"> ">




Relatiile internationale intre 1648-1713 referat






Preponderenta continentala a Frantei si lupta marilor puteri pentru asigurarea echilibrului de forte



Pacea de la Westfalia a consacrat aplicarea in practica politica a doua noi teorii: cea a echilibrului puterilor si cea a dreptului popoarelor. Acest lucru a permis statelor mici sa contrabalanseze prin forta inteligentei influenta marilor puteri, avantaje de superioritatea militara. “Europa a fost astfel impinsa de o mare comunitate de destine, de interese, si de idei spre o forma de existenta politica, care reprezentat confederatia statelor civilizate ale lumii moderne” . Astfel a luat nastere la Westfalia un sistem general de politica europeana, avand drept scop apararea independentei si integritatii statelor impotriva cuceririlor care puteau sa duca la preponderenta exagerata a unei mari puteri. “De aici interventia in afacerile politice ale Europei a unei noi puteri, de care trebuia sa se tina seama: puterea dreptului, puterea opiniei, puterea inteligentei umane. Dreptul popoarelor a fost sprijinit de mari principii de drept civil aplicate dreptului natiunilor: dreptul de libertate individuala, dreptul de proprietate sau de independenta exterioara si credinta in conventii; si cum nu exista deasupra popoarelor o justitie superioara, care sa le poata garanta siguranta pe care politia civila o asigura cetatenilor unui stat, s-a simtit nevoia de a stabili si de a mentine un echilibru politic al puterilor, adica un sistem preventiv al abuzurilor de putere, prin intermediul repartitiei regulate a fortelor confederatiei europene” . Aceasta nu inseamna ca adoptarea principiului de echilibru capat incercarilor de expansiune si tendintelor de hegemonie din partea marilor puteri, dar a procurat cea mai mare siguranta posibila statelor interesate, atunci cand ele au combinat prudenta cu forta dreptului. Dupa pacea de la Westfalia preocuparea principala a statelor europene a fost mentinerea echilibrului, adesea compromis, toate tratatele avand drept scop asigurarea de garantii.

Trasand principiile generale ale raporturilor mutuale intre statele europene, pacea de la Westfalia a confirmat astfel “conceptia secolului al XVII-lea de stat laic, atasat de vecinii sai prin legaturi comerciale, dar intotdeauna in stare potentiala de antagonism cu ei”. Imperiul si papalitatea au fost reduse definitiv la un rol al carui interes nu mai era decat istoric. In politica, influentei politice i-a succedat influenta economica. Pentru puterile maritime Anglia si Olanda, interesele economice se confundau cu interesele politice, “caci in vederea acestor state, bogatia si creditul erau o forta care contrabalansa puterea teritoriala a regilor de pe continent. Interesul comercial al tuturor statelor, dar mai ales al Angliei si Olandei a complicat si mai mult situatia problemelor politice din Europa; el a dat nastere la combinatii noi si complicatii neprevazute.
In a doua jumatate a secolului al XVII-lea, in Europa se disting patru noduri principale de contradictii: 1) in apus Franta s-a razboit cu Spania, Olanda, Anglia, Austria etc. pentru begemonia continentala; 2) in nord-est Suedia face supremul efort pentru suprematia totala in bazinul baltic; 3) in centrul si sud-estul european lupta pentru dominatie dintre Austria si Imperiul Otoman intra in faza decisiva; 4) iar pe mari si oceane are loc confruntarea dramatica dintre Anglia si Olanda pentru suprematie navala.

Pacea de la Westfalia nu a fost chiar o pace generala, intrucat Spania a refuzat sa trateze cu Franta. Explicatia acestei atitudini rezida in faptul ca reusind sa incheie la Munster o pace separata cu Olanda si sa o rupa astfel de alianta franceza, Spania spera intr-o victorie mai usoara asupra Frantei. In plus, dupa incetarea razboiului din Germania ea isi intarise fortele cu cei 30.000 de soldati licentiati de catre imparat si cu un mare general Condé, proscris de regalitatea franceza. Racirea brusca a relatiilor hispano-engleze l-a ajutat pe Mazarin sa puna in aplicare un plan la care ravnise atata timp si anume alianta cu Anglia. Se stie ca datorita angajarii in Razboiul de treizeci de ani, Franta nu acordase prea multa atentie revolutiei burgheze din Anglia si nu intervenise in favoarea Stuartilor, desi ulterior a aprobat conduita acestora. Parlamentul mai intai si apoi Cromwell personal nu agreau insa guvernul francez din pricina aliantei sale cu Olanda. Spania a profitat de aversiunea englezilor fata de Franta si de faptul ca aceasta nu s-a grabit sa restabileasca legaturile diplomatice cu republica si in ciuda reactionarismului sau in decembrie 1650 a recunoscut schimbarile provocate in Anglia de revolutie. Procedand astfel Spania urmarise un dublu scop sa umileasca Franta si sa capete ajutor naval in razboiul contra Frantei si Portugaliei. Razboiul vamal franco-englez si sprijinul acordat de portughezi vaselor regale engleze, indreptateau de altfel sperantele Madridului. Rezultatele nu s-au lasat asteptate. In 1652 flota engleza condusa de Blake a impiedicat vasele franceze sa ajute Dunkerqul asediat de spanioli. Mazarin nu a pierdut insa nici o clipa din vedere imbunatatirea raporturilor dintre Paris si Londra, fiind gata sa sacrifice orice interese dinastice in schimbul aliantei cu Anglia impotriva Spaniei. Prin diversi intermediari el a stabilit contacte cu guvernul englez si in primul rand cu Cromwell, care desi inca nu fusese declarat Lord protector, tinea in mainile sale afacerile interne si externe ale republicii (1652). Conditiile lui Cromwell erau ferme; recunoasterea republicii, restabilirea relatiilor diplomatice intre cele doua state si azil in Anglia, in eventualitatea in care Mazarin era silit sa paraseasca Franta din pricina Frondei. Pentru cardinal oferta era mult prea mica. Despre o alianta Cromwell nu pronuntase nici un cuvant. Tulburarile interne l-au impiedicat insa pe Mazarin sa faca noi demersuri. De altfel guvernul englez inclina spre o alianta cu Spania, careia ii facuse deja propuneri: libera exercitare a religiei pentru englezii care sedeau in Spania si libertatea comertului cu Indiile occidentale. Mazarin a asteptat insa cu rabdare ivirea unui moment prielnic ca sa tatoneze iarasi terenul la Londra. Refuzul Spaniei de a accepta conditiile engleze pentru incheierea aliantei l-a facut sa spere din nou intr-o intelegere cu Anglia, iar atacarea prin surprinderea a Antilelor spaniole de catre flota engleza in 1654 i-a dat certitudinea. Orice ameliorare a relatiilor hispano-engleze era exclusa. Profitand de aceasta ruptura Mazarin a incheiat repede cu Anglia un tratat comercial (Westminster-l655), urmat de o alianta semnata la Paris (1657).
Triumfand asupra regalitatii si a sprijinitorilor ei, burghezia si noua nobilime engleza erau dornice sa puna in aplicare programul combaterii principalilor adversari navali si comerciali ai Angliei: Olanda, Spania, Franta. Dintre acestia rivalul cel mai puternic era Olanda, posesoarea unei flote impozante de peste 15.000 de corabii, care concura pretutindeni vasele engleze. In ciuda declaratiilor de prietenie, Anglia nu urmarea altceva decat sa constranga Olanda sa-i accepte suprematia navala si comerciala. In 1651 ea a propus olandezilor realizarea unei “uniuni”, in care problemele pacii si ale razboiului trebuiau stabilite in comun, “Starile Generale din Olanda urmand ca in anumite cazuri sa accepte neconditionat deciziile Parlamentului englez. Olanda a refuzat. Raspunsul Angliei a fost prompt - Actul de navigatie (9 octombrie 1651): nici o marfa nu putea fi importata sau exportata din tarile, insulele, plantatiile sau teritoriile apartinand Commonwealthului, sau care erau in posesia sa in Anglia, America si Africa, cu alte vase decat ale sale, fara a se comite o frauda. De asemenea, marfurile tarilor producatoare nu puteau intra in Anglia sau in coloniile sale decat pe vasele statelor respective sau ale Angliei. Pentru olandezi (“carausii marilor”) aceasta masura a fost o lovitura cumplita si ea a declansat razboaiele navale cu Anglia (1652-l654 si 1665-l667). Flotele au fost egale, insa comertul Olandei era mai vulnerabil si drept urmare a avut mai mult de suferit. Primul razboi s-a terminat cu pacea de la Westminster (5 aprilie 1654). Olanda recunostea Actul de navigatie, platea o indemnizatie de razboi, expulza pe Sturati de pe teritoriile sale si inlatura pe partizanii casei de Orania. Incheierea pacii cu Olanda a constituit un mare succes pentru politica lui Cromwell. El a fost completat la 11 aprilie 1654 de alianta militara cu Suedia impotriva Danemarcei, aliata Olandei, care facuse imprudente sa inchida Sundul navelor engleze si de tratatul comercial cu Danemarca, care este silita sa cedeze in problema Sundului si sa acorde privilegii negustorilor englezi. Al doilea razboi naval anglo-olandez s-a incheiat prin tratatul de la Breda (31 iulie 1667), care a dat Angliei Noul-Amsterdam (New York) si toata coasta care unea Virginia de Noua Anglie. Olanda recapata Surinamul, iar Actul de navigatie era modificat intrucatva in favoarea ei .

Revenind la relatiile franco-spaniole tratatul de pace, cunoscut de noi sub denumirea de tratatul Pirineilor, a fost semnat la 7 noiembrie 1659 si stipula urmatoarele: Ludovic al XIV-lea urma sa se casatoreasca cu infanta Maria Tereza (art. 33); Spania ceda Frantei Artois si anumite parti din Flandra, Hainaut si Luxemburg (art. 35-41); de asemenea Spania abandona Roussillon si o parte din Cerdagne, care ramaneau Frantei (art. 42-43); regele Frantei restituia Lorena ducelui Carol al IV-lea, cu conditia ca acesta sa darame fortificatiile oraselor si sa accepte garnizoane franceze; Carol ceda de asemenea Frantei in deplina proprietate un culoar prin care ea putea sa ajunga in Germania (art. 62-78); Condé era iertat si primea inapoi toate bunurile, onorurile si demnitatile (art. 81); regele Frantei promitea sa nu mai acorde nici un sprijin, sau asistenta Portugaliei in lupta sa cu Spania (art. 79) etc. Articolul cel mai aprig disputat a fost cel al aliantei matrimoniale, intrucat casatoria lui Ludovic al XIV-lea cu fiica lui Filip al IV-lea a fost conditionata de spanioli de renuntarea regelui francez la coroana Spaniei. In cele din urma Mazarin a acceptat renuntarea la succesiune in schimbul unei dote de 500.000 de scuzi de aur. De altfel, ambasadorul Spaniei, don Luis de Haro, lasase sa se inteleaga ca imposibilitatea platirii acestei sume de catre Spania dadea regelui Frantei dreptul sa pretinda coroana spaniola. Actul de renuntare era pur si simplu o formalitate intocmita in virtutea unui act similar, incheiat cu prilejul casatoriei Anei de Austria cu Ludovical XIII-lea. Asas cum fusese prevazut, Spania nu a reusit sa achite dota Mariei Tereza, iar Ludovic al XIV-lea simtindu-se dezlegat de obligatia asumata prin actul de renuntare (2 iunie 1660), a trimis in anul urmator un ambasador la Madrid pentru a obtine din partea lui Filip al IV-lea revocarea formala a acestui act.
Pacea de la Westfalia, tratatul Pirineilor si pacea de la Oliva, semnata in 1660 intre Suedia si Polonia, Austria, Brandenburg, pareau ca au pacificat Europa, daruindu-i linistea necesara reconstructiei. In momentul mortii lui Mazarin (1661), Franta castigase preponderenta politica pe continent. Ludovic al XIV-lea putand consemna cu legitima mandrie: “ totul este calm in toate partile; pacea este restabilita cu vecinii mei si nimic nu se mai poate opune proiectelor mele” . “Regele Soare” nu mai avea in Europa nici un rival pe masura puterii sale. Tratatele de la Westfalia facusera din el aparatorul “libertatilor germanice” dandu-i posibilitatea sa intervina in imperiu “fie pentru a se inalta el insusi pe tronul imperial, fie pentru a-si crea clientela ca sa contrabalanseze politica habsburgilor” , Pacea de la Pirinei il autoriza ca la momentul oportun sa revendice mostenirea spaniola; iar tratatele de la Oliva si Copenhaga ii asigurau alianta Suediei si Poloniei impotriva Habsburgilor. In 1661 a fost reinnoita “Liga Rinului”, dupa care a urmat semnarea unui tratat de alianta cu regele Frantei, la care ceva mai tarziu va adera si electorul de Branderburg. Sistemul aliantelor germane era astfel completat. Prin cumpararea Dunkerqului de la Anglia (27 octombrie 1662), Franta castiga o baza redutabila impotriva Tarilor de jos spaniole, iar prin alianta cu Olanda (1662) un ajutor eficace impotriva Spaniei.

Alianta franco-olandeza nu a fost vazuta cu ochi buni nici de Anglia nici de Spania, care si-au pus imediat in miscare mecanismele diplomatiei pentru a o distruge. Spania, care cu un an mai inainte (26 decembrie 1661) incheiase un acord cu olandezii, a incercat sa-l transforme intr-o alianta, insa tentativa ei a esuat. Anglia a avut mai mult noroc reusind sa semneze un tratat (Londra - 14 septembrie 1662) in care era stipulat destul de vag ajutorul reciproc impotriva dusmanilor.

In prima parte a domniei, situatia politica din Europa a fost extrem de favorabila lui Ludovic al XIV-lea. Olanda, Suedia, Polonia, Imperiul Otoman, “Liga Rinului” si Anglia gravitau in orbita politicii franceze. Asa se explica succesele pe care monarhia franceza le-a repurtat pana la pacea de la Nimègue (1678). Spre deosebire insa de Richelieu si Mazarin, Ludovic al XIV-lea va parasi inteleapta prudenta, cu ajutorul careia inaintasii sai cladisera puterea Frantei. De cateva ori el va fi pe punctul sa rupa traditionala alianta cu Imperiul Otoman si sa renunte la marile sale servicii. “Evenimentele si turcii i se opusera totdeauna spre binele si folosul Frantei” . In 1661 a trimis mai multe vase si trupe in apararea Cretei, asediata de turci, iar in 1664 un corp de armata francez participa alaturi de trupele austriece in batalia de la Saint-Gothard. In urma acestor lovituri ascunse, relatiile turco-franceze s-au racit brusc si putin a lipsit ca sultanul sa nu se alieze cu spaniolii. Ofensat, Ludovic al XIV-lea si-a rechemat ambasadorul de la Constantinopol cu intentia de a provoca o ruptura fatisa cu Poarta. Numai prudenta ambasadorului francez, care si-a amanat mereu plecarea, ca sa poata strica negocierile hispano-otomane a salvat situatia. Mai mult, Ludovic a planuit chiar o uriasa cruciada antiotomana, nerealizata insa din pricina incurcaturilor sale din apus.
In ciuda afirmatiei categorice “eu sunt primul meu ministru”, de-a lungul domniei Ludovic al XIV-lea a fost puternic influentat de sfaturile ministrilor sai: Le Tellier, Lionne, Colbert, Turenne, Louvois, Torcy, etc. Pe plan intern mai ales, rolul precumpanitor a fost jucat pana in 1683 de catre Colbert .
Pentru Colbert initiativele externe ale regelui erau justificate daca aduceau foloase burgheziei si finantelor regatului. De aceea a aprobat cu entuziasm “razboiul de devolutie” impotriva Olandei, al carei comert vroia sa-l vada minat. Colbert a neglijat insa doua lucruri: capacitatea de lupta si resursele Olandei si forta de opozitie a parlamentului englez. Cel de al doilea aspect prezinta o mare importanta, intrucat politica europeana a lui Ludovic al XIV-lea se sprijinea in acea epoca pe concursul regelui Carol al II-lea Stuart, aflat de fapt in solda Frantei.
Primul razboi, cunoscut indeobste sub denumirea de “razboiul de devolutie” (1667-l668) a fost provocat de dorinta lui Ludovic al XIV-lea de a cuceri acea parte a Tarilor de Jos, care ramasese sub dominatia spaniola. Pretextul i-a fost furnizat de moartea regelui Spaniei, Filip al IV-lea, cand in virtutea dreptului brabamtin de devolutie a revendicat Belgia in numele sotiei sale Maria Tereza.

Rezultatele “razboiului de devolutie” nu l-au multumit deloc pe Ludovic, dar l-au facut sa fie mai prevazator. Urmatorul obiectiv era insasi Olanda, care pentru a fi o prada sigura trebuia mai intai izolata diplomatic. Razboiul cu Olanda a inceput la 28 martie 1672 cu declaratia de razboi din partea Angliei. Simultan francezii au invadat teritoriul republicii si dupa o impetuoasa ofensiva au ajuns in preajma Amsterdamului. Numai spargerea digurilor a stavilit inaintarea trupelor franceze si a salvat orasul de ocupatie. Statele Generale, inclinate ca intotdeauna spre pace, au hotarat sa puna capat razboiului, oferindu-i in schimb lui Ludovic al XIV-lea o indemnizatie de 10 milioane de livre. Rau sfatuit de Louvois, regele a conditionat incheierea pacii de cedarea teritoriilor dintre cele doua brate ale Rinului inferior si de restabilirea catolicismului in provincii, incat razboiul a continuat pana in . Tratatul de pace de la Nimègue (10 august 1678) restituia Olandei toate cuceririle facute de Franta (art. l-5) si abroga tarifele prohibitive din 1667, carora le-au fost substituite tarifele moderate din . Spania ceda Frantei provincia Franche-Comte si mai multe regiuni si orase din Flandra si Artois. Franta obtinea astfel o frontiera coerenta, care va fi mai tarziu masiv fortificata de Vauban . Imparatul reinnoia tratatul de la Munster si ceda Frantei Friburg; in schimb obtinea restituirea tuturor bunurilor ducelui Carol de Lorena, cu conditia ca acesta sa permita lui Ludovic al XIV-lea libera trecere spre Germania, prin teritoriile sale. Electorul de Brandenburg, care rezistase suedezilor si francezilor a fost obligat sa semneze un tratat separat cu Suedia, prin care restituia acesteia Pomerania si alte cateva locuri.
Pacea de la Nimègue a fost incontestabil un mare succes diplomatic al Frantei, care a marcat apogeul puterii sale continentale. Ea a coincis cu dizgratierea lui Pomponne si stabilirea influentei lui Louvois asupra regelui. Louvois dispretuia tratativele si politica de menajare, fiind partizanul convind al dreptului fortei. De acum inainte “problemele militare vor ocupa primul loc in politica guvernului francez” .
Profitand de slabiciunea imperiului si de faptul ca imparatul era amenintat de invazia otomana, dupa Nimègue, Ludovic al XIV-lea a initiat o vasta actiune de anexare sistematica de teritorii la Franta.
Impotriva acestei politici anexionisite, Wilhelm de Orania a luptat sa inchege cu sprijinul Spaniei si al imparatului o noua coalitie, atragand de partea sa pe regele Suediei si pe ducele de Deux-Ponts. Impreuna cei trei aliati au semnat asa numitul “Pact de garantie” (Haga-octombrie 1681), de fapt un tratat defensiv pentru respectarea pacilor de la Westafalia si Nimègue.
Probabil ca Europa s-ar fi impacat si cu acest ultim pas al Frantei, daca Ludovic nu ar mai fi savarsit doua noi atentate: unul pe plan extern, iar altul in interior. Atacarea Genovei in plina zi (17 mai 1684), au aparut ca o noua si odioasa manifestare a politicii de forta si nu creat un climat de ura impotriva lui Ludovic al XIV-lea.
Electorul de Brandenburg paraseste alianta franceza si riposteaza revocarii prin “Edictul de la Postdam” (8 noiembrie 1685), iar la 23 august 1685 incheie cu Olanda un tratat defensiv pe 12 ani. Aceasta alianta va fi completata in anul urmator prin aderarea Suediei. Pe de alta parte, imparatul, fara sa puna capat razboiului cu Imperiul otoman, s-a aliat mai intai cu Brandenburgul, iar apoi a incheiat o alianta secreta defensiva (“Liga de la Augsburg” - iulie 1686) cu Spania, Olanda, Savoia, cu numerosi principi germani si italieni si ceea ce era mai important cu Suedia.
Razboiul pe care “Liga de la Augsburg” l-a intreprins impotriva Frantei a coincis cu “revolutia glorioasa” din Anglia (1688) si urcarea pe tronul acestei tari a lui Wilhelm de Orania. Pentru Franta, care se bazase atata vreme pe Stuarti, aceasta schimbare a fost o grea lovitura, intrucat noul suveran a schimbat radical cursul politicii engleze. Continuandu-si de fapt politica pe care o inaugurase ca Stathouder, Wilhelm de Orania va fi elementul unificator al adversarilor lui Ludovic al XIV-lea si “aparatorul echilibrului european impotriva Casei de Bourbon” .
Ostilitatile au inceput odata cu declararea razboiului impotriva Frantei de catre Dieta imperiala (15 decembrie 1688). Actiunile militare au fost purtate fara vigoare si nici una din tabere nu parea capabila sa invinga. Dupa aproape zece ani de lupte, epuizata, Franta va solicita mediatia Suediei pentru inceperea negocierilor de pace. Imparatul refuza insa orice tratative, dar Anglia, Spania si Olanda, carora Ludovic le facuse concesii au hotarat incheierea pacii. Congresul de pace s-a tinut la Ryswick (1697). In timpul negocierilor Ludovic al XIV-lea a dat dovada de inteleapta moderatie fata de pretentiile membrilor ligii. A renuntat la Tarile de Jos si l-a recunoscut pe Wilhelm de Orania ca rege al Angliei, obligandu-se totodata sa nu mai sustina pe Stuarti. Pretentiile anglo-franceze asupra golfului Hudson urmau sa fie reglementate de o comisie de arbitraj, Olanda restituia Pondichery companiei franceze a Indiilor orientale si incheia un tratat de comert. Tariful vamal era modificat in favoarea Olandei. Franta pastra Strasburgul, insa cu exceptia catorva puncte care ii ramaneau in Lorrena, elibera Trienal si Lorrena si restituia imperiului Philippsburgul, Brisactul si Freiburgul. Luxemburg, Charleroi, Courtrai si provincia Catalonia erau inapoiate Spaniei.
Franta a iesit din razboi ruinata din punct de vedere financiar si cu prestigiul politic stirbit: “pentru prima data Ludovic al XIV-lea restituia din cuceririle sale, se limita la malul stang al Rinului, renunta la politica de reuniune, recunostea un regat constitutional, pierdea clientela din Germania. In schimb, Anglia, pe care pozitia insulara o ferise de vicisitudinile razboiului, fiind obligata sa procure bani pentru aprovizionarea armatelor de pe continent si-a creat mari institutii financiare (“Banca Angliei”, “Datoria nationala”), care au pus creditul englez pe baze solide. De asemenea, ea aparea ca principala aparatoare a echilibrului european. Pe de alta parte, Austria, invingatoare in razboiul cu turcii si-a capatat libertatea de miscare in afacerile europene si putinta de a se angaja cu toate fortele impotriva Frantei.
Pacea de la Ryswick a pus capat razboiului tocmai in momentul in care puterile europene erau confruntate cu o alta chestiune si anume mostenirea tronului spaniol (septembrie 1697-l noiembrie 1700). Regele Spaniei, Carol al II-lea era foarte bolnav si neavand mostenitori directi era limpede ca succesiunea la coroana spaniola era iminenta. Si tot atat de clar era ca reglementarea acestei chestiuni implica in cel mai mare grad un nou razboi.
Razboiul de succesiune la tronul Spaniei a constituit una din manifestarile violente ale antagonismului anglo-francez in privinta expansiunii coloniale si comerciale si pentru intaietate in politica mondiala. Declansat ca un razboi dinastic, el s-a transformat repede intr-o ciocnire fara precedent intre Marea Britanie si Franta. Motivatia oficiala a fost stabilirea si mentinerea echilibrului politic european prin inlaturarea preponderentei exagerate a Bourbonilor.
Ludovic al XIV-lea nu era singurul suveran care avea pretentii la mostenire. Prin mama sa, Ana Maria de Austria (fiica lui Filip al III-lea) si prin sotia sa Margareta (sora mai mica a Mariei Tereza), imparatul Leopold era la fel de indreptatit sa pretinda coroana Spaniei. In diversele tratate incheiate cu puterile europene in timpul razboiului “Ligii de la Augsburg”, prevazator, imparatul Leopold a introdus cate un articol secret, care rezerva pentru el dreptul la succesiunea tronului Spaniei, in eventualitatea in care Carol al II-lea murea fara sa aiba urmasi. Ducii de Savoia aveau dreptul la succesiune prin Caterina sora regelui Filip al III-lea, si mai ales printr-o clauza stipulata in favoarea lor de Filip al IV-lea in testamentul sau politic. Pe langa acesti mostenitori “directi”, mai erau si alte state interesate in succesiune, cel putin din punct de vedere politic si comercial. Acestea erau puterile maritime, Anglia si Olanda care vegheau asupra mentinerii echilibrului de forte pe continent. Caderea in mainile Frantei, sau Austriei, a uriasului domeniu al coroanei spaniole insemna distrugerea echilibrului stabilit la Westfalia si instaurarea preponderentei exagerate a uneia dintre parti. Din punct de vedere economic amenintarea era la fel de grava, intrucat puterile maritime ar fi pierdut pentru produsele lor pietele vastului imperiu spaniol. Mai ales Franta, care dispunea de o mare flota, in unire cu Spania putea sa inchida Mediterana si sa anuleze comertul celorlalte popoare din Europa in cele doua Indii.
Austria a fost prima care a declarat razboi Spaniei (1701) atacand posesiunile sale din Italia, fiind apoi urmata de Olanda, Anglia si Imperiu (1702), care au declarat razboi Frantei. Fortelor coalitiei care insumau peste 250.000 de soldati, mii de corabii si uriase resurse financiare, Franta nu le-a putut opune decat 200.000 de oameni, o marina insuficienta si un tezaur gol. In aceasta situatie Ludovic al XIV-lea a trebuit sa faca concesii serioase, ca sa nu fie nevoit sa-si petreaca ultimii ani ai domniei intr-o situatie umilitoare. Intre 1705-l709 el a avansat Olandei oferte ferme de pace, incercand mai intai sa-l mentina pe Filip al V-lea pe tronul Spaniei, iar apoi acceptand o noua impartire a monarhiei spaniole care atribuia arhiducelui Carol titlul de rege si cea mai mare parte din regat. Filip ramanea numai cu Neapole si Sicilia, iar Franta se multumea cu Lorrena si o parte din Tarile de Jos. Razboiul devenise o absurditate, in momentul in care moartea imparatului Iosif I (1711) si urcarea pe tron a arhiducelui Carol facea posibila refacerea imperiului lui Carol Quintul. Marii Britanii ii repugna tot atat de mult preponderenta Habsburgilor ca si cea a Bourbonilor. In ciuda principiilor care stateau la baza “Marii aliante de la Haga”, Anglia a intrat imediat in tratative separate cu Franta si noul secretar de stat Bolingbroke a semnat preliminariile pacii la Londra, pe baza interesului pe care monarhia franceza il avea in prietenie cu Spania si excluderea definitiva a posibilitatii de unire a coroanelor Spaniei si Frantei.




Conferintele de pace s-au deschis la 29 ianuarie 1712 intr-un hotel din orasul olandez Utrecht. Negocierile au fost lungi si dificile deoarece lordul Bolinngbroke a urmarit cu tenacitate ca sa se stabileasca o reglementare precisa in privinta succesiunii la tronurile Frantei si Spaniei, care sa fie intemeiata pe anularea respectiva a drepturilor de mostenire a printilor spanioli la coroana franceza si a printilor francezi la coroana spaniola, fara ca Angliei sa i se poata reprosa amestecul in afacerile interne ale uneia din cele doua state.
Rezultatul negocierilor finale s-a concretizat in urmatoarele tratate: tratatul de la Utrecht (1713) dintre Franta si Spania pe de-o parte si Anglia, Provinciile Unite, Savoia, Portugalia si Prusia pe de alta parte; tratatul de la Rastadt (1714) dintre Franta si Austria; tratatul de la Baden (1713) dintre Franta si imperiul si tratatul de la Anvers (1715) dintre Provinciile Unite si imparat. Toate aceste tratate au avut o importanta covarsitoare asupra evolutiei relatiilor internationale in sec. XVIII.
Prin tratatul semnat cu Anglia la Utrecht (11 aprilie 1713) Franta recunostea succesiunea protestanta a casei de Hanovra la tronul Angliei si se obliga sa indeparteze de pe teritoriul sau si sa nu mai acorde nici un fel de sprijin pretendentului Stuart (art. IV); accepta sa darame intariturile portului Dunkerque (art. IX), ceda Angliei Terra Nova, Acadia, golful Hudson si insula Saint-Kitts (art. X-XIII); navigatia si comertul deveneau libere intre cele doua tari, care incheiau un tratat comercial (art. VII); modifica in favoarea Angliei tarifele vamale restrictive impuse importurilor engleze; declara lege inviolabila renuntarea la dreptul lui Filip al V-lea la coroana Frantei si a dreptului printilor francezi la coroana Spaniei (art. VI). Singurele modificari teritoriale din Europa erau schimbarea cu Savoia a oraselor Exilles, Fenestrelle si Chateau-Dauphin situate pe versantul italian cu Barcetonnette situat pe versantul francez, Franta se intorcea la situatia tratatului de la Ryswick.
Provinciilor Unite le-au fost atribuite Tarile de Jos spaniole, pana la reglementarea cu imparatul a chestiunii barierei. Toate pretentiile Frantei asupra localitatilor Menin, Tournai, Furnes si Ypres au fost abandonate. Electorul de Brandeburg pastra Luxemburgul cu Namur si Charleroi pana cand era restabilit in statele sale. Provinciile Unite restituiau Frantei Lille, Aire si Bethune si garantau lui Filip al V-lea si urmasilor sai coroana Spaniei. Un tratat de comert favorabil provinciilor era stipulat si acceptat.
Savoiei ii era inapoiata Nisa si primea Sicilia impreuna cu titlul de rege pentru Victor-Amedeu. Mai tarziu, acesta va ceda imparatului Sicilia in schimbul Sardiniei. De asemenea s-a stabilit eventuala succesiune a casei de Savoia la tronul Spaniei, in cazul in care Filip al V-lea murea fara sa aiba mostenitori.
Electorul de Brandenburg era confirmat cu titlul sau de rege al Prusiei si ca suveran al comitatului Neufchatel si primea din partea regelui Spaniei ducatul Gueldre. In schimb regele Prusiei renunta la dreptul sau (pe linie feminina) la principatul Orange.
Portugaliei ii erau cedate cateva teritorii la frontiera Braziliei si Guyanei franceze. Nici imparatul si nici regele Filip al V-lea n-au participat la aceste negocieri deoarece n-au fost de acord cu impartirea imperiului spaniol. Dupa semnarea pacii de la Utrecht, razboiul franco-austriac a continuat la Rin, Carol al VI-lea vrand cu orice pret sa-si satisfaca ambitiile. Infrangerile militare i-au aratat insa ca rezistenta era zadarnica si ca trebuie sa inceapa negocierile de pace.
La 13 iulie 1713 Filip al V-lea a semnat cu regina Ana un tratat prin care Spania ceda Gibraltarul si insula Minorca, Marii Britanii si ii concesiona pentru 30 de ani comertul cu sclavi in America, ii acorda intrarea in Portobello si garantia ca nu va ceda nici unei alte natii privilegii pentru comertul Indiilor. Concomitent, Filip al V-lea a semnat si tratatul de pace cu Savoia, ceea ce insemna de fapt ratificarea conventiilor admise de Franta.
Tratatul de pace care a pus capat in realitate razboiului de succesiune la tronul Spaniei a fost incheiat la 6 martie 1714 la Rastadt, intre Franta si Austria. Ludovic al XIV-lea restituie imparatului toate cuceririle de pe malul drept la Rinului (Brisach, Friburg si Kehl), in schimb Frantei ii era confirmata posesia Alsaciei si Strasburgului. Arhiepiscopul de Colonia si electorul Bavariei erau restabiliti in statele lor. Franta recunostea suveranitatea imparatului asupra ducatelor Neapole si Milan, asupra Sardiniei si Tarilor de Jos spaniole (cu Tournai, Ypres, Menin si Furnes). Problema barierei olandeze a fost reglementata prin tratatul de la Anvers (14 noiembrie 1715), prin care imparatul ceda olandezilor Venloo si Saint-Michel in Gueldre, cu o fasie larga de teritoriu de-a lungul frontierei flamande. Olandezii mai capatau dreptul sa tina garnizoane in Furnes, Koncke, Ypres, Menin, Tournai si Namur. Escuat ramanea inchis, astfel ca Amsterdamul nu era amenintat de concurenta Anversului; si cu aceasta rezerva Tarile de Jos spaniole au fost redate imparatului. In 1720 acesta va ceda Savoiei, Sardinia, in schimbul Siciliei, si astfel dominatia Austriei se va substitui celei spaniole in provinciile europene.
Istoria diplomatiei moderne nu ofera alte negocieri mai importante, dupa pacea de la Westfalia, decat aceea a pacii de la Ultrecht. Pe langa faptul ca a reglementat interesele catorva case suverane, tratatul din 11 aprilie 1713 are mai ales meritul ca a stabilit echilibrul politic intre puterile europene. El a definit si a limitat dreptul pe care poate sa-l dea interesul securitatii generale ale statelor si impacand astfel acest drept sacru cu respectul datorat independentei natiunilor, in exercitarea interna a suveranitatii, el a completat tratatul Pirineilor si a fixat principiul fundamental al dreptului gintilor pentru timpurile moderne. Din acest punct de vedere tratatul de la Utrecht se inscrie pe linia pacii de la Westfalia. Astfel, stipulatiile tratatului au modificat in linii mari prevederile pacii de la . Germania, Italia si Belgia au continuat sa ramana simple expresii geografice servind ca elemente de compensatie, la indemana marilor puteri. Totusi prin recunoasterea ca regi a electorului de Brandenburg si ducelui de Savoia, situatia Germaniei si Italiei nu s-a schimbat aparent, insa aceste case domnitoare isi vor spune cuvantul in evolutia ulterioara a lucrurilor. Pentru Franta, tratatul de la Utrecht a marcat sfarsitul hegemoniei sale pe continent. Vechile sale aliante au fost puternic zdruncinate si noile forte care se nasteau ii scapasera de sub control. Aliantele traditionale ale Frantei cu Turcia, Polonia si Suedia isi pierdusera mult din valoare spre avantajul tanarului imperiu rus. Bariera din est reprezentata de Constantinopol - Varsovia - Sockholm a fost pierduta de Franta.
Sa intrerupem pentru moment urmarirea evolutiei raporturilor politice dintre statele din Occidentul Europei si sa aruncam o scurta privire asupra unei alte chestiuni importante, care se va manifesta ca o problema de sine statatoare abia in veacurile urmatoare, dar care s-a cristalizat treptat in cea de-a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Este vorba de “Problema orientala”, care poate fi definita ca o problema de mostenire pusa de decaderea Imperiului otoman.
In opozitie cu statele europene si in special cu cele din apusul continentului, care s-au dezvoltat necontenit atat din punct de vedere economic, cat si social politic, Imperiul otoman a intrat in secolul al XVII-lea “intr-o perioada de - criza de evolutie -, datorita tendintei de conservare a starilor de lucruri pe care le mostenise de pe vremea sultanului Soliman Magnificul. Criza societatii otomane era consecinta fireasca a sistemului de organizare statala, intr-o monarhie absoluta de tip oriental” . Izvorul puterii otomane a fost structura sa militara, alimentata timp de veacuri de necontenite cuceriri teritoriale. Sfarsitul domniei lui Soliman Magnificul a pus capat erei marilor expansiuni fapt care s-a reflectat adanc asupra organizarii militare a statului otoman . In ultimele decenii ale secolului al XVI-lea printre cauzele care macinau puterea imperiului se semnaleaza: 1) obiceiul sultanilor de a nu-si pleca urechea la plangerile poporului si irosirea timpului si energiei in petreceri si desfrau; 2) ridicarea sfetnicilor favoriti in cele mai inalte posturi ale statului; 3) amestecul haremului in treburile publice; 4) achizitionarea de fiefuri militare de catre minori si femei, care nu puteau servi in armata; 5) patrunderea turcilor si evreilor in armata de ieniceri, datorita avantajelor pe care le aveau in aceasta calitate.
Din punct de vedere diplomatic situatia Imperiului otoman era mult mai buna. Multe state europene stabilisera relatii diplomatice cu el si pentru ca pastrarea unor raporturi pasnice implica acest lucru, dar si datorita mentinerii echilibrului de forte pe continent, ceea ce insemna acceptarea sa indirecta in “sistem”. Gratie rivalitatii dintre ambasadorii statelor crestine, diplomatia otomana era tot mai bine informata despre intentiile unei sau alteia dintre puterile Europei.
In prima jumatate a secolului al XVII-lea, din pricina conflictului cu Persia, Imperiul otoman nu a putut sa intervina direct in Razboiul de treizeci de ani, decat prin intermediul principilor Transilvaniei, desi era mai mult decat interesat in ruinarea puterii Austriei. Este interesant de remarcat ca in aceasta epoca guvernul otoman socotea ca tendintele de expansiune ale Poloniei erau mult mai periculoase pentru securitatea imperiului decat planurile curtii de la Viena. Asa se face ca intre 1612 (lupta de la Cornul lui Sas) si 1633 (campania lui Abaza pasa) luptele dintre turci si polonezi au fost aproape neintrerupte. Expeditiile otomane au vizat in primul rand eliminarea influentei polone din Principatele carpatine si intarirea dominatiei Portii in aceasta regiune.
Dupa pacea de la Westfalia (1648), imparatul a reluat pe scara mare ofensiva in directia sud-estului european, obiectivele principale fiind ca si inainte Ungaria si Transilvania. Noul vizir Koprulu-Ahmed pasa (166l-l676) a impus totodata sultanului o politica externa activa, ca sa abata nemultumirile din interior in afara granitelor imperiului. Sprijinindu-se pe Franta, care ducea o politica de expansiune teritoriala, vizirii din familia Koprulu vor relua ofensiva spre centrul si nord-estul continentului. Insa campaniile impotriva Austriei, Poloniei, Venetiei si Rusiei in loc sa asigure suprematia statului otoman, au ridicat impotriva sa intreaga Europa. Din aceasta suprema confruntare, raportul de forte din estul continentului a iesit complet modificat: in locul Poloniei si al Imperiului Otoman, al caror declin era tot mai vizibil, s-au ridicat Austria si Rusia.
In perioada de care se ocupam, Polonia era o mare confederatie de teritorii (o republica aristocratica in frunte cu un rege), lipsita de frontiere bine delimitate si pandita din toate partile de dusmani puternici si hrapareti. In urma razboaielor aproape neintrerupte cu Suedia si Rusia ea a pierdut o serie de teritorii. Sultanul s-a prevalat de actul prin care hatmanul cazacilor Petru Dorosenco supunea Ucraina suveranitatii otomane (10 august 1668) si in vara anului 1672 a declansat ofensiva impotriva Poloniei. Expeditia otomana s-a terminat cu ocuparea puternicei cetati Camenita la 30 august 1672 . Pacea a fost incheiata la 17 octombrie 1672 si prevedea urmatoarele: Polonia intra in deplina stapanire a sultanului, iar Ucraina sub suveranitatea sa; cazacii nu mai trebuiau hartuiti, in schimb erau obligati sa renunte la expeditiile asupra Poloniei; Lembergul trebuia sa plateasca sultanului 80.000 de scuzi, ca despagubire de razboi; iar tributul Poloniei era fixat la 20.000 de galbeni. Fara indoiala rezultatul cel mai important al pacii de la Buczacz a fost consfintirea cuceririi Camenitei, prin care Poarta isi crease un avanpost amenintator, de unde putea supraveghea cu usurinta miscarile din Polonia, Ucraina, Rusia si Principatele romanesti. “Cucerirea Camenitei ii paru vizirului atat de importanta incat, pentru un moment il preocupa gandul sa uneasca stapanirea din Ungaria cu cea din Polonia si Ucraina, prefacand Principatele dunarene in pasalacuri tucesti” . Numai teama de o revolta generala care putea sa pericliteze cuceririle inca neconsolidate, l-a determinat pe Koprulu-Ahmed sa paraseasca acest gand.
Pe plan european victoria turcilor a produs mare neliniste, in special la curtea pontificata care si-a vazut ruinate planurile de cruciada. Prin intermediul unui diplomat abil, Francisc Buonvisi, papa reuseste insa sa stabileasca o apropiere intre Polonia si Austria, in vederea luptei comune impotriva turcilor.
Nici Imperiul otoman nu renuntase definitiv la razboiul cu Austria si dupa incheierea pacii cu Rusia (armistitiul de la Baccisarai - 13 ianuarie 1681) a inceput sa faca pregatiri temeinice atat militare, cat si diplomatice, pentru confruntarea decisiva. La 1 august 1681 domnul Moldovei, Gheorghe Duca a fost numit mare hatman al Ucrainei, iar la 16 septembrie 1682, seful rasculatilor din Ungaria Thokoly a fost proclamat de catre sultan drept rege al Ungariei, in limitele granitelor fixate prin tratatul de la Vasvar. Pentru a micsora pericolul care se intrezarea, diplomatia austriaca a declansat o vasta actiune diplomatica pentru incheierea unor aliante. Avea in aceasta directie tot concursul Vaticanului, care spera sa realizeze pe langa o alianta austro-polona si o apropiere intre Paris si Viena. Straduintele papei au fost incununate de succes numai in privinta Poloniei, Franta adoptand o atitudine de neutralitate. De altfel Ludovic al XIV-lea va incerca sa-l impiedice pe Sobieski sa se alieze cu imparatul, promitandu-i concursul Frantei pentru a pune mana pe coroana Ungariei. Dar manevrele diplomatiei austriece si presiunile partidei anstrofile au avut mai multa putere de convingere asupra regelui polon, care va incheia la 1 aprilie 1683 tratatul de alianta ofensiva si defensiva cu Austria. In plus imparatul se angaja sa acorde Poloniei un ajutor financiar de 1.200.000 de florini si sa atraga in alianta si alte state . Marea expeditie otomana impotriva Austriei a culminat cu asediul Vienei in vara anului 1683 (13 iulie - 13 septembrie). Europa a fost profund impresionata de indrazneala turcilor mai ales ca se zvonise ca marele vizir Kara-Mustafa intentiona sa faca din capitala Habsburgilor propria sa resedinta. Desi armata otomana era uriasa (peste 500.000 de soldati), slaba organizare si risipirea ei de-a lungul drumurilor de comunicatie i-au slabit mult capacitatea de lupta. Asediul s-a prelungit mult peste calculele marelui vizir si a dat putinta armatei poloneze sa vina in ajutorul Habsburgilor. Amenintat cu incercuirea dupa asaltul nereusit din 27 august 1683 Kara-Mustafa s-a angajat intr-o batalie decisiva cu armatele crestine suferind un adevarat dezastru.
Dupa infrangerea turcilor sub zidurile Vienei, Austria a dezlantuit o serie de actiuni militare ofensive, dublate de o vasta campanie diplomatica pentru realizarea proiectelor sale de expansiune teritoriala in sud-estul european. Aceasta va duce la o schimbare radicala a raportului de forte in aceasta parte a continentului. Intr-o ultima sfortare Polonia va emite aceleasi pretentii la hegemonie in aceasta regiune. Pierzand iesirea la Marea Baltica, ea va incerca sa ajunga la Marea Neagra ingloband Principatele Romane, sau cel putin atragandu-le in sfera suveranitatii sale . Dar marile planuri de expansiune ale Poloniei vor intampina impotrivirea constanta atat a Austriei, care urmarea acelasi lucru, cat si a Imperiului otoman. In primavara anului 1684 la Viena si in anul urmator la Paris, diplomatia poloneza a negociat modalitatile de sprijin, pentru a putea intra in posesia principatelor dunarene. Neizbutind in aceasta parte, Sobieski a angajat tratative directe cu Moldova si Tara Romaneasca in vederea acceptarii protectoratului polon. Principele Moldovei a acceptat negocierile numai ca sa-si fereasca tara de distrugere, ca o elementara masura de prudenta, cum de altfel va proceda si Austria in 1690 .
In ciuda rivalitatii austro-poloneze, la 5 martie 1684 delegatii Poloniei, Austriei si Venetiei s-au intrunit la Linz si luand ca baza de discutii tratatul din 1683 (dintre Leopold si Sobieski) au alcatuit “Liga sfanta”, indreptata in exclusivitate impotriva Imperiului otoman. Alianta era pusa sub patronajul papei si nici una din partile contractante nu putea sa incheie pace separata cu sultanul. In liga urmau sa fie atrase Rusia si Principatele Romanesti. Aceasta sarcina revenea in mod special Poloniei care la 21 aprilie 1686 va semna la Moscova o pace perpetua cu Rusia, cedand tarului “pentru totdeauna drepturile suverane asupra capitalei ucrainiene, iar ortodocsilor din Polonia si Lituania libertatea cultului sau garantia statului moscovit”. Aceste stipulatii vor permite Rusiei sa se infiltreze cu vremea putin cate putin in afacerile interne ale Poloniei si sa o dezmembreze. Simultan cu negocierile cu Rusia, diplomatia poloneza a incercat sa atraga de partea Ligii si pe principele Transilvaniei Mihail Apafi. Acesta insa urmarea ca sub scutul suveranitatii otomane sa-si asigure succesiunea la tronul principatului in familie si nu era dispus sa rupa legaturile cu Poarta, atata timp cat aceasta era stapana pe cetatea Belgradului. In plus principele transilvan era constient de pericolul care se intrezarea din partea Austriei si incerca sa se salveze pastrand o atitudine neutra. Imparatul nu va intarzia insa sa-si manifeste pretentiile asupra Transilvaniei, in calitate de rege al Ungariei si combinand mijloacele diplomatiei cu puterea armelor o va incorpora in cele din urma la coroana maghiara . De asemenea diplomatia austriaca a cautat sa-si asigure o situatie precumpanitoare in Moldova si Tara Romaneasca pentru a elimina concurenta Poloniei.
Cu exceptia catorva succese otomane (recuperarea Belgradului in 1690) campaniile Austriei impotriva Portii dintre anii 1684-l697 au fost incununate de succes.
Negocierile de pace ale “Ligii Sfinte” cu Imperiul otoman au fost reluate in iarna anilor 1697-l698, Olanda si Anglia servind drept mediatori. Zdrobirea armatei turcesti la Zenta (11 septembrie 1697) facuse imposibila continuarea razboiului de catre sultan, mai ales ca si Franta incheiase pacea in apus (Ryswick - 1697). Pe de alta parte imparatul era grabit sa pune capat razboiului, intrucat problema succesiunii la tronul Spaniei devenise iminenta . Rusia si Polonia cu toate ca nu erau de acord cu decizia imparatului, nu au indraznit sa continue operatiunile militare de teama incheierii unui tratat separat austro-turc, care le-ar fi lasat singure in fata Imperiului otoman.
Negocierile care s-au desfasurat la Carlowitz de la 17 noiembrie 1698 si pana la 26 ianuarie 1699 intre plenipotentiarii otomani pe de-o parte si cei austrieci, polonezi, venetieni si rusi pe de alta parte au avut in aparenta caracterul unui congres international. In realitate tratativele s-au dus bilateral si paralel intre reprezentantii Imperiului otoman si trimisii celorlalte tari, prin mijlocirea ambasadorilor Angliei si Olandei.
Ca baza de discutii a fost acceptat de la inceput principiul “uti possiedetis” , cu alte cuvinte “fiecare baza sa-si pastreze cuceririle facute pana atunci”. Plenipotentiarii otomani au sperat insa ca in timpul negocierilor ii vor determina pe austrieci sa evacueze Transilvania, dar ambasadorii imperiali au socotit aceasta pretentie ca inadmisibila . In afara acestei chestiuni controversate, alte probleme viu discutate au fost: pretentia Rusiei de a stapani in afara Azovului cucerit si portul Kerci , in intentia Polonei de a pastra Moldova si dorinta Venetiei de a conserva Moreea (Peloponez).
La 26 ianuarie 1699 s-a incheiat pacea intre Imperiul otoman si Imperiul habsburgic, Venetia si Polonia prin semnarea de tratate bilaterale, Rusia, care n-a cedat in privinta iesirii la Marea Neagra a ajuns la un compromis cu Poarta prin semnarea, la 24 ianuarie 1699, a unui armistitiu cu o durata de doi ani, cu conditia sa pastreze ceea ce cucerise in timpul razboiului . Principalele stipulatii ale tratatului austro-turc au fost urmatoarele: Ungaria, Transilvania (de la granitele Podoliei si pana la cele ale Valahiei) (art. 1) si tinutul Bacska (dintre Tisa si Dunare) (art. 3) intrau in stapanirea Austriei; Banatul Timisoarei ramanea in posesia sultanului, dar pentru siguranta granitelor fortificatiile Lugojului, Caransebesului, Lipovei, Cenadului si Becicherecului erau distruse (art. 2); partile contractante se obligau sa-si elibereze prizonierii reciproc (art. 9); libertatea comertului era restabilita (art. 13) .
Prin tratatul cu Imperiul otoman Polonia se obliga sa evacueze cetatile si punctele cucerite in nordul Moldovei (art. 2); in schimb Poarta renunta la cuceririle facute in 1672 si anume la Camenita, Podolia si regiunile din Ucraina apuseana (art. 3) .
Clauzele mai importante ale tratatului turco-venetian erau: Venetia trebuia sa evacueze Lepanto si sa darame intariturile din Dardanale si golful Corint (art. 2); garanta Portii demolarea fortificatiilor de la Prevesa si stapanirea incontestabila asupra insulelor din arhipelag, ca inainte de razboi (art. 4-6); conserva peninsula Moreea, insula Lefkas, orasele Knin, Risan, Vergora din Dalmatia (art. 8); Turcia scutea Venetia de plata tributului pentru insula Zante (art. 7); partile contractante isi recunosteau mutual dreptul de a pedepsi pe cei ce tulburau linistea granitelor si de a reface fortificatiile (art. 12-l3); in cazul in care ambasadorul venetian nu reusea sa obtina la timp deplinele puteri pentru semnarea tratatului se prevedea posibilitatea continuarii ostilitatilor (art. 15-l6) .
In general istoriografia a interpretat pacea de la Carlowitz numai ca o consfintire a achizitiilor teritoriale ale Austriei. Pacea atesta, insa, categoric decaderea puterii otomane. Ea a marcat rasturnarea raportului de forte dintre Imperiul otoman si puterile crestine, in favoarea acestora din urma. Pentru sud-estul european aceasta pace a avut consecinte profunde si pe multiple planuri. Imperiul habsburgic a ajuns vecin cu Tara Romaneasca si Moldova si relatiile sale cu cele doua principate vor cunoaste o continua intensificare. Carlowitz a inlaturat pentru totdeauna umilitoarea obligatie de plata a tributului pentru Austria, Transilvania, Venetia si Polonia. Sub forma medierii diplomatice, Poarta a recunoscut pentru prima oara, principiul dreptului de interventie, ceea ce va permite ulterior imixtiunea puterilor europene in afacerile interne ale Imperiului otoman. Imperiul otoman a fost silit sa tolereze cultul romano-catolic pe teritoriile islamice si sa oblige sa apere pe slujitorii acestei religii. Prin obligatiile pe care si le-a asumat fata de puterile crestine, in privinta tatarilor. Poarta va trebui sa faca fata rascoalelor repetate ale acestora inca la inceputul secolului al XVIII-lea.
Pacea de la Carlowitz mai semnifica doua chestiuni importante si anume: pentru prima oara Rusia se manifesta independent ca mare putere, atat in raport cu Imperiul otoman, cat mai ales fata de celelalte puteri europene. Faptul ca nu a aderat la tratatele de pace prevesteste initiativa actiunilor de amploare pe cont propriu din veacul urmator; si tot pentru prima data s-a pus problema mostenirii Imperiului otoman, fapt cunoscut in istoria diplomatiei sub numele de “Problema orientala”.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani