuziasm decretul prin care dreptul pacii si al razboiului apartinea natiunii , regelui fiindu-i lasata numai libertatea formala de a face propuneri. Acesta mai avea dreptul sa incheie tratate de alianta si de comert, care trebuiau insa ratificate de adunare .

In ciuda declaratiilor pacifiste, inca de la sfarsitul anului 1791 guvernul francez a trebuit sa se gandeasca la razboiul in perspectiva cu monarhiile europene, care erau din ce in ce mai agresive. Prevalandu-se de tratatul de la Munster (1648) care stipula ca desi Alsacia revenea Frantei, ea continua sa fie intr-un fel legata de imperiu, nobilimea alsaciana apelase la dieta imperiala si concomitent la Austria, Prusia, Rusia si Suedia pentru a capata ajutor, ca sa reintre in posesia privilegiilor desfiintate de revolutie. In schimb Adunarea Nationala a adoptat teza suveranitatii nationale, potrivit careia Alsacia era franceza prin vointa poporului, exprimata cu claritate la 28 octombrie . Acest principiu nou de drept international public facea posibila anexarea pe cale pasnica a tarilor revoltate impotriva suveranilor lor legitimi. El a fost invocat de fapt prima data la 12 iunie 1790, cand populatia Avignonului a cerut alipirea la Franta.
In timp ce in Franta izbucnise revolutia si incepuse epoca marilor transformari interne, atentia diplomatiei europene era captivata de redeschiderea “Problemei orientale”. “Razboiul ruso-austro-turc din 1787-l792 a impiedicat monarhiile absolute sa intervina la timp pentru a salva monarhia franceza si pentru a preveni complicatiile europene ale revolutiei. El a slabit presiunea tarista asupra Poloniei si a permis patriotilor poloni sa repare, prin constitutia de la 3 mai 1791, lipsurile cele mai grave in organizarea si modernizarea tarii.
Diplomatia rusa a stiut sa profite de rivalitatea franco-engleza si austro-prusiana pentru a-si atinge scopurile orientale. Ea urmarea sa dea lovitura decisiva Imperiului otoman, acaparand Principatele romane, Stramtorile si Constantinopolul.
Izbucnirea razboiului ruso-turc si succesele militare ale Rusiei constituiau pentru Wiliam Pitt o amenintare serioasa la adresa intereselor britanice in India. In ciuda opiniei publice engleze care era impotriva unui razboi cu Rusia, Pitt in intelegere cu Prusia a somat Petersburgul sa acorde sultanului o pace fara anexiuni si totodata a presat Austria sa incheie pace separata cu Poarta. Astfel, imparatul Leopold a accelerat negocierile cu Poarta si la 14 august 1791 a semnat cu aceasta pacea de la Sistov, pe baza Statu-quo-ului antebelic. Aproape simultan Austria negociase cu Imperiul otoman si un tratat de prietenie si colaborare. Ramasa singura in fata Imperiului otoman, Rusia a respins ofertele de mediatie facute de Anglia si a continuat razboiul. Era insa tot mai clar si pentru ea ca proiectele faurite initial nu mai puteau fi realizate, in ciuda victoriilor impotriva turcilor. Dupa cateva saptamani de negocieri, duse cu multa abilitate de Bezborodniko, diplomatia rusa a impus sultanului acceptarea Nistrului ca frontiera intre cele doua imperii, ajungand astfel sa aiba frontiera comuna, pentru prima data cu Moldova. Prin pacea de la Iasi (29 decembrie 1791) Rusia a intrat in posesia Oceakovului si a teritoriului dintre Bug si Nistru, largindu-se astfel iesirea la Marea Neagra.
Rusia a incheiat pacea cu Imperiul otoman si din alte motive decat cele aratate pana acum. “Iacobinii varsovieni” dupa expresia Ecaterinei a II-a - impusesera o noua constitutie (1791) care prin spiritul sau liberal lovea greu in protectoratul rusesc. In 1793, Rusia si Prusia, participau la a doua impartire a Poloniei .
Disperati, patriotii polonezi au declansat insurectia. La 6 martie 1794 Kosciuszko a trimis la Paris pe Piramovitz cu misiunea sa ceara ajutor Comitetului salvarii publice. Era nevoie in primul rand de bani si de instructori militari pentru organizarea insurgentilor. Desi guvernul revolutionar s-a aratat entuziasmat de ridicarea polonezilor care putea sa provoace divergente in cadrul coalitiei antifranceze, nu a putut sa acorde nici un sprijin lui Kosciuszko din pricina instabilitatii interne. In aprilie, patriotii polonezi au eliberat Varsovia si Kosciuszko emite o hotarare prin care iobagilor le era acordata libertatea personala. Aceasta masura a sporit efectivul armatei rasculate, dar nu a putut impiedica invadarea Poloniei de catre armata rusa si ocuparea Varsoviei. Amestecul Prusiei si Austriei, nelinistite ca Rusia putea sa acapareze singura totul, a determinat a treia impartire si totala a Poloniei.
La 27 august 1791 Austria si Prusia au lansat “Declaratia de la Pillnitz” prin care Franta revolutionara era amenintata cu interventia armata a puterilor europene . La cateva zile Ludovic al XVI-lea a acceptat Constitutia elaborata de Adunarea Nationala si in ciuda juramantului depus a continuat sa stranga legaturile secrete cu monarhiile straine. “Declaratiile de la Pillnitz” facea inevitabil razboiul dintre Europa si Prusia si Austria si regele spera ca acesta sa fie mormantul revolutiei. Inainte de a lua o atitudine decisiva fata de amenintarile din exterior, diplomatia Adunarii Nationale a incercat diverse combinatii pentru a evita conflictul, dar esuate pe parcurs.
La 19 august 1792 trupele prusiene conduse de ducele de Braunschweig invadeaza teritoriul Frantei, dar sunt oprite la Valmy (20 septembrie). Victoria morala de la Valmy are ca rezultat marea victorie militara de la Jemmapes (6 noiembrie 1792) si castigarea initiativei strategice. La inceputul anului 1793 armatele franceze elibereaza Franta de sub ocupatia trupelor invadatoare, cucerind totodata Savoia, Nisa, malul stang al Rinului si Belgia.
Decapitarea regelui Frantei, dar mai ales ordinul dat de conventie armatei de a ocupa Olanda (1 februarie) a provocat ruptura fatisa cu Anglia (24 ianuarie) si cu alte state.
Ulterior, Directoratul (1795-l799) s-a straduit sa obtina cat mai multe avantaje de pe urma victoriilor militare si sa creeze “la granita de la rasarit a Republicii un cordon de state dependente, care sa asigure dominatia Frantei in Europa centrala si Italia.
In 1796, Directoratul a trimis impotriva Austriei trei armate; una condusa de Jourdan la Sambre si Meuse, cea de-a doua in frunte cu Moreau la Rin si Moselle, iar cea de-a treia, sub comanda tanarului general Bonaparte in Italia. Ele trebuiau sa inainteze spre Viena prin Bavaria, pe Dunare si prin Tirol. Desi expeditia din Italia a fost considerata numai ca o diversiune pentru usurarea misiunii armatelor din Germania, campania s-a desfasurat cu totul altfel decat scontase Directoratul; Jourdan a esuat in fata trapelor austriece conduse de arhiducele Carol, insuccesul acestuia antrenand si retragerea lui Moreau, care s-a repliat in Alsacia. Numai armata din Italia inainta victorioasa.
Dupa celebra declaratie de la 27 martie 1796 Bonaparte patrunzand prin sud in valea fluviului Po obtine o serie de victorii fulgeratoare impotriva armatelor sarde si austriece. Speriata de succesul lui Bonaparte, Austria a fost obligata sa-si retraga o mare parte din trupele de la Rin pentru a stavili ofensiva franceza.

In loc sa atace Viena, Bonaparte a preferat sa ocupe Venetia, pentru a dispune de ea ca obiect de schimb la viitoarele negocieri de pace cu Austria . Dupa preliminariile de la Loben (28 aprilie), la 17 octombrie 1797 a fost semnat tratatul de pace de la Campo-Formio, prin care Austria cedeaza Frantei, Tarile de Jos si recunoaste Republica Cisalpina (Mantua, Lombardia etc.) ca stat independent. La 18 octombrie Bonaparte scria ministrului afacerilor straine “Niciodata dupa atatea secole, n-am facut o pace mai stralucitoare ca aceea facuta de noi”.
In realitate pacea de la Campo-Formio nu era decat un armistitiu, pentru ca nimeni nu credea serios ca Austria putea sa accepte definitiv existenta unei republici la Milano si consacrarea principiului “spolierii clerului german”. Habsburgii asteptau primul prilej ca sa reia lupta cu Franta si sa distruga roadele amare ale pacii.

In timpul campaniilor din Italia si de la Rin, Directoratul faurise planul unei diversiuni impotriva Angliei, prin debarcarea unui corp de armata francez in Irlanda. Executarea acestei intreprinderi a fost incredintata generalului Hoche, care insa a pierdut un an de zile ca sa organizeze expeditia. Dupa moartea lui Hoche si zdrobirea flotei olandeze la Camperdow, de catre englezi, Directoratul s-a gandit sa incredinteze comanda armatei din nord lui Bonaparte. Inspectia facuta trupelor cantonate in vest, grupate sub denumirea de “armata Angliei” l-a convins insa pe temerarul general ca invadarea Angliei nu avea sorti de izbanda. Anglia era bine aparata din punct de vedere strategic de pozitia sa insulara, iar flota ei militara era imbatabila .
Bonaparte nu a renuntat definitiv la gandul de a ataca Anglia, dar daca ea nu putea fi atacata direct, putea fi lovita in colonii. Inca de la Campo-Formio, cand impusese Austriei cedarea insulelor Ionice (Zante, Corfu, Cephalonia, Saint-Maur, Cergio), Bonaparte visa la cucerirea Egiptului. Valea Nilului reprezenta o excelenta baza de operatii pentru organizarea unei lovituri impotriva Indiei, punctul cel mai sensibil al Angliei. De asemenea ocuparea Marii Rosii si a istmului Suez insemna taierea legaturilor directe dintre Anglia si Orient. Mai exista si varianta ca Egiptul, ocupat de trupele franceze, putea folosi ca moneda de schimb in negocierile definitive de pace cu Anglia.
La 1 iulie 1798 Bonaparte a debarcat la Alexandria in fruntea celei mai bune armate franceze. In drum cucerise Malta si reusise sa evite ciocnirea cu flota engleza care il cauta cu disperare. La 21 iulie cavaleria mameluca, este pur si simplu zdrobita, drumul spre Cairo fiind deschis. In ciuda acestui mare succes situatia lui Bonaparte era critica. Dupa multe cautari, flota engleza condusa de amiralul Nelson, descoperise vasele franceze la Abukir. Cea mai mare parte din ele au fost distruse, iar restul capturate, Bonaparte ramanand blocat in teritoriile cucerite, fara nici o legatura cu Franta. Aceasta nu l-a impiedicat sa-si continue ofensiva in Orient si sa castige stralucite victorii. Se parea ca imperiul francez din Orient nu era un vis, ci o realitate care se contura tot mai vizibil.
Cuceririle din Italia, intarirea influentei in Olanda si Elvetia, ocuparea Maltei si cucerirea Egiptului, au fost tot atatea motive pentru alcatuirea celei de-a doua coalitii impotriva Frantei (Anglia, Austria, Rusia si Turcia). Armatele celei de-a doua coalitii i-au infrant pe francezi pretutindeni. Suvorov a intrat in Elvetia si Italia si roadele cuceririlor lui Bonaparte si 1796-l797 au fost distruse; o armata anglo-rusa a invadat Olanda, iar austriecii in frunte cu arhiducele Carol erau gata sa patrunda in Alsacia.
Aceste evenimente s-au petrecut in absenta lui Bonaparte, care era blocat in Egipt. Lasand comanda armatei lui Kleber, Bonaparte s-a imbarcat la 22 august 1799 pe fregata “Murion” si la 9 octombrie a debarcat pe tarmul Frantei. Peste o luna s-a produs unica lovitura militara din istoria Frantei (18-l9 brumar - 9-l0 noiembrie), care a reusit. Directoratul a fost dizolvat, iar prin instaurarea regimului de dictatura militara, republica a luat sfarsit. Pana la declararea imperiului in 1804, Franta va cunoaste epoca Consulatului.
“Lovitura de la 18 brumar inseamna o cotitura brusca in istoria Revolutiei franceze, cruciala in istoria omenirii si decisiva in destinul lui Bonaparte . In noua forma de guvernamant Napoleon Bonaparte ocupa fotoliul primului consul, avand initiativa hotaratoare atat in problemele interne, cat si in cele ale politicii externe si diplomatiei, ceilalti consuli si ministri, fiind doar executanti.

Fara indoiala epoca Consulatului ramane “cel mai trainic si necontestat titlu de glorie a lui Napoleon”, in ciuda spectaculoasei perioade imperiale. In patru ani el a facut pentru Franta “mai mult decat regii intr-o suta”. Promulgarea constitutiei (24 decembrie 1799), instituirea Consiliului de Stat (26 decembrie 1799), introducerea legilor administrative (17 februarie 1800) si juridice (18 martie 1800), promulgarea Codului civil (21 martie 1804) si luarea unei serii de masuri economico-financiare, au fost tot atatea acte, care au dat Frantei linistea interioara, stabilitatea economica, securitatea indivizilor, a proprietatii si a constiintei, intr-un cuvant prosperitatea. In momentul cand a devenit imperiu, Franta era cel mai bogat si infloritor stat de pe continent .

In politica externa, primul consul a mostenit de la Directorat o situatie critica. De aceea, in 1800 Napoleon forteaza Alpii prin pasul Saint-Bernard (mai 1800) si printr-o ofensiva vijelioasa zdrobeste pe austrieci la Marengo (14 iunie). Pacea de la Luneville (9 februarie 1801) da din nou Frantei Belgia (art. 2) si malul stang al Rinului (art. 6) si impune Austriei cedarea posesiunilor venetiene castigate in 1797 si recunoasterea independentei republicilor Batava, Helveta, Cisalpina si Ligurica (art. 11). Franta devine stapana incontestabila a Italiei. Ramas singur, regele Neapolelui a fost nevoit sa incheie pace cu Franta si sa recunoasca intrarea in stapanirea acestuia a insulei Elba, a porturilor Toscanei si plata unei indemnizatii de 500.000 de franci.
Intre timp relatiile franco-ruse se imbunatatisera simtitor. Nemultumit de colaborarea militara cu austriecii, care purtau vina celor mai multe infrangeri, tarul Pavel I s-a hotarat sa nu se mai lupte. De altfel il irita si refuzul Angliei de a restitui Malta Cavalerilor Ioaniti. Informat despre noua atitudine a tarului, Bonaparte a cautat sa-i castige simpatia prin repatrierea celor 7000 de prizonieri rusi aflati in Franta si prin declaratii pacifice. Magulit de gestul lui Napoleon si increzator in proiectele sale, Pavel I paraseste coalitia si strange legaturile cu Franta. La 16 decembrie 1800 el semneaza un tratat de alianta cu Suedia si Danemarca, iar cateva zile mai tarziu cu Prusia. Urmarea ca impreuna cu aceste puteri sa inchida englezilor nordul continentului. Totodata Pavel a conceput un alt plan maret si agresiv fata de Anglia. In alianta cu Franta, Rusia trebuia sa dea lovitura de gratie Imperiului otoman “unind” tronurile lui Petru I si Constantin. Franta urma sa capete Egiptul, Austria sa intre in posesia Bosniei, Serbiei si Tarii Romanesti, iar Rusia sa ocupe Moldova, Bulgaria si Rumelia (cu Stramtorile, Constantinopolul, Grecia etc.). Prusia trebuia sa capete in compensatie Hanovra si episcopatele Munster si Paderborn. Fara sa mai stea pe ganduri, tarul a luat si initiativa infaptuirii proiectului ordonand cazacilor de la Don sa intreprinda o expeditie contra englezilor in India. La 23 martie 1801 Pavel I este asasinat si planurile sale sunt spulberate. Anglia nu era straina de aceasta intamplare. Aproape simultan flota engleza de sub comanda amiralilor Parker si Nelson a trecut prin Sund, a bombardat Copenhaga si a distrus flota daneza. Suedia e silita sa se apropie din nou de Anglia.
Dupa disparitia tarului Pavel I relatiile franco-ruse au ramas inca multa vreme destul de cordiale. La 8 octombrie 1801 Rusia a semnat pacea cu Franta, declarandu-se neutra. Acest tratat a fost urmat de unul franco-turc (25 iunie 1802), prin care Imperiul otoman recapata Egiptul (pe care de altfel Franta nici nu-l stapanea); in schimb navele franceze capata deplina libertate de navigatie in Marea Neagra.
Defectiunea aliatilor a lasat Anglia singura in fata Frantei, Puternica criza interna, determinata de acordarea sumelor imense aliatilor, inaccesul in porturile franceze, precum si presiunea opiniei publice au silit guvernul englez sa accepte deschiderea tratativelor cu Franta. Pacea a fost semnata la Amiens la 27 martie 1802, guvernul Addington recunoscand toate cuceririle facute de francezi dupa . Franta renunta la Egipt, iar Anglia restituie republicii si aliatilor sai (Republica Batava si Spania ) coloniile cucerite in timpul razboiului, cu exceptia Trinidadului si Ceylonului. Malta urma sa fie redata Cavalerilor Ioaniti. De asemenea Franta se obliga sa-si retraga trupele din regatul Neapole, statul papal si insula Elba . Pentru prima data dupa un deceniu, pacea a fost restabilita si Europa a rasuflat usurata.
Dar nici Anglia, nici Franta nu erau hotarate sa execute obligatiile pe care si le asumasera prin tratatul de la Amiens. La numai cateva luni dupa semnarea pacii, Franta a alipit Elba, Piemontul si Parma, a transformat confederatia elvetiana intr-o republica atasata si a facut din Bavaria, Wurtemberg, Baden si Hessa state vasale. De asemenea, ca sa oblige Anglia sa evacueze Malta, Napoleon a raspandit zvonul ca pregatea o noua expeditie impotriva Egiptului. Aceste acte au deteriorat repede relatiile franco-engleze si in ciuda incercarii de mediere a Rusiei la 12 mai 1803 ambasadorul englez de la Paris, lordul Withworth, paraseste Franta. Ostilitatile au fost reluate la 22 mai 180. Drept raspuns la blocarea porturilor franceze, Napoleon ocupa Hanovra (apartinea regelui Angliei, George al III-lea) si maseaza trupe pe litoralul nordic al Frantei in vederea invaziei insulelor britanice. Anglia promite Rusiei acordarea unor subsidii in valoare de 5 milioane de lire sterline (votate de parlament in februarie 1805) si incheie cu ea tratatul de la Petersburg (11 aprilie 1805) in care era cuprinsa si Suedia. In schimbul unor subsidii anuale de 80.000 de lire, Gustav al IV-lea a pus Angliei la dispozitie, ca baze de operatii si antrepozite, Straslund in Pomerania si insula Rugen.

Alcatuirea celei de-a treia coalitii antifranceze l-a surprins pe imparatul Napoleon asteptand in tabara de la Boulogne “o zi cu ceata” pentru a debarca in Anglia. Printr-un efort urias si cu o repeziciune incredibila el a aruncat “marea armata” impotriva Austriei. La 2 decembrie 1805, ziua aniversarii incoronarii sale, imparatul castiga la Austerlitz una dintre cele mai stralucite victorii ale sale. Rusii si austriecii au pierdut pe campul de lupta mai mult de 15.000 de morti si raniti, la care se adaugau si 30.000 de prizonieri si numai buna credinta a maresalului Davout l-a scutit pe Alexandru I de umilinta captivitatii.

Austria a fost constransa sa incheie pace. Prin tratatul de la Pressburg (26 decembrie 1805) ea recunostea Frantei toate cuceririle facute in Europa, ii ceda Istria si Dalmatia, care intrau in componenta regatului Italiei si platea o indemnizatie de 40 de milioane de franci aur. Tirolul si alte posesiuni austriece erau cedate aliatilor germani ai Frantei.
Prin infrangerea Austriei si Rusiei, Anglia a ramas singura pe continent. Victoria navala de la Trafalgar (21 octombrie 1805) asupra flotelor reunite franco-spaniole n-a ameliorat situatia de pe continent. In acest moment s-a produs insa o schimbare brusca in atitudinea Prusiei, care in ciuda tratatului cu Franta (15 decembrie 1805) , prin care primise Hanovra se aliaza cu Rusia (iulie 1806), simtindu-se amenintat prin alcatuirea Confederatiei Rinului , Friederich-Wilhelm al II-lea adreseaza Frantei un ultimatum ca sa-si retraga armatele dincolo de Rin. Printr-o campanie fulgeratoare Napoleon zdrobeste armatele prusace la lena si Auerstadt, cucereste cea mai mare parte din fortarete si ocupa Berlinul (28 octombrie). Infrangerea Prusiei a facut din Napoleon stapanul incontestabil al intregii Germanii. De la Berlin el a instituit blocada continentala impotriva Angliei (21 noiembrie), prin care toate tarile legate intr-un fel sau altul de Franta erau constranse sa sisteze relatiile cu Anglia si cu coloniile acesteia . Franta controla Marea Nordului, Baltica si o mare parte din Mediterana. Prin tratatul de la Fontainebleu (27 octombrie 1807) Napoleon va imparti cu Spania regatul Portugaliei, ca sa-si extinda controlul asupra blocadei. Dar vrand sa-si asigure comunicatiile cu noua achizitie, a fost nevoit sa ocupe si o parte din Spania, ceea ce a provocat abdicarea lui Carol al IV-lea .
Razboiul cu Rusia si Prusia a continuat si dupa infrangerile din 180. Intentionand sa-si prelungeasca operatiile pana la Dunare, Napoleon si-a schimbat atitudinea fata de Imperiul otoman, reusind sa-l determine pe sultanul Selim al III-lea sa intreprinda o diversiune impotriva Rusiei. In schimb el s-a angajat sa apere integritatea si independenta imperiului. La 5 ianuarie 1807, sultanul a declarat razboi Rusiei, iar la 14 iulie Napoleon i-a infrant pe rusi la Friedland. Rasturnarea sultanului Selim al III-lea (26 mai) l-a dezlegat pe Napoleon de angajamentele luate fata de Imperiul otoman si a facut posibila intelegerea franco-rusa. La 25 iunie Napoleon s-a intalnit cu Alexandru la Tilsit (pe Niemen), iar la 7 iulie cei doi imparati au semnat tratatul de pace si alianta. Rusia ceda Frantei golful Cattaro si insulele Ionice, intr-un cuvant abandona pozitiile sale din Adriatica. In cazul in care Turcia accepta mediatia Frantei, tarul se obliga sa evacueze Moldova si Tara Romaneasca; in caz de refuz Napoleon a promis cooperarea militara pentru eliberarea provinciilor europene ale Imperiului otoman. La randul sau, Alexandru se obliga sa intervina ca mediator in conflictul franco-englez, cu exceptia Rumeliei si Constantinopolului. Din fostele posesiuni ale Prusiei in Polonia se alcatuia Marele ducat al Varsoviei. In schimb Rusia isi rezerva dreptul de a ocupa Finlanda si o parte din Imperiul otoman.
Pacea de la Tilsit a fost opera personala a tarului Alexandru I, care a facut astfel din Rusia pentru cinci ani de zile aliata Frantei. In fond la Tilsit cei doi suverani si-au impartit sferele de influenta pe continent: Franta - Occidentul, Rusia - Orientul. Franta a acordat Rusiei o completa libertate de actiune in Bazinul baltic si in sud-estul european, in regiunea Stramtorilor si in Asia Mica. In schimb aceasta a trebuit sa adere la blocada, sa declare razboi Angliei si sa-i inchida piata. Acest fapt a nemultumit profund opinia publica din Rusia, privata dintr-o data de produsele industriale engleze si totodata de piata de desfacere engleza care inghitea produsele rusesti (grane, canepa, lemn, etc.). In plus tratativele de impartire a Imperiului otoman au esuat lamentabil, datorita faptului ca Franta nu vroise sa cedeze Constantinopolul decat in schimbul Dardanelelor.
La Tilsit, Napoleon a mai semnat si pacea cu Prusia (9 iulie), prin care teritoriul acesteia a fost redus la aproape jumatate. Friederich-Wilhelm al III-lea renunta la toate drepturile asupra teritoriilor dintre Rin si Elba, cedate Frantei, recunostea Confederatiei Rinului, adera la blocada si platea o mare despagubire de razboi. Prusia nu mai conta ca o mare putere europeana.

In acest moment Talleyrand a incercat sa-l determine pe Napoleon sa incheie pace si cu Anglia, intrucat nu era bine ca Franta sa riste intr-una totul, sa mizeze pe o singura carte situatia excelenta la care ajunsese in primii ani ai dictaturii napoleoniene. Dar marele imparat “pierduse intre timp orice notiune a limitelor posibilului si continua sa mearga inainte, cu scopul de a-si spori si mai mult puterea. Interventia in Portugalia i-a permis lui Napoleon sa justifice ocuparea Spaniei. La 23 martie 1808 trupele franceze intra in Madrid, insa generalul Duport este silit sa capituleze la Bayeln, iar Junot la Cintra. Spania se revoltase impotriva lui Napoleon pentru ca acesta il silise regele (Ferdinand al VII-lea) sa abdice. Desi Napoleon va interveni personal in Spania ca sa lichideze rezistenta, razboiul de guerila va dura pana la prabusirea sa.
Inainte ca sa plece in Spania, Napoleon a vrut sa-si asigure spatele impotriva unui eventual atac din partea Austriei. Aceasta nu putea fi tinuta in sah decat de alianta cu Rusia pe care imparatul a hotarat sa o reinnoiasca. Intalnirea de la Erfurt (septembrie-octombrie 1808) s-a soldat cu prelungirea aliantei franco-ruse, dar Napoleon nu a putut obtine o alianta ofensiva indreptata impotriva Austriei . Noua intalnire cu tarul Alexandru a permis insa lui Napoleon sa infranga cel putin pentru moment rezistenta spaniolilor si sa zdrobeasca din nou Austria, la Wagram (6-7 iulie 1809). Pacea franco-austriaca (Schönbrunn - 14 octombrie 1809) a impus Austriei noi sacrificii teritoriale. Ducatul Varsoviei a fost marit cu Galitia de vest, iar Confederatia Rinului intra in posesia mai multor regiuni si orase austriece. Carintia, Carniolia si o parte din Croatia alcatuiau impreuna cu Dalmatia departamentele ilirice ale Frantei. Astfel Austria pierdea accesul la Marea Adriatica.
Pacea de la Viena (Schönbrunn) reprezinta punctul culminant al puterii lui Napoleon, dar si inceputul decaderii sale. Marirea ducatului Varsoviei impresionase neplacut pe tarul Alexandru, care vedea in actul lui Napoleon intentia de a crea un regat polonez dependent de Franta. Relatiile dintre cei doi imparati s-au inrautatit brusc atunci cand Napoleon anexeaza Olanda (iulie 1810) si orasele hanseatice: Hamburg, Bremen, Lübeck, Franta devenind astfel o putere baltica. De altfel Rusia nu mai respecta de mult blocada, introducand chiar taxe vamale prohibite pentru marfurile frantuzesti. Pe de alta parte nici Napoleon nu mai era dispus sa imparta cu Rusia influenta in Orientul Apropiat.
In vederea razboiului cu Rusia, Napoleon a incheiat doua tratate: unul cu Austria (14 martie 1812) si altul cu Prusia (24 februarie 1812), prin care acestea se obligau sa-i furnizeze Frantei contigente militare. In paralel cele doua stat duceau tratative secrete cu Rusia.
Pe de alta parte, Suedia, in ciuda razboiului recent cu Rusia si a pierderii Finlandei (tratatul de la Fredericksham - 5 septembrie 1809) a intrat in negocieri secrete cu Petersburgul, semnand o conventie (februarie 1812) prin care capata Norvegia, dar ceda in schimb Finlanda. Suedia se obliga sa nu participe la razboi alaturi de Franta. Drept represalii Napoleon va ocupa Pomerania. Prin mediatia Suediei s-au incheiat pacile anglo-rusa (18 iulie 1812) si ruso-turca (Bucuresti - mai 1812).
Pentru mentinerea pacii, tarul a cerut lui Napoleon sa restituie Pomerania Suediei, sa elibereze Danzingul, sa-si retraga armatele dincolo de Elba si sa accepte libertatea comertului rusesc cu tarile neutre. Napoleon respinge conditiile.
La 24 iunie 1812 Napoleon invadeaza Rusia. Intreaga Europa urmarea cu incordare inaintarea trupelor franceze in Rusia, caci de rezultatul acestui razboi depindea insasi soarta Europei. Dupa retragerea lui Napoleon din Moscova, opozitia impotriva Frantei devine tot mai accentuata in Europa si chiar in sanul cercurilor guvernamentale din Rusia existau divergente puternice daca Franta trebuie zdrobita definitiv, ori Anglia, considerata rivalul principal si cel mai primejdios.
Pana la urma castig de cauza au obtinut filoenglezii, caci aristocratia rusa era dependenta de piata londoneza, ca furnizori de produse agricole si consumatori de marfuri industriale, incat printul N.P. Rumiantev, caruia i se incredintase ministerul de externe, imediat dupa Tilsit (1807), a fost nevoit sa-si prezinte demisia.
In 1812, Rusia incheie un tratat de alianta cu Spania, iar in decembrie aceluiasi an, generalul York, comandantul trupelor prusiene din cadrul „marii armate”, sisteaza pe baza unei conventii, operatiunile impotriva trupelor tariste. In februarie 1813, in orasul Kelisz, se semneaza un tratat de alianta ruso-prusian si astfel se formeaza cea de-a 6-a coalitie impotriva lui Napoleon, in care intra Anglia, Suedia si Austria (august 1813), dupa ce Metternich a incercat in zadar in intalnirea de la Dresda, sa-l convinga pe imparatul francez, sa faca concesii .
Urmeaza batalia hotaratoare de langa Leipzig (octombrie 1813), cunoscuta sub denumirea de „batalia natiunilor”, pe care Napoleon o pierde, iar urmarea fatala, intrarea tarului Alexandru I si a regelui Frederic-Wilhelm III, in ultima zi a lunii 1814, in fruntea trupelor sale, in Paris. Cu doua luni inainte (ianuarie 1814), lordul Castlereagh, ministrul de externe al Angliei, sosea pe continent, interesandu-l soarta Europei prin prisma intereselor Marii Britanii si insistand expres asupra detronarii lui Napoleon si a dinastiei sale.
In timp ce marele corsican abdica in favoarea fiului sau (aprilie 1814) si se indrepta spre insula Elba, pusa la dispozitie de invingatori, ca posesiune viagera, noul rege al Frantei, Ludovic al XVIII-lea, se pregatea sa intre in Paris.
Militarii cedau din nou locul diplomatilor, iar Metternich, Castelereagh, Neselrode, Talleyrand si altii, incercau sa se pacaleasca reciproc si sa traga cat mai multe foloase in interesul tarilor pe care le reprezentau.
Sedintele oficiale ale congresului au inceput la 1 noiembrie 1814 si s-au terminat cu cateva zile inaintea bataliei de la Waterloo (iunie 1814), prin adoptarea Actului final, hotararile fiind grabite de intoarcerea lui Napoleon in Franta.
Nu avem de gand sa ne oprim asupra disensiunilor dintre aliati, de faptul ca perfidul si experimentatul Talleyrand, urmarea sa destrame alianta de la Chaumont, iar prin sustinerea principiului legitimitatii, sa puna frau expansiunii teritoriale a Rusiei, Prusiei si Austriei. Talleyrand, stia ca atat lui Metternich cat si lui Castlereagh, nu-i convenea ca cea mai mare parte a Poloniei sa revina Rusiei, iar Saxonia, Prusiei, incat in ianuarie 1815 se ajungea la un acord secret intre cei trei (Anglia, Austria, Franta) impotriva Rusiei si Prusiei. Fuga lui Napoleon, din Elba si restabilirea Imperiului, a oprit probabil declansarea unui razboi intre aliati, iar disensiunile au fost uitate pe moment, datorita panicii create prin intoarcerea acestuia.
Dintre doua rele, tarul a ales colaborarea cu Austria, teama de Napoleon fiind mult mai puternica si astfel coalitia in comun, a reusit sa-l infranga din nou pe Bonaparte, de data aceasta la Waterloo (iunie 1815) si din nou Bourbonii sa revina in Franta. Pierre Renouvin arata pe buna dreptate ca invingatorii erau preocupati in esenta de doua probleme: . Sa realizeze un echilibru relativ de forte intre ele, fara a tine seama de particularitatile lingvistice, religioase, de traditii etc. ale teritoriilor pe care si le imparteau, mergand pe principiul secolului al XVIII-lea, adica a neglijarii sentimentului national, sentiment care a avut totusi un rol atat de important in infrangerea lui Napoleon. . Au favorizat autoritatea traditionala, adica fortele feudale, conservatoare si clericale .
Daca la Congresul de la Viena, au participat majoritatea statelor si statuletele din Europa, actul final este iscalit de reprezentantii a 8 puteri: Austria, Anglia, Rusia, Prusia, Franta, Suedia, Portugalia si Spania (delegatul Spaniei, Don Piedro Gomez Labrador, a refuzat sa iscaleasca documentul final din iunie 1815). Dintre acestia rolul hotarator in discutii l-au avut cele patru puteri care au dus greul razboiului: Anglia, Rusia, Austria, Prusia, unde practic, disputa se dadea intre primele trei. Istoriografia spaniola, face pe buna dreptate remarca ca delegatul regatului Spaniei si al Indiilor, Don Piedro Gomez Labrador, greu putea face fata unor diplomati atat de experimentati si rafinati ca Talleyrand, Metternich, Castlereagh si Nesselrode .
Politia austriaca in calitate de gazda si din ordinul expres al lui Metternich, cauta sa afle si sa contracareze toate discutiile ce se purtau in culise, din care desprindem cateva . Astfel, tarul Alexandru I, primea o depesa ca razboiul este nepopular in Anglia, unde majoritatea natiunii britanice este pasiva fata de Bourboni, in schimb admira curajul si actiunile temerare ale lui Napoleon. Se intercepta o convorbire a tarului, care si-a exprimat parerea ca putin ii pasa de Bourboni si prefera la carma Frantei, un rege soldat, ca de pilda arhiducele Carol din casa de Lorena. In acelasi timp, tarul se interesa de soarta Elvetiei, pronuntandu-se pentru integritatea si neutralitatea ei, neadmitand sa fie incorporata de catre austrieci. Politia austriaca semnala de asemenea faptul, ca diplomatia tarista cauta sa invie un proiect de pe timpul Ecaterinei a II-a, obtinerea unui port la Mediterana pentru nevoile permanente ale flotei ruse in acest scop fiind trimis in Italia, printul Wolkonsky .
Este interesant de amintit ca domnii romani si mai ales cel al Tarii Romanesti, primea vesti regulate din capitala austriaca, de la Gentz, despre stadiul discutiilor, informatii interceptate de politia habsburgica. De altfel, in aceasta perioada s-a aflat in capitala Austriei si Tudor Vladimirescu , viitorul conducator al revolutiei de la 1821.
De altfel, instalarea Habsburgilor in Transilvania, Banat si Bucovina, ca si intinderea granitelor Imperiului tarist pana la Prut (1821), a facut pe de o parte ca cele doua Principate romanesti sa fie tot mai mult in orbita marilor puteri, iar pe de alta parte incercarile domnitorilor romani, de a intui, de a sesiza si in special a se documenta asupra intregii politici europene.
In esenta, principalul este ce s-a hotarat si consemnat in actul final de la Viena, decat intentiile celor ce hotarau soarta Europei.
Astfel, primele articole ale tratatului de la Viena, se refereau la Polonia, care dupa cum se stie disparuse ca stat (1795), impartita intre Rusia, Austria si Prusia si din 1813, avea trupe rusesti in cea mai mare parte a celor trei tronsoane. Aceste teritorii se vor uni cu Imperiul rus, care ii va acorda o constitutie si o administratie distincta, (art. 1) .
Polonezii, supusi respectivi ai Rusiei, Austriei si Prusiei, vor obtine o reprezentanta si instructiuni nationale, organizate dupa sistemul de existenta politica pe care fiecare din guvernele carora apartin va socoti nimerit si cuvenit de a li-l acorda.
Din toata Polonia, ramanea liber orasul Cracovia „independent si strict neutral, sub protectia Rusiei, Austriei si Prusiei” (art. 6). Orasul liber al Cracoviei, urma sa aiba o constitutie proprie, o academie si sediul unui episcopat catolic (art. 10), de asemenea se prevedea ca nu va putea fi introdusa nici o forta armata in orasul liber al Cracoviei si teritoriul inconjurator pe care-l poseda (art. 9). Tratatul prevedea libera navigatie pe toate raurile Poloniei, pe canalele existente, atat a persoanelor cat si a marfurilor, dar pe baza acordurilor intre cele 3 state (adica Rusia, Austria, Prusia), care posedau teritorii (art. 14).
Congresul stabilea ca o parte din posesiunile Saxoniei, vor fi cedate Prusiei (art. 15), de asemenea Austria ceda in favoarea Prusiei ducatul Lusacca (art. 18). Iar regele Angliei renunta la vechil titlu de Elector al Sfantului Imperiu, pentru cel de rege al Hanovrei. Totodata, Prusia ceda o serie de teritorii din Hanovra in favoarea casei regale engleze (art. 26).
O atentie majora, congresul a acordat confederatiei germane, unde Metternich urmarea ca Austria sa joace un rol preponderent. Se facea precizarea ca alaturi de statele germane si orasele libere (Lübeck, Franckfurt, Bremen, Hamburg), sa faca parte din Confederatie, Imparatul Austriei si regii Prusiei, Danemarcei si a Tarilor de Jos. Austria si Prusia, pentru toate posesiunile lor care apartinusera odinioara Imperiului german, Danemarca pentru ca poseda ducatul de Holstein si Tarile de Jos, pentru Ducatul de Luxemburg (art. 53).
Scopul Confederatiei era mentinerea sigurantei interne si externe, membrii ei erau egali in drepturi (art. 55); toate problemele majore erau incredintate unei Diete federative , Dieta care era prezidata de catre Austria (art. 57). Dieta cand avea de luat hotarari, se constituia in Adunare generala, iar distributia voturilor (total 69), se facea pe baza statelor individuale unde Austria, Prusia Saxonia, Bavaria, Hanovra si Wurtemburgul, aveau fiecare cate patru voturi, Baden, Hessa, Holstein, Luxemburg cate 3, Brunswick, Nassau si Mecklenburg-Schwerin cate 2, iar restul cate un vot (art. 58).
Fostele Provincii Unite ale Tarilor de Jos, ca si fostele provincii belgiene, urmau sa formeze un singur stat (regatul Tarilor de Jos), condus de un principe din dinastia Orania-Nassau, sudura care s-a dovedit a fi ineficienta, prin separarea lor in 1830, in urma izbucnirii revolutiei.
In legatura cu Elvetia, congresul stabilea integritatea celor 19 cantoane, asa cum hotarase Conventia lor pe baza hotararilor din decembrie . In plus forumul de la Viena, ridica numarul cantoanelor la 22, prin unirea tinutului Valais, a teritoriului Genevei si principatului Neuchatel la confederatie (art. 74 si 75). Este interesat de adaugat ca in lucrarea istoricului moscovit G.L. Ars, dedicata lui Capo d'Istria, bazata pe numeroase materiale inedite de arhiva rusesti, lucrare aparuta in 1976 , se arata ca acesta a fost trimis in Elvetia de suveranul rus (soseste in noiembrie 1813), tocmai de a contracara actiunile Austriei si de a le promite integritatea teritoriului ca si sprijinul Petersburgului. Dupa incheierea misiunii, Capo d'Istria mai ramane inca o jumatate de an, ca reprezentant oficial al statului rus. In octombrie 1814, Capo d'Istria, soseste din indicatiile tarului la Viena. Desi nu facea parte oficial din delegatia rusa (printul Rasumovschi, contele Stackelberg, contele Nesselrode), a luat in mainile sale toate problemele diplomatiei rusesti, razboindu-se cu tenacitate cu adversari de talia lui Talleyrand, Metternich, Castelereagh. Capacitatea si stradania lui Capo d'Istria, de a servi interesele Rusiei tariste au fost rasplatite, primind la intoarcerea in Rusia (ianuarie 1816), palatul detinut de fostul ministru de externe, contele Ruminatev, impartind cu contele Nesselrode, functia de ministru de externe (denumita atunci de secretar de stat) .




Revenind la hotararile congresului de la Viena, articolele 86-l04 se refereau la teritoriile italiene, care ramaneau pe mai departe faramitate si in cea mai mare parte fie ocupate direct, fie subordonate Austriei. Daca facem o incursiune in secolul al XVIII-lea, pacea de la Aix-la-Chapelle (Aquisgrana - in italiana), din 1748, pastra faramitarea statelor italiene (1). Patriotii italieni din secolul al XVIII-lea, doreau unificarea tarii si reinvierea gloriei romane. Acel Risorgimento, care ia amploare si care este plasat de istorici intre 1770 si 1789, popularizat la sfarsitul secolului de catre poetul piemontez Vittorio Alfieri, se izbea atat de greutati externe, cat si de cele interne. Lasand faramitarea statala si ocupatia straina, italiana literara a lui Dante, practic se vorbea in Toscana, iar in rest o intelegeau doar oamenii culti, taranii vorbind in numeroase dialecte. In plus, in teritoriile regatului Sardiniei, in Savoia, se vorbea franceza, in teritoriile republicii Venetia (intelegand si Istria, Dalmatia, Insulele Ionice, Cattaro), se vorbea sarbo-croata, slovena, greaca, iar in Malta, majoritatea locuitorilor vorbeau o limba semita, care era un amestec de feniciana si araba. Este drept ca regatul Sardiniei facea progrese pe linia centralizarii si a rolului de lider in competitia de unificare, dar si el se compunea din 4 parti diferite: Sardinia, Piemont, Savoia, Comitatul Nissa, care aveau si ele nevoie de sudura .
Napoleon neputand sa-si uite originea italiana, a facut mult pentru unificarea peninsulei Apenine, dar nu trebuie uitat faptul ca totul era privit prin prisma intereselor Imperiului francez. Istoricul francez Jacques Godechot, autor al unei documentate istorii privind epoca moderna a Italiei, pe buna dreptate face afirmatia ca invingatorii de la Viena, n-au reusit sa restabileasca intocmai vechiul regim, si vechea stare de lucruri. Astfel, ei nu restabilesc nici Republica Genoa si nici Republica Venetia si il mentin pe Murat pe tronul Neapolului, pe baza unui acord cu guvernul austriac .
Dar sa analizam articolele referitoare la teritoriile italiene, cuprinse in actul final al Congresului de la Viena. Se hotara ca “statele care compun fosta Republica Genova se anexeaza pentru totdeauna statelor Majestatii Sale Regelui Sardiniei, care le va poseda in deplina proprietate, suveranitate si ereditate” . Daca analizam protocolul sedintei Congresului de la Viena din 12 decembrie 1814, propunerea a fost facuta de catre Metternich, in scopul asigurarii linistei in Italia si o mai buna repartizare a fortelor . Bineinteles, vicleanul Metternich, care urmarea sa ocupe majoritate teritoriilor italiene, cauta intr-un fel sa nu supere prea mult regatul sard. Astfel, genovezii erau asimilati celorlalti supusi ai regatului sard (art. 1 din protocol), nobilimea era admisa la curte cu drepturi egale, iar ofiterii si subofiterii isi pastrau gradele si erau asimilati armatei sarde. Regele urma sa-si creeze o companie de garda din militari genovezi, care nu putea depasi 1/4 din cea sarda. Genua in continuare isi pastra drepturile de porto-franco (art. 4), iar universitatea din Genua va continua sa functioneze si sa se bucure de aceleasi drepturi ca cea din Torino (art. 14).
Delegatii fostei Republici Genua, au cerut ca regele Sardiniei sa preia si titlul de rege al Liguriei, ceea ce areopagul de la Viena nu admite, socotind ca avand titlul de suveran de Savoia, era suficient sa-si adauge la titluri, titlul de duce de Genoa.
Art. 93 face referiri la posesiunile austriece din Italia, care au fost pierdute succesiv prin tratatele de la Campo Formio (1797), Luneville (1801), Pressburg (1805), Conventia aditionala de la Fontainbleu (1807) si Tratatul de la Viena (1809) si care reintra in stapanire habsburgilor cat si alte teritorii: Istria, atat austriaca cat si venetiana, Dalmatia, fostele insule venetiene din Marea Adriatica, Zona Bocea Cattaro, orasul Venetia, ca si toate teritoriile care au apartinut Republicii venetiene, ducatele Milano si Mantua, principatele Bricsen si Trento, Carniolia, Carintia de Sus, Croatia din dreapta Savoiei, Fiume cu tot litoralul inconjurator etc.
Daca analizam hotararile Congresului de la Viena, cu privire la teritoriile italiene, observam un succes incontestabil al diplomatiei austriece, care, practic, domina aproape intreaga peninsula Apenina. Astfel, daca nordul (Lombardia si Venetia) este incorporat direct la monarhia habsburgica, in rest patrund garnizoane austriece, astfel, fosta imparateasca Maria Luiza (va poseda ducatele de Parma, Piacenta, Guastalla), arhiducele Ferdinand de Austria revine in Marele Ducat de Toscana, primind in plus si o parte din Elba (care se afla sub autoritatea regelui celor Doua Sicilii inainte de 1801).
Pe tronul Neapolului este restabilit regele Ferdinand ca regele al celor Doua Sicilii (art. 104).
Franta, tara asupra careia era indreptat, practic, tratatul iscalit la Viena, era redusa dupa cum se stie la granitele anului 1792, plateau contributie de 700.000 milioane franci si urma sa fie ocupata de trupele invingatoare pe o perioada de 3-5 ani.
Anglia, sufletul coalitiei antifranceze, iesea din acest lung conflict, cu un mare prestigiu, plus fiind stapana marilor si oceanelor (si-a pastrat aproape toate coloniile olandeze si spaniole cucerite in timpul conflictului) inclusiv protectoratul asupra insulelor Ionice, ceea ce ii va permite sa se amestece mai activ in problemele Imperiului otoman si chiar a Peninsulei Balcanice.
Care a fost pozitia Spaniei la Congres si cu ce foloase s-a ales? Silita de Napoleon sa faca jocul Frantei, flota spaniola va participa la Trafalgar, alaturi de cea franceza, unde in urma infrangerii puterea maritima a primit o grea lovitura, care s-a percutat asupra posesiunilor sale din America, in sensul ca nu mai avea flota in stare sa-si controleze posesiunile . Dar ridicarea eroica din 1808 impotriva invadatorilor francezi, a insemnat o noua era glorioasa in istoria acestui popor, care prin lupte de guerila, a fost primul care a inceput sa macine trupele franceze . Paralel cu macinarea celor mai bune trupe franceze, conduse de cei mai buni maresali si generali ca Ney, Soult, Lefebre, Massena, Lannes, aveau loc prefaceri sociale, se convocau cortezurile si este data o constitutie (1812), opera liberarilor, partizani ai doctrinei revolutionare, ce transforma Spania intr-o monarhie constitutionala, constitutie ce din pacate nu s-a putut aplica .
Spania aparea astfel la congresul de la Viena cu un prestigiu evident. Pentru prima data, valuri de simpatie se indreptau spre Spania, tara care in trecut era cunoscuta prin faradelegile inchizitiei, a macelurilor din Tarile de Jos si din America . De asemenea, era in gratiile Angliei cu care iscalise un tratat de alianta (1809), ca si cu Rusia (1812). Totusi, datorita instructiunilor contradictorii care soseau de la Madrid, cat si a faptului ca delegatii Spaniei veneau in contact cu diplomati mult mai priceputi si versati, interesele ei n-au fost satisfacute, Spania neiscalind actul final, desi participa in calitate de partener principal. Va subscrie actul final de la Viena in mai 1817, iar peste o luna va adera la Sfanta Alianta.
Diplomatia spaniola n-a profitat de pe urma antagonismului ruso-englez, in ciuda faptului ca Petersburul le facea avansuri avand nevoie de flota lor pentru a contrabalansa pe britanici, in acest scop proiectandu-se casatoria intre Ferdinad VII si marea ducesa Ana, sora tarului Alexandru I .
De altfel, ocupatia franceza, resursele pierdute in timpul razboiului de independenta, pierderea lumii hispano-americane (cu tot potentialul sau enorm, strategic, economic si politic), controlarea de catre flota engleza a marilor si oceanelor, incertitudinile din viata interna, vor plasa Spania dupa congresul de la Viena, in randul puterilor de categoria a doua si acest lucru fara drept de apel.
O latura pozitiva a congresului de la Viena este faptul ca pentru prima data, intr-un document de talie europeana, se stabilesc norme comune privind felul cum se face navigatia pe fluvii si rauri care trec prin mai multe state: libertatea navigatiei, sistemul uniform de a percepe darile, intretinerea drumurilor pe apa, etc., referirile facandu-se in mod special la Rin, Mein, Neckar, Mosella, Meusa, Escaut (art. 108 si urm.) . Facem remarca ca Dunarea nu este amintita si de abia celalalt congres de talie europeana, cel de la Paris (1856), va lua in discutie fluviul cel mai mare din Europa (cu exceptia Volgai care trece printr-o singura tara) si, unde poporul roman era deosebit de interesat despre modul cum este rezolvata problema navigatiei.
Tinem sa facem remarca, ca la tratatul general, adica la actul final iscalit la Viena, au fost adaugate 17 documente, care au fost iscalite pe parcurs si care faceau parte integranta din tratat. Nu este cazul sa ne oprim asupra majoritatii deoarece se refera la tratate bilaterale (Rusia-Austria, Rusia-Prusia etc), conventii intre state, tratat cu privire la orasul polonez Cracovia etc., ci la ultimele trei: Declaratia puterilor asupra desfiintarii comertului cu sclavi (doc. nr. 15), Regulamentele Comitetului de navigatie (doc. nr. 16) si Regulamentul asupra rangului intre agentii diplomatici (doc. nr. 17).
Observam deci trei documente deosebit de semnificative, unde se lua pozitie in privinta comertului cu sclavi, actul fiind iscalit de marile puteri europene, deci ideea egalitatii oamenilor devine tot mai pregnanta, problema comertului la care ne-am referit mai sus si regulamentul, privind cadrele ce formau diplomatia. Pentru prima oara acest regulament, care are o deosebita importanta in viitoarea evolutie a raporturilor dintre state, face o delimitare exacta a functionarilor ce lucrau acreditati in strainatate, impartindu-i in trei categorii (documentul a fost adoptat in sedinta din 19 martie 1815) . Ne permitem sa adaugam ca prin protocolul de la Aix-de-Chapelle, din 21 noiembrie 1818, a fost adaugata o clauza la documentul din 1815, adica instituirea clasei de agenti diplomatici, ca intermediari intre ministrii acreditati si insarcinati cu afaceri . Desigur, o serie de state si popoare n-au fost multumite cu hotararile luate la Viena, dar erau nevoite sa se supuna puterilor invingatoare, de teama ca situatia acestora sa nu devina si mai precara. Facem precizarea ca seful bisericii catolice, Papa Pius VII, a protestat asupra hotararilor luate la Viena, in sensul ca au fost lezate interesele bisericii catolice in special in Germania .
Pentru a da o nota stabila hotararilor Congresului de la Viena, au fost iscalite tratate definitive de pace la Paris, la 20 noiembrie 1815, intre Anglia si Franta, intre Austria si Franta, intre Prusia si Franta. Am lasat special la urma, tratatul intre Rusia si Franta, deoarece acesta cuprindea un articol in plus, prin care regele Frantei recunostea pe tarul Rusiei si in calitatea sa de rege al Poloniei, anulandu-se conventia de la Bayonne. Dupa cum se stie, Napoleon crease marele ducat al Poloniei (1807-l813), folosindu-l in actiunile sale in vederea stapanirii Europei. Patriotii polonezi, deziluzionati de comportarea celor trei state vecine care le sfasiasera tara la sfarsitul secolului al XVIII-lea, au fost multi din ei fideli pana la capat, suveranului francez. In acest articol se mai preciza ca guvernul francez va trimite la Varsovia o serie de imputerniciti care sa lichideze toate diferendele banesti ce proveneau de la fostul ducat. Diplomatia tarista este perseverenta in problema poloneza, deoarece conform aranjamentelor de la Viena, il pune pe regele Saxoniei, sa dea un act de renuntare asupra ducatului Varsoviei, deoarece acesti regi in trecut au detinut un timp si sceptrul polonez .
Cateva cuvinte se cuvine sa spunem despre Suedia, care a participat si iscalit Actul final al Congresului de la Viena. Dupa cum se stie, la inceputul secolului al XIX-lea, Suedia era nevoita sa tina cont de Anglia care era stapana marilor si principala importatoare a produselor sale (mai ales fier), de Rusia care o presa din rasarit si de Napoleon care domina aproape toata Europa, inchizandu-i comertul pe care-l facea in Mediterana. In plus razboiul ruso-suedez din anii 1808-l809, i-a adus o grava infrangere, pierzand intreaga Finlanda si Sveaborgul, acel Gibraltar al Nordului, unde dupa expresia a doi istorici suedezi “ drapelul suedez a fost coborat si ridicat vulturul rusesc in sunetele marsului ortodox, stindard ce va flutura pana la 1917” .
In urma acestei grele infrangeri, evenimentele se vor percuta in interior, in sensul ca regele demis punandu-se capat despotismului regal si astfel “statul se intoarce la vremurile din 1719, proiectandu-se o noua constitutie” . Prin pacea incheiata cu Rusia se pierdea peste o treime din teritoriu, dupa cum aratam, Finlanda intreaga, insulele Aaland populate exclusiv cu suedezi, Laponia si Botnia occidentala, iar tara constransa sa participe la blocada continentala. Aceasta pace de la Fredriksharmm (1809), socotita atat de rea pentru Suedia, a fost un semnal de alarma, in sensul preintampinarii de noi esecuri in viitor. Regele demis Gustav Adolf , a fost expulzat cu toata familia, cautandu-se solutii caci dupa expresia unui diplomat al Petersburgului “Suedia este un om bolnav care moare din cauza moleselii, din cauza lipsei de vigoare” .
In urma discutiilor purtate cu privire la acela care poate scoate tara din impas, un tanar locotenent, Carl Otto Morner a facut propunerea ca un singur om poate reinvia vigoarea de altadata a statului si acesta este vestitul general francez, Bernadotte print de Ponte Corvo, cunoscut suedezilor din 1806, in felul umanitar cu care s-a purtat cu soldatii lor luati prizonieri in Pomerania. Propunerea mai viza o serie de aspecte, un general favorit al lui Napoleon pe tronul Suediei, le asigura protectia Frantei si posibilitatea de a relua Finlanda de la rusi. Bernadotte preia conducerea Suediei in 1810, sub numele de Carol Jan, aducand forta si vitalitate in viata politica a tarii. Precaut, nu s-a aventurat in reluarea Finlandei, iar cand interesele Suediei au fost lezate, a intrat in conflict cu Napoleon. Dupa unii autori, Bernadotte a elaborat planul bataliei de la Leipzig (1813) si a prevazut cum va ataca imparatul Frantei. Trupele suedeze vor intra in Norvegia, creindu-se o uniune intre cele doua state, dar pe baza a doua constitutii, lucru consemnat si in documentele Congresului de la Viena, unde delegatul Suediei, contele Carol Axei de Loewenhhielm, a fost unul din semnatarii principali .
Cat de stabil era oare edificiul creat prin Congresul de la Viena? Incontestabil ca toate puterile, invingatorii si invinsii doreau pacea, dar aceasta pace n-a multumit pe toti.
Reiese clar ca invingatorii i-au sacrificat pe polonezi lasandu-i impartiti intre cele trei puteri: Rusia, Austria, Prusia, argumentandu-se ca aceste puteri care au dus greul razboiului impotriva lui Napoleon si au avut mari pierderi in oameni si bunuri, iar o mare parte din teritoriile acestora aflandu-se sub ocupatie franceza. De asemenea, Congresul i-a sacrificat pe italieni, lasandu-i in cea mai mare parte la discretia Habsburgilor. De altfel, in mod practic, in 1815, se confruntau in Europa, doua forte: Rusia, cea mai puternica forta terestra si Anglia stapana marilor si oceanelor (Congresul de la Viena confirmandu-i printre altele: Malta, Insulele Ionice, colonia Capului, Ceylonul, Antilele franceze etc.). Metternich, ca sa contracareze intentiile tarului Alexandru I de a-si instaura hegemonia asupra Europei, ii facea deliberat avansuri lui Castlereagh. Istoricul Jacques-Henri Pirenne, in cunoscuta sa monografie dedicata Congresului de la Viena, arata ca in 1815 a fost restabilita pacea si s-a creat un echilibru intre marile puteri, dar acest echilibru s-a limitat numai la Europa. Deci echilibrul european, neextinzandu-se asupra natiunilor maritime, apare un dezechilibru pe plan mondial . Acest fapt a marcat hegemonia maritima a Angliei si a paralizat intr-un fel puterile continentale, izolandu-le de acele state cu potential maritim. Totusi, inca in timpul coalitiilor impotriva lui Napoleon, Anglia si Rusia, erau atente atat pe plan terestru cat si maritim, sa aiba simultan initiative. Astfel, armata rusa si engleza intervin in Tarile de Jos, cand flota engleza apare pe coastele italiene, este urmata de cea rusa, iar Suvorov ajunge pana in Alpi. Cand Nelson a ocupat Malta, tarul Pavel I s-a declarat protector al ordinului maltez, iar cand flota engleza distruge cea engleza la Abukir, rusii se instaleaza in insulele Corfu, creeaza o republica in zona arhipelagului respectiv, caruia ii dau chiar si o constitutie liberala (1803) . Cand englezii se bateau pentru India, pentru a-si consolida pozitiile, rusii isi largeau posesiunile din zona Caspicei in detrimentul Persiei, in timp ce englezii creau o companie in Africa pentru a favoriza comertul cu acest continent, rusii creau o companie cu americanii si patrundeau in Alaska. In timp ce englezii isi inviorau comertul pe coastele Americii de Sud in detrimentul Spaniei si Portugaliei, rusii anexau Sahalinul, deoarece japonezii refuzau politica portilor deschise. Desigur, ca aceasta competitie in afara Europei, Rusia o facea destul de timid, cu o flota modesta atat ca tonaj, cat si ca tehnica, incat un conflict maritim cu englezii era cu totul exclus.
Problema este reluata de istoricul J.B. Duroselle, cunoscut prin lucrarile sale dedicate relatiilor internationale, arata ca eronat unii compara forta Angliei (balena) si a Rusiei (elefant) . Anglia victorioasa asupra lui Napoleon, la Waterloo (1815), dorea sa fie si putere terestra. De altfel, regele Angliei, era si suveranul Hanovrei (pana la 1837), in plus, Marea Britanie facea eforturi de a-si exercita influenta asupra Tarilor de Jos, Spaniei, Portugaliei, regatul de Neapole, iar putin mai tarziu asupra Greciei.
La randul sau, Rusia dorea sa fie si putere maritima. Astfel, arata J.B. Duroselle, avea Alaska (pe care o va vinde SUA in 1867), avea cateva baze pe coasta Californiei, tindea sa patrunda in America de Nord, iar prin relatii matrimoniale, dar nu intamplatoare. Romanovii erau inruditi cu dinastiile din Spania si Olanda. Dar obiectivul principal era ocuparea Constantinopolului si a Stramtorilor.
Nu trebuie uitat faptul ca prin aparitia SUA, pe arena mondiala, aparea o noua forta maritima care putea concura Anglia in viitor. Americanii aveau deschis drumul continental spre Pacific, dar voiau sa-si protejeze comertul maritim si perspectiva relatiilor cu Europa. Aceasta este si cauza razboiului izbucnit intre Anglia si SUA in 1812, deci fortele maritime americane singurele erau susceptibile de a contracara forta navala britanica. Tarul a cautat sa-i foloseasca pe americani pentru a slabi Anglia, sub pretextul medierii conflictului, dar aceasta a refuzat orice interventie ruseasca, opunandu-se si mai categoric ca SUA sa participe la lucrarile Congresului de la Viena . Diplomatia engleza actioneaza abil, iscalind inca in 1814, un tratat cu Spania, in care se angaja sa nu furnizeze arme insurgentilor din coloniile spaniole, iar altul cu Tarile de Jos, prin care-si reglau raporturile atat in colonii, cat si pe continentul european. In decembrie 1814 se ajunge la iscalirea pacii anglo-americane la Gand, incat tentativa rusa de a slabi Marea Britanie esueaza. In plus englezii receptivi la intrigile lui Talleyrand incheie, dupa cum am vazut in timpul Congresului de la Viena, o alianta secreta impotriva Rusiei si Prusiei, cu Franta si Austria, si numai revenirea lui Napoleon pe tron, pune capat disensiunilor dintre aliati.
Diplomatia tarista ca sa rupa intr-un fel izolarea in care voia s-o arunce Metternich si Castlreagh, initiaza Sfanta Alianta. Actul de constituire este semnat la Paris, la 26 septembrie 1815, intre tarul Rusiei, regele Prusiei si imparatul Austriei. “Conform perceptelor sfintelor scripturi, care prescriu tuturor oamenilor de a se privi ca frati, cei trei monarhi contractanti vor ramane uniti prin legaturile unei fraternitati reale si indisolubile si considerandu-se compatrioti, isi vor acorda in orice ocazie si in orice loc asistenta, ajutor si sprijin; considerandu-se fata de supusii si armatele lor ca parinti de familie, ei ii vor conduce in acelasi spirit de fraternitate de care sunt animati, pentru a proteja religia, pacea si dreptatea” (art. 1). Am reprodus special integral primul articol, pentru a se vedea caracterul mistic si conservator al acestui document, care avea ca scop sa previna orice modificare a tratatului de la Viena. Diplomatia habsburgica, care incerca sa submineze influenta Rusiei pe plan european isi pune iscalitura pe acest document, deoarece era interesata ca pozitiile pe care le castigase infiltrandu-se puternic in Italia, in cadrul statelor germane si in peninsula Balcanica, sa nu sufere modificari. In plus, impartirea teritoriilor poloneze la sfarsitul secolului al XVIII-lea, cu partenerul rus si prusian, crease o serie de afinitati, ce puteau fi folosite cu succes impotriva miscarilor revolutionare si a luptelor cu caracter national ce se profilau la orizont. Tarul a invitat toate statele sa participe , sa adere la Sfanta Alianta, facand un apel deosebit statelor maritime, ca Spania, Tarile de Jos, Franta, SUA. Americanii au comentat favorabil tratatul, dar au refuzat politicos insa categoric, motivand ca principiile lor de politica externa se deosebesc de cele ale Rusiei, in sensul ca ei sprijina orice miscare de emancipare nationala in speta cea a coloniilor spaniole din America .
Ca o ultima idee, Congresul de la Viena, a avut meritul, dupa cum remarca Jacques Droz, ca in ciuda unor trasaturi imperialiste, a instaurat pacea pe continentul european si a fost o opera de lunga durata, care a supravietuit in principal pana in 1870-l871 si chiar pana la primul razboi mondial . De asemenea, Congresul de la Viena a stabilit pentru prima oara, norme precise de functionare a personalului diplomatic, lucru ce va facilita activitatea acestora, in statele in care erau acreditati.
Pacea astfel restabilita, sa vedem potentialul marilor puteri si directiile in care se presupunea ca vor actiona. Cele patru state invingatoare (Austria, Anglia, Rusia, Prusia) si-au satisfacut in cea mai mare parte pretentiile teritoriale, au creat garantii impotriva unei eventuale agresiuni din partea Frantei, mentinand si trupe de ocupatie si au restabilit acolo unde a fost cu putinta, vechea ordine feudala. Toate acestea le-au impus Europei, in calitate de state mari, prin forta, mijloc criticat.
Congresul de la Viena a creat un echilibru temporar in Europa, dar incontestabil arata Pierre Renouvin, Rusia era puterea continentala cea mai puternica, si isi putea canaliza viitoarele actiuni de politica externa in trei directii: 1) Avand cea mai mare parte a Poloniei, spre Europa centrala, profitand de animozitatea intre Austria si Prusia in disputa acestora privind suprematia in cadrul Confederatiei germane; 2) Spre Balcani, Stramtori si Mediterana rasariteana, unde miza pe ajutorul crestinilor balcanici nemultumiti de stapanirea retrograda otomana; 3) Spre Pacific, Asia Centrala si Transcaucazia, adica sfere ce depaseau Europa si puteau doar nelinisti dintre marile puteri Anglia, care-si pazea cu strasnicie India, in politica externa, tarul dispunea de puteri nelimitate, neavand nevoie de asentimentul poporului, in conditiile unei mase taranesti amorfe, a unei nobilimi care cu mici exceptii era devotata Coroanei si a unei burghezii putin numeroase ce nu conta ca entitate politica. La o populatie de 55 milioane locuitori, putea ridica cu usurinta o armata de 1 milion, iar imensitatea teritoriului ii oferea posibilitati nelimitate de manevrare a trupelor .
Se pare ca diplomatia tarista era atrasa in primul rand spre Balcani, unde avea cele mai mari sanse de a-si atinge obiectivele, se bucura in special de simpatia popoarelor crestine din aceasta zona . Dar ca sa opreasca penetratia Rusiei spre Balcani si Mediterana, Anglia, Franta, Austria erau nevoite sa sustina integritatea Imperiului otoman, caci aceasta integritate era cea mai buna bariera de a stopa tarismul.
Dupa infrangerea lui Napoleon, Rusia ar fi putut sa gaseasca pretexte de a interveni in problemele Imperiului otoman, mai ales ca in problema Serbiei, turcii incalcasera prevederile tratatului de pace de la Bucuresti. De aceea pentru a preveni un conflict diplomatia otomana a fost maleabila, sultanul dand un firman in problema navigatiei pe Dunare la insistentele Rusiei in 1815, iar in 1817 printr-o conferinta tinuta la Constantinopol, sunt cedate doua insule mari, vizavi de Ismail si Chilia.
Diplomatia austriaca era multumita de echilibrul realizat la Viena, cat si de rezultatele obtinute. Tratatul ii asigura preponderenta in cadrul Confederatiei germane, influenta decisiva in cadrul statelor italiene si o inaintare strategica in peninsula Balcanica, atat pe linia Adriaticei rasaritene cat si in zonele terestre de acces, tintind Belgradul si chiar patrunderea pe linia Vardarului spre Marea Egee. Fara indoiala ca Habsburgii meditau o expansiune mult mai masiva in Balcani, dar stiau ca se vor ciocni in primul rand de Rusia si de restul marilor puteri. Pe plan intern, cat si pe cel extern, se situau pe o pozitie net conservatoare, bazandu-se pe un aparat birocratic excelent pus la punct, pe biserica catolica si marea nobilime. Desi nu exista o coeziune nationala, iar conglomeratul de popoare din cadrul acestei monarhii atat de pestrite, dadea semne vadite de neliniste, totusi acest stat arhaic ca organizare si lipsit de resurse, abil manevrat de Metternich, juca un rol de prim rang in Europa.
Desigur, Congresul de la Viena a tinut cont de aportul Prusiei la infrangerea lui Napoleon si in parte interesele i-au fost satisfacute, in masura in care nu erau lezate cele austriece. Dar Prusia cu o populatie de 11.000.000, nu putea sa joace, practic, decat un rol de rangul doi in cadrul puterilor europene. Avea nevoie de calm, de rabdare, de perseverenta si de succese pe linia dezvoltarii fortelor de productie, ca sa poata asimila, delicat, o serie de teritorii germane, ca sa faca astfel jonctiunea intre Brandenburg si Westfalia, separate spre vest de culuarul ducatelor Hessa-Cassel, Hanovra, Brunschwik, ca si sudul cu puternice forte separative dominat de Bavaria, Wurtemberg si Baden.
Marea Britanie, dupa cum am vazut isi avea bine conturate obiectivele politicii externe, care aveau un singur scop, de a-si conserva traficul pe drumurile maritime, care-i asigura, materiile prime necesare industriei, hrana - cu precadere grane si carne - si debusee pentru marfurile englezesti. In relatiile cu celelalte continente, nu avea rivali, deoarece era singura care poseda o flota puternica si un mare imperiu colonial. In schimb in Europa, avea o pozitie mult mai putin solida si solutia putea fi gasita a lasa vechiul continent ca apanaj al celorlalte mari puteri. Daca urma insa o asemenea politica, risca sa fie izolata, sa fie blocata, sa nu-si poata plasa marfurile, caci totusi Europa ramanea pentru Anglia piata cea mai apropiata si experienta napoleoneana a aratat practic ca acest pericol nu a fost deloc imaginar. Multumita de rezultatele obtinute la Congresul de la Viena, cauta sa mentina status-quo-ul in Europa, sa participe la toate problemele majore ale acesteia, ceea ce practic, si facea lordul Castlereagh. Aceasta si explica dupa cum vom vedea si motivele pentru care diplomatia britanica va participa la intrunirile Sfintei Aliante.
Franta prin asezarea sa geografica avand o larga iesire atat la Oceanul Atlantic, cat si la Mediterana, cu o populatie densa (27.700.000 locuitori in 1815), cu un trecut glorios si o cultura de la care s-au adaptat majoritatea lumii civilizate, normal ar fi trebuit sa joace un rol de prim rang, dar avea statut de tara invinsa si cu trupe de ocupatie. Incat in perioada 1815-l830, politica ei externa prudenta, cumpatata, in primul rand pentru a capta increderea celor patru state invingatoare, iar in al doilea rand, guvernul Restauratiei, instalat de catre fortele straine, aveau nevoie cat de cat sa castige increderea poporului francez. Aceasta politica si-a aratat roadele in 1818, cand congresul Sfintei Aliante de la Aix-la-Chapelle (Aachen), a hotarat sa puna capat ocupatiei straine. Deci s-a hotarat retragerea trupelor de ocupatie, care stationau sub comanda suprema a ducelui de Wellington. Faptul ca ducele Richelieu, primul ministru al Frantei, era prieten cu tarul si locuise in Rusia ani de zile, a fost o garantie privind retragerea trupelor si includerea acesteia ca membru al Sfintei Aliante.
Se poate afirma cu certitudine, ca includerea Frantei din 1818, la rezolvarea problemelor majore ce framanta Europa, a fost un succes al diplomatiei tariste, slabind in acelasi timp pozitia atat a Angliei cat si a Austriei.
Inainte de a ne ocupa de problemele care au fost ridicate la Congresul Sfintei Aliante la Verona (1822), se cuvine sa facem unele scurte referiri, la evenimentele care s-au declansat in Spania, Portugalia si pe teritoriul unor state italiene.
Neexistand o burghezie puternica, Bourbonii spanioli, prin venirea lui Ferdinand al VII-lea, in 1814, au reusit sa revoce Constitutia din anul 1812 si sa introduca absolutismul. Ca raspuns la o asemenea masura, patriotii infiinteaza o serie de organizatii secrete, dar cateva comploturi esueaza, ca a generalului Porlier (185), a generalului Lacy din Barcelona (1817), ca cele din Granada si Valencia (1818), ultimele avand legaturi cu conspiratia generalului Gomes Freire din Portugalia .
In 1820, are loc un Pronunciamento reusit, rasculandu-se Coruna, Zaragoza, Barcelona si in special trupele colonelului Rafael Riego, care se aflau stranse pe insula Leon, in apropiere de Cadiz, in vederea plecarii in America, pentru a inabusi revolta coloniilor.
Se introduce Constitutia (obligandu-l pe Ferdinand al VII-lea, sa jure pe ea), se desfiinteaza inchizitia, se confisca domeniile manastiresti, se suprima privilegiile nobilimii, se desfiinteaza corporatiile si se extind impozitele asupra nobilimii si a clerului, se convoaca cortezurile. Rabufnesc traditiile revolutionare, conturate in timpul luptelor duse impotriva invadatorilor francezi si se ascut contradictiile intre echipa de guvernatori constitutionali formata din generali moderati (Perez de Castro, Canga Arguelles, Bardaji, Martinez la Rosa), care doresc sa restabileasca situatia dinainte de 1814 si radicalii (exaltados), ce vor adancirea revolutiei. Concomitent, El rey (regele), cauta sa-si apropie in special elementele conservatoare din armata si sa solicite trupe straine, in vederea inabusirii revolutiei.
La vestea succeselor repurtate de revolutia spaniola, in iulie 1820, se ridica militarii din Neapole, in frunte cu generalul Guglielmo Pepe (1783-l855), fost ofiter al lui Murat si care impune regelui Ferdinand I, o constitutie. Evenimentele se percuteaza asupra intregii Italii, insa interventia brutala a trupelor austriece conduse de generalul Frimont, in martie 1821, lichideaza revolutia din regatul celor Doua Sicilii . Constitutia este abolita si sefii liberali executati.
Aceleasi trupe austriece, innabusa revolutia din Lombardia, care reusise cu ajutorul studentilor si militarilor din Torino ca si cu sprijinul revolutionarilor italieni din Lombardia.
Desi miscarile din Italia erau innabusite, totusi starea confuza si efervescenta revolutionara, dar mai ales situatia din Spania, au fost la ordinea de zi a Congresului de la Verona (1822).
Acesta s-a deschis in octombrie 1822, cu participarea Rusiei, Austriei, Prusiei, Frantei si Angliei. Guvernul britanic l-a trimis cu instructiuni precise, pe Wallington, in sensul de a nu angaja Anglia in nici un fel la vreo interventie in Spania si de a se opune categoric unei asemenea actiuni. De asemenea sa nu se permita Rusiei de una singura sa intreprinda ceva impotriva Imperiului otoman, deoarece miscarea insurectionala greaca continua sa riposteze cu mai multa intensitate decat in anul precedent. Deoarece Sfanta Alianta delega Franta sa intervina in Spania, la 8 ani de la iscalirea Tratatului de la Viena si numai la 5 ani de la retragerea trupelor aliate, pericolul unui razboi anglo-francez este acut, iar de data aceasta alaturi de Paris, sunt fostii aliati ai Londrei, Rusia, Austria si Prusia. Daca in 1808, cand poporul spaniol, s-a ridicat la lupta impotriva cotropitorilor francezi, Rusia, Austria si Prusia, nu numai ca le-a admirat curajul, dar l-a si urmat, acuma impinge aceeasi Franta sa le anuleze institutii si libertati similare, pe care Napoleon prin spiritul sau autoritar, dorea sa le anuleze.
Desigur ca diplomatiei rusesti nu i-ar fi displacut un conflict armat intre Anglia si Franta, pe care Metternich era sigur ca il putea evita.
Desigur, lasand la o parte comentariile, interventia s-a produs, o armata de circa 100.000 francezi , condusa de catre contele d'Angouleme, a reprimat revolutia, iar o serie de patrioti, in frunte cu generalul Rafaelo Riego, au fost spanzurati .
Guvernul de la Madrid, nu s-a pregatit pentru a se opune interventiei, mizand pe rezistenta populara din perioada 1808-l814, pe sprijinul englez si pe inexpugnabila fortareata Cadiz.
De ce nu s-a produs rezistenta populara? De ce ducele d’Angouleme, in loc sa fie primit cu gloante, a fost primit cu flori? Deoarece, explica Vicente Palacio Atard, francezii intrau ca aliati ai regelui si nu ca invadatori, lucru pe care s-a straduit in special biserica sa-l argumenteze, nu exista in 1823 un nucleu hotarat sa reziste, iar oscilatiile guvernelor din anii 1820-l823, au indepartate poporul . Puterea feudalilor si a bisericii a fost restabilita, iar garnizoane franceze au stat pana la . Au fost dusi in Franta numerosi prizonieri, a caror captivitate a incetat de abia dupa izbucnirea revolutiei din Franta (1830).
In orice caz, razboiul de independenta spaniol (1808-l814) impotriva invadatorilor francezi, incertitudinile intre 1814-l820, situatia neclara din anii 1820-l823, noua interventie franceza din 1823, s-au rasfrant asupra situatiei externe, eliminand-o definitiv din competitia marilor puteri in ciuda asezarii sale strategice in Europa si enormul potential posedat in cele doua Americi.
Toate acestea au grabit emanciparea coloniilor din America, facand sa piarda metropola, un enorm potential strategic, economic si comercial, care ar fi folosit Spaniei, sa se intareasca, sa se imbogateasca, sa se modernizeze si sa se poata lua la intrecere cu restul marilor state din Europa.
Vazand ca Anglia, n-a avut curajul sa intervina in sprijinul Spaniei, Sfanta Alianta, a incercat sa extinda interventia dincolo de ocean, in a opri procesul de emancipare a coloniilor spaniole. De altfel, Rusia, care poseda Alaska si puncte pe coastele Oceanului Pacific, i-ar fi suras ideea, dar atat Canning, cat si diplomatia S.U.A., s-au opus categoric unei asemenea interventii. Nu este intamplator ca tocmai in 1823, deci cu ocazia acestor evenimente a fost lansata doctrina Monroe (decembrie 1823).
Se cuvine sa ne oprim putin asupra acestui document, care a fost formulat in cadrul mesajului anual pe care-l adresa presedintele Monroe, Congresului american. Se face referire la propunerea Rusiei, acceptata de guvernul S.U.A., ca prin reglementari si negocieri amicale, interesele celor doua natiuni, sa fie satisfacute pe coasta nord-vestica a continentului american . (aratam mai inainte ca Alaska, era sub jurisdictia Imperiului rus). Prin aceasta procedura amicala, guvernul american s-a aratat doritor a demonstra pretul pe care-l pune pe prietenia tarului, totodata, el afirma ca cele doua continente americane (America de Nord si de Sud) “ nu pot fi, de acum inainte, considerate ca obiect, de viitoare colonizare din partea niciunei puteri europene” . Se atrage atentia ca S.U.A., n-au intervenit in razboaiele care au macinat Europa, deoarece considerau ca este o problema interna a vechiului continent si in al doilea rand ca nu este in firea lor sa se amestece in alta parte, dar “ ne consideram lezati si facem preparative de aparare numai cand drepturile noastre sunt incalcate sau serios amenintate” . Se afirma in continuare, intr-un termen categoric ca orice interventie, a oricarui stat, in sfera continentelor americane, o considera “primejdioasa pentru pacea si siguranta noastra, orice incercare din partea lor de a-si extinde dominatia asupra oricarei parti din aceasta emisfera .
In mesaj, se fac referiri la evenimentele din Spania si Portugalia, la interventia in treburile interne ale Spaniei de catre Sfanta Alianta si la faptul ca S.U.A., s-au declarat neutre, deoarece ele se ghideaza dupa principiul “ a nu se amesteca in afacerile interne ale niciunei puteri europene, a considera guvernele de facto ca guverne legitime din punctul nostru de vedere, a cultiva relatii printr-o politica franca, ferma si hotarata, tinand seama in orice moment de pretentiile juste ale fiecarei puteri, dar netolerand vexatiuni din partea niciuneia” .
Daca fata de Europa, aceasta era optica politicii externe americane “ in privinta continentelor noastre circumstantele - se arata in mesaj - sunt total si vadit diferite Este tot atat de imposibil ca noi sa ne comportam cu indiferenta fata de o asemenea interventie, in orice forma s-ar produce” .
Desigur, documentul este foarte clar in sensul ca S.U.A., simtindu-se deja destul de tare, se opune categoric oricarei interventii pe continentul european. Dupa cum stim, initial coloniile engleze din America, avand sprijinul Frantei, Spaniei si Olandei, au reusit sa-si proclame independenta (1783). Vazand emanciparea spre independenta a Americii latine, ii conveneau niste state slabe, dar independente, decat colonii ale Angliei, Rusiei sau a altui stat. Desi aveau un spatiu imens spre Pacific, in a-l cuceri si defrisa, totusi s-au lacomit la teritorii detinute de Mexic si au inceput sa infeudeze economic, America Centrala si de Sud. Iar spre sfarsitul secolului al XIX-lea, spun deschis adio, principiilor lui Washington si Monroe, ocupand Cuba si Filipinele .

Riposta categorica americana de a nu interveni in treburile Lumii Noi, ca si decizia Angliei, de a recunoaste la inceputul anului 1825, independenta republicilor Argentina, Columbia si Mexic, au stopat elanul lui Metternich si Nesselrode, de a restabili vechea ordine dincolo de ocean.
Dupa cum se stie cele 4 viceregate spaniole, s-au ridicat la insurectie inca din 1810, in Mexic sub conducerea lui Hidalgo si Morelos, in America de Sud, Bolivar, in Venezuela, Belgrano in La Plata, iar O'Higgins in Chile. Bolivar creaza “Marea Columbie”, Iturbide proclama independenta Mexicului in 1821, iar tarile Americii Centrale creaza o republica federala.
In Brazilia, don Pedro, mostenitorul tronului evita revolutia si accepta coroana imperiala. Aceasta emancipare nationala, a Americii Latine, fata de Spania si Portugalia, intareste puterea seniorilor locali asupra bastinasilor, dar creste treptat influenta economica si politica a S.U.A. si a Angliei .

De abia in virtutea legii din 4 decembrie 1836, privind relatiile cu teritoriile din America, Spania a iscalit tratatele de pace cu Mexic (1836), Ecuador (1841), Chile (1844), Venezuela (1845), Costa Rica si Nicaragua (1850), Rep. Dominicana (1855), Argentina (1859), Bolivia (1867), Guatemala (1863), El Salvador (1865). Ca urmare a stabilirii acestor noi relatii, are loc si o reinviorare a comertului spaniol cu piata americana .











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani