Prezentarea eficienta



De vorbit, vorbim in fiecare zi; fiecare face acest lucru. insa unii dintre noi stiu sa comunice mai eficient decat altii. De ce? De multe ori ne aflam in situatia de a incepe o conversatie cu o alta persoana si nu stim cum sa o facem. Pentru foarte multi, inceputul unei conversatii cu cineva are o valoare insemnata privind relationarea viitoare cu persoana respectiva (si aceasta valorizare este una reala daca tinem seama de multitudinea de bariere care pot aparea in comunicare la acest prim nivel - , spre exemplu, disponibilitatea euristica, fenomen care inregistreaza tendinta de a aprecia un eveniment pe baza primelor impresii create de acesta).
Pentru cele mai multe dintre persoane, inceputul conversatiei inseamna angajarea in mica discutie (desemnand abordarea unor teme fara importanta, exterioare, cum ar fi starea emii); aceasta etapa are rolul de a mentine persoanele in contact pana in momentul in care conversatia poate sa evolueze spre probleme mai profunde. in situatiile sociale noi, asa cum se observa in literatura de specialitate, cea mai buna cale este aceea de a incepe conversatia prin punerea unor intrebari (unele dintre acestea sunt tintite in directia obtinerii unor informatii, dar scopul lor principal este de a sili elemente comune cu cel cu care discutam); printre aceste intrebari este util sa existe o chestionare generala a partenerului de conversatie, deoarece oamenii, in marea lor majoritate, se simt bine cand ceilalti arata interes pentru persoana lor.
Mult mai greu este atunci cand trebuie sa vorbim in fata mai multor persoane. Ce vom face in acest caz? Pentru unii oameni, a vorbi in fata unui auditoriu este o adevarata tortura, deoarece se tem ca nu vor avea succes. Cum putem vorbi eficient?
Commarmond si Exiga (2003) observa ca o prezentare de succes trebuie sa urmareasca ca audienta sa fie :

- interesata - deoarece in prezentare vorbitorul le povesteste lucruri din viata lor; impresionata - deoarece situatia prezentata trebuie sa o emotioneze in eun fel; convinsa - pentru ca solutia oferita, propunerea facuta vine sa le linisteasca temerile ori sa le indeplineasca dorintele (starnite chiar de prezentarea insasi); gata de actiune - deoarece aceasta propunere este realista si usor de pus in practica, aducatoare de beneficii.

Acum incercati sa ascultati mai multi vorbitori la televizor sau la diverse conferinte si sa notati ce v-a impresionat pozitiv sau negativ in modul de prezentare, care dintre ei v-a convins, ce elemente (dintre cele de mai sus ori altele) puteti identifica la cel care v-a convins. Raspundeti, pentru aceasta din urma persoana, la urmatoarele intrebari si gasiti dumneavoastra altele: Vorbitorul parea ca isi cunoaste audienta, parea ca va intelege pe dumneavoastra? Vorbitorul credea ca ceea ce face el, transmitandu-va mesajul sau, este important ?
Comunicarea publica implica o sursa primara (vorbitorul public) care comunica cu multi altii; aceasta devine comunicare de masa cand mesajul este trimis printr-un mediu care face posibila legatura cu un mare numar de persoane - cum este cazul televiziunii, radioului, ziarelor, revistelor, cartilor, filmelor etc. in comunicarea de masa, in mod normal, nu exista o interactiune fata in fata" (Brilhart, Galanes, 1995, p. 49).
Pentru dezvoltarea liniilor de forta in constructia unei prezentari de succes, am urmarit ideile de baza dezvoltate in literatura de specialitate (, spre exemplu, DeVito, 1988; Hybels, Weaver, 1989; Gamble, Gamble, 1993 etc).

Faza I: pregatirea.
In primul rand, trebuie sa pregatim cuvantarea pe care dorim sa o tinem. Pornim pentru aceasta de la selectarea ariei in care se va inscrie subiectul pe care dorim sa il prezentam. Aceasta trebuie sa se dovedeasca relevanta si interesanta pentru audienta pe care v-ati propus sa o aveti, dar si pentru dumneavoastra (daca zona in care se poate dezvolta subiectul ales nu este interesanta in primul rand pentru vorbitor, acestuia ii va fi greu sa-si convinga publicul ca merita sa asculte ce va avea el de zis) si sa fie in concordanta cu ocazia prezentarii. in acelasi timp, trebuie sa ne asiguram ca avem suficient material la dispozitie pentru a pregati un discurs care sa ofere informatii noi si interesante pentru audienta si ca subiectul discutiei este adecvat unitatii de timp alocate (daca aveti la dispozitie cinci minute, nu veti vorbi despre istoria unui intreg domeniu). Subiectul ales trebuie sa fie bine proportionat in aria generala a posibilitatilor de tratare fata de fenomenul pe care dorim sa-l analizam; astfel, este de dorit ca tema sa poata avea profunzime mai degraba decat sa fie tratata cu superficialitate.

In al doilea rand, trebuie sa facem o distinctie la nivelul scopului pe care-l urmarim prin prezentarea noastra: sa informam sau sa exercitam o actiune de persuasiune ? Prezentarea informativa este gandita in sensul crearii intelegerii, pentru a clarifica ce inseamna ceva anume, a corecta neintelegerile, a demonstra cum functioneaza anumitei fenomene, a explica cum trebuie facute anumite lucruri. Atunci cand este tratat un subiecti controversat, prezentarea informativa se centreaza pe obiectivitate, punand egal in valoare! argumentele ambelor alternative. Prezentarea persuasiva este proiectata pentru a influentai atitudinile ori comportamentele celorlalti, pentru a schimba credinte ale audientei, pentru! a motiva si redirectiona modul in care actioneaza publicul. in prezentarea persuasiva.l vorbitorul este un avocat al uneia dintre pozitiile aflate in controversa. Ross (1986) a remarcat ca acestor doua modalitati de structurare a discursului mai putem sa-i adaugam! una (pe care o regasim, de obicei, ca un corolar al primelor doua), si anume prezentarea! in scopul de a distra/amuza audienta. in continuarea silirii generale a scopului discursului (informativ sau persuasiv), se trece la o dimensiune mai circumscrisa a scopului nostru prin dezvoltarea completa si clara a acestuia in directa legatura cu subiectulales si gandirea sa in termeni de efecte pe care dorim sa le producem asupra audientei. in sfarsit, averr acum ocazia sa identificam ideea centrala a prezentarii noastre (in prezentarea informativa, aceasta contine informatiile pe care ne dorim sa le retina audienta, pe cand in prezentarea persuasiva, ideea centrala spune publicului ce doreste vorbitorul sa faca acesta).

In al treilea rand, este necesara o analiza a propriei persoane. Este evident ca subiectu ales trebuie sa se potriveasca, intr-un fel, unor abilitati si resurse interioare pe care U putem folosi cu succes in dezvoltarea prezentarii pe care dorim sa o intreprindem Cateodata, oamenii pot descoperi ca poseda caracteristici si abilitati unice, ca au avut parte de experiente care, chiar daca la o prima vedere nu pareau sa se potriveasca cu tema aleasa, vor putea dezvolta motivational audienta. Pentru a usura activitatea de alcatuire a acestui inventar personal, putem dezvolta activitati de brainstorming individual ( modulul despre comunicarea intrapersonala si cel despre metode).In al patrulea rand, trebuie sa purcedem la o analiza a audientei. Trebuie sa cunoastem, inainte de toate, ceva despre publicul caruia ne vom adresa (de exemplu, este extrem de important cat de mult cunoaste acesta tema pe care dorim sa o prezentam - pentru ca s-ar putea, in caz contrar, sa ne aflam in situatia de a prezenta informatii pe care persoanele din audienta noastra le stiu deja; ce parere au acestea despre problema in cauza - pot sa o considere putin importanta pentru ei sau ar putea avea resentimente daca, intr-un fel sau altul, contravine sistemului lor de valori sau de credinte? ; Ce ar dori sa cunoasca din intreaga arie de fenomene pe care doriti sa le-o prezentati ? ; Ce asteapta de la dumneavoastra?). Pentru a face aceasta analiza, un prim pas ar fi crearea unei imagini mentale a oamenilor carora urmeaza sa va adresati (acest lucru este util nu doar in directia ajustarii discursului, dar si pentru „obisnuirea" cu publicul, cu eliminarea unor blocaje emotionale care pot aparea la un prim contact cu persoane necunoscute). Daca aveti o experienta proprie cu acestia (i-ati cunoscut dinainte), folositi aceasta experienta pentru a sili respectivul lou mental, daca nu, puteti cere unor alte persoane informatii pentru a putea face acest lucru. Un aspect important este cel al silirii compozitiei demografice a audientei dumneavoastra: aspecte ca varsta, sexul, statusul marital, religia, fondul cultural, acupatiile, statusul socioeconomic, educatia si apartenenta lor in organizatii speciale pot sa acupe un rol hotarator in modul in care va veti structura discursul. Pentru a lua doar un ixemplu, varsta participantilor impune un mod de prezentare (aceasta difera daca este facuta unor elevi de clasa a sasea, unor studenti sau unor oameni adulti), dar, in acelasi timp, si /arsta vorbitorului poate fi un dinamizator ori, dimpotriva, un frenator al comunicarii.

In sfarsit, in al cincilea rand trebuie sa luam in consideratie ocazia si contextul in care va fi facuta prezentarea. Ocazia include cinci elemente: data si timpul prezentarii, intinderea prezentarii, locatia acesteia, natura ocaziei si marimea audientei. Data si timpul prezentarii sunt importante in functie de publicul pe care-l avem. Daca aveti o prezentare duminica la pranz, audienta nu va fi prea incurajata sa asculte discursul; la fel se intampla cand ora discursului este impinsa pana tarziu, in cursul serii, dupa ce auditoriul dumneavoastra a avut o zi de munca. intinderea prezentarii este de asemenea importanta : astfel, in cazul in care conferentiarul anunta ca discursul nu va dura mai mult de 20 de minute, dar se lungeste la o ora intreaga, aceasta neconcordanta nu va fi privita cu placere de publicul sau. Locatia este utila ca un catalizator ori, dimpotriva, un element de inhibare a comunicarii : este vorba despre un anume indice de confort fizic si psihologic (daca audienta sta pe scaune tari si inconforile sau daca spatiul de desfasurare a conferintei este departe de locul de munca al membrilor ei, unde acestia vor trebui sa ajunga repede ulterior), nivelul de zgomot etc. Daca nu cunoasteti sala in care va trebui sa tineti o conferinta, este util sa mergeti inainte de prezentare si sa aruncati o privire, pentru a lua in calcul anumite variabile, cum ar fi pozitia scaunelor audientei spre exemplu. Tipul ocaziei si marimea audientei silesc modul in care ne vom structura discursul: astfel, daca trebuie sa facem o prezentare la o aniversare a unei institutii, acest discurs va fi mai degraba scurt si omagial decat plin de informatii si specializat.

Faza a II-a: identificarea materialelor suport.
In momentul incheierii etapei de pregatire, avem la dispozitie aria de dezvoltare a subiectului pe care intentionam sa-l urmarim in prezentare, precum si scopul pentru care desfasuram actiunea si am raportat totul la propria persoana, la audienta pe care o vom avea si la ocazia prezentarii. Este momentul sa ne apropiem mai mult de dimensiunea informationala a materialului pe care il vom prezenta. Pentru aceasta, avem nevoie de obtinerea unor informatii relevante in legatura cu subiectul ales. Vom incepe deci cu dezvoltarea experientei personale si a observatiei (pentru ca, daca am ales un anumit subiect, inseamna ca avem anumite cunostinte despre acesta si un interes puternic in domeniu); mai mult, exprimarea acestei experiente personale poate sa provoace o vie impresie publicului si sa se dovedeasca, uneori, mai puternica decat informatiile culese din alte surse. Interviul este o a doua metoda prin care putem obtine informatii cu o importanta nota personala (daca prezentarea este despre obiceiurile din Ardeal, puteti sa cereti impresii si sa chestionati studentii care provin din aceasta zona). Accesul la carti, articole din reviste si ziare, site-uri pe Internet etc. reprezinta un sprijin important in vederea strangerii informatiei de care aveti nevoie pentru prezentare. in cazul in care cartile va pot aduce in atentie informatia verificata de timp, ziarele si Internetul va pot oferi exemple puternice si realitati de ultima ora ale fenomenului. Va puteti alcatui mici fise cu informatiile pe care le-ati inregistrat pentru a putea face un puzzle cu ele, in sensul ca puteti sa le ordonati asa cum credeti si sa le schimbati ordinea in momentul in care gasiti alte informatii.

Pentru a dezvolta mai usor forma discursului dumneavoastra si pentru a obtine toate variabilele de care aveti nevoie in acest scop, puteti folosi: definitiile (arata ce este un fenomen, ce inseamna un anumit concept etc.; definitiile sunt importante pentru introducerea audientei in problematica discutata); area (punctarea similaritatilor dintre doua sau mai multe lucruri; este utila, de asemenea, in clarificarea unui anumit aspect -spre exemplu, daca un parinte este ingrijorat sa-si lase baiatul la o petrecere pana dimineata, i se poate oferi urmatorul rationament prin atie: vecinul tau isi lasa copilul la aceeasi petrecere, si el are fata); contrastul puncteaza diferentele dintre doua sau mai multe lucruri (prin contrast putem sa scoatem mai bine in evidenta particularitatile ambelor fenomene); exemplele sunt utilizate pentru a ilustra un rationament (cateodata, sunt folosite ixemple ipotetice pentru ilustrarea unui punct de vedere, acestea fiind exprimate intr-o forma narativa de genul: „Haide sa ne gandim ce s-ar intampla daca" - important in folosirea exemplelor ipotetice este asigurarea ca acestea chiar s-ar putea produce si nu sunt doar rodul fanteziei noastre); povestirile sunt spuse despre oameni in situatii particulare, in intentia ca audienta sa se identifice cu acestia; povestirile aduc cu ele un nivel crescut de implicare a audientei (un exemplu de povestire ar incepe cu: „Referitor la aceasta problema, sa va povestesc ce i s-a intamplat unui prieten de-al meu"); mai mult decat atat, povestirile induc o anumita stare de tensiune si de implicare (audienta asteapta cu nerabdare sa auda urmarea, atentia maxima este creata prin intrebari de tipul: „si atunci stiti ce am facut ? "); statisticile reprezinta fapte intr-o forma numerica ce conving audienta prin prezentarea evidentei („acest lucru se intampla in proportie de atat la suta in fiecare an"); trebuie insa sa ne asiguram ca datele obtinute sunt reale si de aceea trebuie sa verificam onestitatea sursei de la care obtinem datele si actualitatea acesteia; repetinile (readucerea unui fenomen in atentie folosind aceleasi cuvinte) si reformularile (readucerea unui fenomen in atentie folosind alte cuvinte); citatele (pasaje din diferite domenii si autori care pot ilustra materialul nostru), depozitiile (utilizarea unei actiuni ori declaratii facute de o alta persoana pentru a oferi autoritate la ceea ce spunem - atentie insa la eroarea intitulata „apelul la autoritate", care inseamna ca vom exclude orice judecata contrara privind fenomenul discutat prin formulari de tipul „asa a spus cutare, deci nu poate fi fals") si studiile (investigatia de profunzime a unui subiect).
Sunt utile in acest moment si identificarea si silirea locului unor mijloace auxiliare in cadrul prezentarii; acestea ajuta audienta sa urmareasca, sa inteleaga, sa raspunda la si sa-si reaminteasca prezentarea dumneavoastra. O problema importanta, ce se ridica atunci cand vorbim despre silirea acestor mijloace audio si video care sa insoteasca prezentarea propriu-zisa, porneste de la identificarea punctelor precise din prezentare in care materialele auxiliare vor fi eficiente (trebuie sa evitam capcana abuzului de imagini - imagismul -care, in loc sa sprijine prezentarea, o sufoca si determina distragerea atentiei audientei). Printre tipurile de materiale auxiliare vizuale se numara: obiectele (atunci cand este posibila aducerea acestora in fata publicului) si modelele (atunci cand obiectele sunt, spre exemplu, prea mari sau prea mici, folosim modele - daca eti sa vorbiti despre sistemul solar, veti folosi un astfel de model); graficele, fotografiile si desenele, elementele filmice, diferite imagini pe computer etc. Conform literaturii de specialitate, in alegerea materialelor auxiliare vizuale trebuie sa tinem seama de trei indicatori: simplitatea, claritatea si vizibilitatea.

Faza a IH-a: proiectarea prezentarii

In aceasta a treia faza, am strans suficient material in legatura cu subiectul pe care dorim sa-l abordam in prezentare si suntem gata sa trecem la activitatea de organizare a ideilor rezultate. Mesajul trebuie gandit avandu-se in vedere ca audienta trebuie sa-l inteleaga din prima clipa in care l-a auzit, deoarece este probabil sa nu il mai fi intalnit niciodata in aceeasi formula. Pentru a ne asigura de acest fapt, trebuie sa folosim un cuantum suficient de redundanta (concept care a fost tratat atunci cand am vorbit despre mesaj) in ul a trei axe: sa-i spunem audientei despre ce vom vorbi in prezentarea noastra, apoi sa facem efectiv prezentarea si, la sfarsit, sa-i rezumam ceea ce am spus in prezentarea noastra (retentia). Aceste trei axe descriu un model clasic in prezentare : introducerea, continutul si concluzia. Desigur ca intr-un astfel de model vom incepe cu dezvoltarea continutului, in functie de care, dupa aceea, vom gandi introducerea si concluziile.

Dezvoltarea continutului presupune, in primul rand, o actiune de identificare a ideii centrale si a ideilor subordonate (acestea din urma au rol de fundament pentru constructia ideii principale, functia lor fiind aceea de amplificator si sustinator al ideilor mai importante ; de altfel, in pedagogie este bine fundamentata ideea obiectivelor si, in particular, a obiectivelor operationale a caror structurare poate fi folosita daca prezentarea noastra este mai apropiata de specificul unei lectii). Trebuie sa eliminam ideile cele mai putin importante in raport cu subiectul nostru, sa combinam elementele care au puncte comune, sa selectam ideile care sunt cele mai relevante pentru audienta noastra etc. in al doilea rand, aceste idei o data identificate trebuie ordonate intr-un mod care sa aiba sens pentru publicul nostru. Ordonarea se poate dezvolta in cinci modalitati: (1) cronologica sau ordonarea temporala; (2) ordonarea spatiala; (3) ordonarea de tip cauza-efect; (4) ordonarea de tip problema--solutie si (5) ordonarea dupa subiect.

Ordonarea cronologica implica dezvoltarea ideilor prezentarii in functie de ordinea in care acestea apar in timp; ea este utila in special atunci cand dorim sa descriem un fenomen folosind o abordare istorica (spre exemplu, cineva care are mai multe date despre aparitia unui fenomen va spune: „in 1920 s-a intamplat, pentru ca in 1980 sa se dezvolte, iar in ultimii ani sa inregistram o noua crestere a"). Ordonarea cronologica poate avea, de asemenea, valoare in descrierea unui proces (putem spune „primul pas este. al doilea pas presupune"). Ordonarea spatiala descrie un obiect, o persoana ori un fenomen care exista in spatiu (spre exemplu, daca cineva descrie un apartament, va dezvolta subiectul astfel: „Imediat dupa usa se afla un hol din care intram in camere; in prima camera se afla"). Ea este indeobste utila atunci cand dorim sa prezentam un aspect sistemic, cum mai multe parti impreuna produc un tot/intreg. Ordonarea de tip cauza-efect recomanda categorizarea materialului pe care il folosim in probleme si efectele pe care le au acestea. Se poate urmari o abordare naturala (de la cauza la efect: „Lipsa unui climat deschis spre comunicare in organizatii poate duce la o mare fluctuatie de personal") sau o abordare inversa (de la efect la cauza, cand veti incepe cu fenomenul fluctuatiei de personal in unele organizatii pentru a ajunge la lipsa climatului deschis spre comunicare). Ordonarea de tip problema-solutie recomanda doi pasi: (1) determinarea problemelor care apar in situatia discutata si (2) oferirea unor solutii posibile pentru remedierea acestora (spre exemplu, veti identifica o problema in organizatia dumneavoastra, in sensul ca exista un climat conflictual si dezvoltati o solutie prin pregatirea membrilor organizatiei in comunicarea eficienta si managementul conflictului; un avantaj al organizarii de tip problema-solutie este problematizarea - oferirea de situatii-problema auditoriului, acesta din urma fiind pus in ipostaza de a incerca sa gaseasca o solutie inainte de a cunoaste solutia oferita de vorbitor). Unii autori indica si secventa motivanta, introdusa in prezentarea persuasiva de catre Alan H. Monroe ca avand, de asemenea, un pattern de tip problema-solutie; aceasta presupune cinci pasi: atentia (vorbitorul atrage atentia asupra subiectului), nevoia (vorbitorul dezvolta nevoia de schimbare in legatura cu nevoile audientei; aici apare dezvoltarea problemei), satisfactia (vorbitorul prezinta propriile solutii si arata cum rezolva acestea nevoile mentionate), vizualizarea (vorbitorul arata ce rezulta atunci cand solutia are efecte) si actiunea (vorbitorul indica ce tip de actiune este necesar pentru a aduce schimbarea dorita). Ordonarea dupa metoda dificultatii presupune organizarea materialului (in special la continuturile care se inscriu intr-o arie tehnica) pornind de la aspectele cele mai simple in directia celor mai dificile. Ordonarea dupa subiect (topica) reclama gasirea unor elemente interne ale temei discutate, care sa dezvolte o organizare a prezentarii, impartirea prezentarii in mai multe teme principale; pentru aceasta putem folosi: dezvoltarea in sfera avantajelor si dezavantajelor, perceptia mai multor categorii de persoane asupra acestor fenomene etc.

Pentru a dezvolta trecerea de la o idee la alta, vom folosi anumiti conectori sau elemente de tranzitie; acestia ofera audientei linii de ghidaj si o sprijina in urmarirea dezvoltarii materialului prezentat (exemple de conectori: „in continuare vom discuta", „pe de alta parte", „astfel, dupa cum vedeti" etc). Tot cu rol de conector putem folosi rezumatele interne; este mai util pentru audienta ca inainte de a se trece la o alta idee principala sa se faca un astfel de scurt rezumat al ideii deja prezentate.
Un element de baza al proiectarii prezentarii este, asa cum ne-am exprimat deja, realizarea introducerii si a concluziei (la prezentarea mesajului, am amintit doua efecte: cel de intaietate si cel de recentivitate, care amintesc ca oamenii retin mai degraba ceea ce s-a spus la inceputul unei prezentari si la sfarsitul acesteia).In ceea ce priveste introducerea, printre functiile acesteia avem: dezvoltarea unei motivatii la auditoriu pentru a asculta si oferirea unei imagini generale despre ceea ce se va discuta. De multe ori, vorbitorul se grabeste sa ajunga la exprimarea continutului si impinge introducerea in interiorul a doar cateva fraze, ceea ce este negativ pentru imaginea generala a audientei fata de tema (sa retinem ca, intr-o prezentare, primele momente de contact cu publicul au un rol hotarator in ceea ce priveste impactul mesajului transmis de vorbitor). in ceea ce priveste tipologia introducerilor, trebuie remarcat ca aria de extindere a acestora este, practic, infinita; la nivel general remarcam insa mai multe tipuri de introducere : utilizarea umorului sau a unei anecdote care are legatura cu problema (atentie, utilizarea unei anecdote care este complet in afara problemei pe care doriti sa o tratati nu doar ca nu ajuta, dar poate sa directioneze publicul in alt sens decat cel dorit), referirea la ocazie (daca este o ocazie speciala, introducerea poate incepe cu „sunt onorat ca mi s-a cerut sa vorbesc despre") sau la ceva ce s-a intamplat recent (si deci cunoscut de audienta), demonstrarea importantei subiectului („voi vorbi astazi despre ceva ce ne afecteaza pe toti"), ilustrarea (care poate dramatiza prezentarea), utilizarea experientei personale, combinarea unei intrebari retorice cu un element de surprindere a auditoriului, utilizarea unor fapte care sa anxieteze intr-un fel audienta (de exemplu, „in timpul prezentarii mele, atatia copii mor din cauza consumului de droguri, pana sa-mi sfarsesc eu prezentarea, atatia copii incep sa consume droguri etc. Prezentarea mea va fi despre modul in care putem sa-i ajutam pe acesti copii"). Exista si greseli frecvent facute intr-o introducere; este util sa luam in consideratie cel putin doua dintre ele: nu va cereti scuze publicului (cum ar fi: „nu sunt un expert in aceasta problema" sau „nu sunt un bun vorbitor") si nu faceti promisiuni rara acoperire (cineva care are de tratat o tema plictisitoare si spune in introducere „tema de astazi o sa va suscite interesul" isi va pierde credibilitatea).

Concluzia are, la randul ei, o functie importanta in prezentarea dumneavoastra; ea ajuta audienta sa sumarizaze ideile auzite si le ofera oamenilor perspective de reflectie asupra informatiilor aflate. Pentru a concluziona, putem sa ne reintoarcem la remarcele pe care le-am facut in introducere : acest fapt le ofera oamenilor imaginea unui lucru complet, de inchidere in profunzime a temei. Iata de ce tipologia concluziilor este asemanatoare cu aceea a introducerilor: ilustrari, elemente surprinzatoare, elemente statistice si intrebari retorice, citate, umorul, inspirarea publicului sa actioneze (in special in mesajele persuasive) etc. Greseli frecvente in realizarea concluziei sunt: introducerea unui nou material informativ (concluzia trebuie folosita pentru consolidarea a ceea ce s-a spus deja si pentru rezumarea punctelor esentiale) si revenirea la concluzie cu prilejul fiecarei idei centrale (spre exemplu, folosirea expresiilor „in incheiere" sau „in concluzie" la finalul unei idei cand mai aveti de expus inca zece determina prematur publicul sa gandeasca ca va veti termina discursul in scurt timp, lucru care nu se intampla si astfel se produce confuzie). De asemenea este important sa va ganditi la intrebarile pe care dumneavoastra le adresati auditorului. Da, desi pare paradoxal, trebuie sa fim pregatiti pentru a pune noi intrebari in sala. Unii dintre vorbitorii incepatori gresesc deoarece la incheierea prezentarii lor asteapta intrebari din sala. Si daca acestea nu vin? Apare un moment stanjenitor, in care lipsa de reactie a salii va fi interpretata in fel si chip: ca mesajul nu s-a inteles, ca mesajul nu a fost suficient de interesant si de atractiv etc. Acest risc poate fi diminuat, daca nu anulat, in momentul in care vorbitorul isi pregateste un lot de intrebari pe care sa le adreseze auditorului sau, intrebari care-l vor provoca pe acesta sa gandeasca si il vor incita astfel pentru dezbatere.
Un ultim pas in prbiectarea prezentarii este ml~rotestarea acesteia in sensul sustinerii prezentarii, avandu-va ca public chiar pe dumneavoastra insiva. in acest mod, veti vedea daca exista probleme (va incadrati sau nu in timp, ideile sunt sau nu exprimate asa cum doriti dumneavoastra, exista o coerenta intre idei, trecerea este facuta lent sau brusc, exista anumite elemente de confuzie etc.) si le veti putea corecta. in acelasi timp, este un bun mod pentru a depasi anxietatea legata de prezentare publica a discursului dumneavoastra. Studiile arata ca aceasta anxietate este normala si ca, in fapt, ea poate ajuta vorbitorul pentru o mai atenta pregatire a materialului pe care doreste sa-l prezinte. Cateva sfaturi sunt utile in acest sens : mergeti in sala in care veti tine cuvantarea, intr-un moment cand este goala si gasiti-va locul in vederea viitoarei prezentari; pe de alta parte, o lamurire pe care o ofer studentilor mei este aceea ca publicul nu stie modul in care v-ati structurat discursul si o eventuala uitare a unui element nu trebuie sa va produca panica, ci grija dumneavoastra este ca mesajul, in integralitatea lui, sa fie coerent si inteles de audienta.

Prezentarea dumneavoastra trebuie sa se bazeze pe cateva caracteristici ale mesajului, cum ar fi:

• claritatea - presupune sa fim economici in prezentarea noastra, astfel incat cuvintele sa sprijine intelegerea si nu sa o umbreasca, sa utilizam termeni si numere specifice incercand sa fim cat de precisi putem, sa folosim fraze-ghid pentru ca audientei sa-i fie usor sa treaca de la o idee la alta, termeni redusi ca intindere, familiari audientei si cu o utilizare frecventa in vocabularul comun, sa utilizam repetitii si rezumate interne ;

• insufletirea - prin utilizarea verbelor active, a figurilor de stil, exemplificarea prin imagini;

• personalizarea - utilizarea intrebarilor adresate direct audientei, a elementelor care conduc la experienta auditoriului, spunand mai degraba „ati aflat ca" decat „oricine a aflat ca";

• convingerea - se realizeaza prin eliminarea punctelor slabe - nu incepeti o fraza cu formulari de tipul „nu sunt sigur de asta, dar cred" -, eliminarea elementelor comune, aflate constant in uz, de tipul „onestitatea este cea mai buna politica", deoarece ele fac prezentarea sa para neinspirata si, in orice caz, arata lipsa de originalitate, si a locurilor comune, a frazelor-tip care si-au pierdut din semnificatie - pentru titlul unui seminar, intotdeauna cineva venea cu un loc comun de genul „provocari si tendinte".

Constructia prezentarii trebuie sa tina cont de utilizarea propozitiilor scurte in favoarea celor lungi (primele sunt mai puternice, mai usor de inteles si de reamintit), a propozitiilor directe in favoarea celor indirecte, a propozitiilor active in favoarea celor pasive si a propozitiilor pozitive mai degraba decat a celor negative (este mai bine sa spuneti ca „o comisie a respins o lucrare" decat ca „o comisie nu a acceptat o lucrare" - deoarece negatia are, prin natura ei, un impact afectogen asupra oamenilor).

Faza a IV-a: prezentarea.

Vorbitorii folosesc metode si tehnici diferite de prezentare ; acestea variaza in functie de propria persoana, de subiectul tratat, de audienta, de ocazie etc. in mod general, prezentarea propriu-zisa se poate desfasura pe intervalul mai multor metode:

1) Metoda improvizatiei implica vorbirea directa fara sa existe, de obicei, vreo pregatire prealabila a discursului. Cateodata, un discurs improvizat nu poate fi evitat: spre exemplu, un vorbitor a tinut o prezentare si sunteti invitat sa va spuneti parerea si sa faceti comentarii de substanta referitoare la prezentarea anterioara si, evident, la subiectul tratat de aceasta. in majoritatea cazurilor insa nu se asteapta de la dumneavoastra un discurs lung si de aceea nu trebuie sa intrati in panica pentru ca nu veti avea ce sa spuneti dupa primele doua-trei minute;

2) Metoda manuscrisului presupune ca intreaga prezentare scrisa este citita audientei. Aceasta metoda este folositoare atunci cand sunt cerute un timp strict stabilit si anumite cuvinte reproduse exact; in acest din urma caz, orice intarziere ar duce Ia nefurnizarea intregului mesaj si orice omitere a unor informatii ar putea dauna scopului prezentarii. Marea problema a acestei metode este reducerea pana la eliminare a contactului vizual si a feedback-ului cu audienta ;


3) Metoda memorizarii presupune, ca si metoda manuscrisului, ca un timp si cuvinte exacte sunt cruciale pentru discurs; aceasta metoda presupune scrierea discursului si memorarea acestuia cuvant cu cuvant. Metoda memorizarii exercita o presiune majora asupra vorbitorului, deoarece acestuia ii este teama ca ar putea uita ceva, iar vorbitorul are nevoie, de asemenea, de talent actoricesc ca discursul memorizat sa para natural si spontan;

4) Metoda prezentarii orale implica pregatire, memorizare a ideilor centrale si a ordinii in care apar acestea si, cateodata, memorizarea introducerii si a concluziei discursului (in acest din urma caz, se obtine o focalizare a atentiei pe audienta si se maximizeaza interactiunea cu aceasta). in orice caz, nu se urmareste reproducerea exacta a cuvintelor din mesajul scris, iar vorbitorul foloseste note, dar mai degraba pentru a-si controla prezentarea decat pentru a citi de pe ele. in ceea ce priveste folosirea notelor, exista doua reguli pe care trebuie sa le urmam: (1) notele trebuie sa contina un minimum de informatii si (2) notele nu trebuie sa fie prea evidente (nu trebuie scris, spre exemplu, pe foi mari sau pe hartie colorata), dar nici nu trebuie ascunse audientei.

In afara de alegerea metodei de prezentare, vorbitorul trebuie sa tina cont de alte cateva aspecte care vor influenta modul in care va fi receptat mesajul transmis de el. Unele dintre acestea au fost tratate in modulele anterioare (cum ar fi comunicarea nonverbala si paralim-bajul), asa ca vom incerca aici sa rezumam importanta catorva linii de forta. in primul rand, vorbitorul trebuie sa aiba grija la modul in care se prezinta audientei: aici ne focalizam asupra unor aspecte cum ar fi: (1) imbracamintea (este important ca imbracamintea dumneavoastra sa nu fie in mod esential diferita de cea a audientei; pe de o parte, cineva care merge sa tina o cuvantare unui public format din profesori universitari nu se poate imbraca in tricou si pantaloni scurti, dar, pe de alta parte, sa fie in consonanta cu ceea ce asteapta audienta de la pozitia ocupata ca vorbitor - un profesor universitar nu poate merge in tricou si pantaloni scurti la cursul cu studentii, chiar daca studentii sai sunt imbracati astfel), postura (trebuie sa imprime dinamism), gesturile (de obicei, in vorbirea publica sunt folosite gesturile - cea mai buna cale pentru a controla sublinierea mesajului prin gesturi este de a tine discursul privindu-va intr-o oglinda), expresia faciala (nu trebuie sa arate reactii negative), contactul vizual (ajuta la motivarea audientei, dar si la mentinerea unui control asupra acesteia; cele doua probleme ale contactului vizual sunt reprezentate de insuficienta acestuia in legatura cu audienta si absenta mentinerii contactului vizual cu intregul public - o greseala des intalnita la studenti este aceea de a se centra vizual, cand prezinta un mesaj, asupra unei singure persoane sau a unui grup de doua sau trei persoane), in al doilea rand, intalnim toate elementele legate de paralimbaj: volumul (intensitatea vocii), ritmul vorbirii, folosirea pauzelor.
La fel de utila este aditionarea prezentarii cu folosirea materialelor auxiliare. Cateva reguli de utilizare a acestora ne ofera posibilitatea evitarii unor erori: (1) materialele auxiliare trebuie folosite ca un supliment si nu sa inlocuiasca prezentarea; (2) materialele auxiliare se insereaza in prezentare in locurile unde s-ar impune mai multe explicatii; (3) asigurati-va ca tot auditoriul are acces (vizualizeaza, aude) la materialul auxiliar pe care-l folositi; (4) vorbiti cu audienta, si nu cu materialul auxiliar (spre exemplu, unii profesori se intorc cu spatele spre elevi pentru a arata la harta si continua expunerea in aceasta pozitie).

Prezentarea informativa


Prezentarea informativa este parte a vietii noastre ; intr-adevar, foarte frecvent suntem pusi in situatia de a informa un public mai restrans sau mai larg asupra unor elemente legate de activitatea noastra. Pentru a vedea mai bine aceasta incidenta a prezentarii informative, este util sa trecem in revista tipologia prezentarilor informative. Exista mai multe tipuri de prezentare informativa! explicatiile, descrierile si definitiile.

Explicatiile referitoare la un proces sunt folosite pentru prezentarea functionalitatii unui anumit fenomen; un obiectiv important in explicatie este acela de a impartasi publicului intelegerea dumneavoastra privind modul cum functioneaza acel fenomen. O procedura utila pentru aceasta, dincolo de o lista mai mult sau mai putin lunga de pasi de urmat, o reprezinta gruparea acestor pasi in categorii, pentru a putea fi mai usor de inteles si de retinut de catre public.

Descrierile presupun o trecere in revista a caracteristicilor unui proces, obiect, loc sau persoana. Pentru a face o descriere, vom folosi anumiti indicatori ca marimea, forma, culoarea, varsta, compozitia, greutatea etc. in descriere este utila folosirea unei evocari senzoriale a fenomenului descris pentru audienta (cum arata, cum miroase, cum este la atingere sau cum se prezinta auzului).

Definitiile se refera la prezentarea unui anumit termen, a unui sistem sau a unei teorii. Ele sunt utile cand dorim sa explicam un termen dificil sau nefamiliar sau cand dorim sa facem un concept mai puternic, mai bine reliefat. Definitiile se pot face prin gasirea etimologiei, prin clasificari (aranjarea lucrurilor printr-o impartire semantica), prin folosirea de sinonime si antonime, prin atii si exemple, prin apelul la autoritatea unor definitii dezvoltate de autori in domeniu, prin operationalizare (se indica operatiile necesare pentru constructia obiectului in cauza) sau prin demonstrarea functiei obiectului, prin negare („nu este") etc.

Pentru a dezvolta o prezentare informativa eficienta, trebuie sa urmarim cateva elemente importante:

- captarea atentiei este foarte importanta; uneori, prezentatorii considera utile diferite tipuri de strategii, de la cele mai inofensive pana la adevarate strategii de socare. Un exemplu nimerit pentru acestea din urma ar putea fi cel relatat intr-un volum de instruire a adultilor: un preot a constat ca audienta sa nu era prea atenta la slujba de duminica. De aceea, a ridicat mana dreapta si a zis : „Sunt un pacatos! ", iar audienta a ramas socata. Cand a observat ca toti ochii sunt in directia lui, preotul a continuat: „Asa mi-a spus un enorias acum trei zile" si si-a continuat predica;

- crearea „foamei de informatii" si a curiozitatii; bazandu-ne pe analiza audientei (pe care am efectuat-o in faza de pregatire), putem dezvolta la aceasta dorinta de a cunoaste mai multe despre fenomenul pe care dorim sa-l prezentam;

- evitarea supraincarcarii informationale; supraincarcarea informationala poate aparea in doua situatii: atunci cand vorbitorul ofera mai multa informatie decat are nevoie publicul sau sau atunci cand foloseste cuvinte greu de inteles pentru public (acesta face un efort mult mai mare sa inteleaga mesajul transmis); vorbitorii incepatori tind sa inghesuie intr-o prezentare informativa cat mai multe informatii, judecand conform principiului „nu are ce sa strice" - in fapt, asa cum am vazut, este o eroare in prezentare;

- evitarea subincarcarii informationale; la polul opus supraincarcarii, subincarcarea informationala inseamna ca vorbitorul subestimeaza inteligenta si puterea de intelegere a publicului, rezultatul fiind ca audienta se plictiseste si isi pierde interesul pentru mesaj ;

- implicarea audientei (aceasta nu trebuie privita ca un public pasiv, ci trebuie identificate cai de gasire a unui rol activ al audientei in prezentare) si folosirea experientei acesteia (daca doriti sa vorbiti despre ceva pe care aceasta nu-l cunoaste, ati-l cu ceva ce ii este cunoscut);

- autenticitatea - de multe ori un mesaj este mai credibil daca contine date, nume si alte resurse informationale care sa-i confere aceasta caracteristica; trebuie remarcat ca aceste informatii nu au intotdeauna importanta pentru auditor sau in economia generala a mesajului, dar ofera credibilitate;

- repetarea cuvintelor-cheie, elementele care caracterizeaza cel mai bine continutul prezentat si care, in acest mod, au mai multe sanse sa se intipareasca in mintea auditorului;

- folosirea unor perspective inovatoare de abordare a subiectului si construirea unei anticipari la audienta; de asemenea, este utila construirea suspansului etc.

Prezentarea persuasiva


Prezentarea persuasiva porneste de la ideea conform careia schimbarea (pe un continuum foarte extins, de la palierul ideilor la cel al actiunii concrete) este necesara si urgenta (de altfel, am observat deja ca urgenta era una dintre caracteristicile de baza ale mesajului eficient). W. Sargant (apud Mucchielli, 2002) ne istoriseste exemplul unui predicator care incepea intotdeauna prin a provoca emotii puternice celor susceptibili de a se converti. El convingea menbrii audientei ca, daca nu vor reusi sa obtina mantuirea, vor ajunge in focurile Infernului. Deoarece audienta, convinsa pe moment, s-ar fi putut razgandi dupa ce ar fi parasit adunarea, el introducea un element de urgenta: insista asupra necesitatii de a accepta pe loc aceasta mantuire deoarece, daca o persoana ar fi parasit adunarea fara sa-si fi schimbat atitudinea si ar fi murit accidental, aceasta persoana ar fi ajuns direct in iad. Autorul observa ca sentimentul acesta de urgenta intensifica starea de angoasa care cuprindea incetul cu incetul intreaga asistenta, pe masura ce sensibilitatea la sugestie crestea.

In prezentarea persuasiva, scopul este de a modifica credintele, sentimentele si actiunile audientei dumneavoastra. Aceasta perspectiva generala poate fi privita pe patru paliere: (1) adoptarea - cand dorim ca audienta sa accepte noi idei, atitudini sau credinte ; (2) intreruperea - cand dorim ca audienta sa inceteze sa faca ceva ce face in prezent; (3) intimidarea -cand dorim ca audienta sa evite o activitate ori un mod de gandire si (4) continuitatea - cand dorim sa incurajam audienta sa continue sa creada ori sa se comporte asa cum o face in prezent.
In prezentarea persuasiva, avem de urmat un numar de pasi, fapt ce ne pune simultan in situatia de a cantari anumite elemente care s-ar putea transforma in erori si avand drept consecinta evitarea acestora din urma:

- identificarea propriilor scopuri; este important sa ne situam de la inceput in perspectiva cunoasterii propriilor elemente, care ne determina sa avem actiunea persuasiva raspunzand la un set de interogatii in'erioare, printre care : „Ce raspuns doresc sa obtin de la audienta?", „Doresc sa schimb modul in care gandeste, cum actioneaza sau ambele?" etc. La fel-de importanta in aceasta prima etapa este crearea propriei credibilitati in fata audientei prin cateva elemente-cheie: competenta (oamenii tind sa creada mai degraba o persoana care este perceputa drept competenta intr-un domeniu), caracterul si carisma (un compozit intre personalitate si dinamism vazut astfel de catre audienta);
- un vorbitor va poseda o putere de persuasiune mai mare daca va fi perceput ca atractiv (fizic si ca personalitate) de catre audienta;
- intelegerea factorilor care afecteaza atitudinile audientei dumneavoastra (familia, religia, educatia, statusul socioeconomic, cultura etc.) si a modului in care reactioneaza la schimbare (unii oameni accepta mai usor schimbarea decat altii); este util de luat in consideratie aici si principiul expunerii selective - audienta cauta informatii care vin sa ii confirme atitudinile, valorile si comportamentele si evita informatiile care le contrazic pe acestea -, care pentru vorbitorul persuasiv are o mare importanta (daca eti sa spuneti audientei ceva ce contrazice ela sa valorica, spre exemplu, nu veti incepe direct cu aceasta, ci le veti oferi mai intai o serie de evidente si argumente disparate care abia dupa ce au fost acceptate de audienta vor fi stranse in afirmatia care le contrazice ela de valori);
- intelegerea credintelor audientei dumneavoastra (anumite credinte centrale vor fi mai greu de schimbat decat unele periferice si de aceea este bine sa incepem actiunea de persuasiune cu acestea din urma);
- folosirea unor principii ale influentei, cum ar fi consistenta interna (daca am facut anumite lucruri intr-un mod, vom dori sa ramanem in concordanta cu aceasta directie) si marturia sociala (cu totii raspundem la ceea ce este indeobste acceptat de toata lumea; Cavett Robert subliniaza ca, in conditiile in care 95% din populatie este formata din „imitatori" si doar 5 procente din „initiatori", putem folosi cu succes marturia sociala in actiunea de persuasiune);
- alegerea scenariului sub care va fi oferita informatia catre audienta. Astfel scenariul cel mai des folosit in prezentarile persuasive este cel de tip tensiune-relaxare sub cele doua forme ale sale: problema-solutie si dorinta-satisfacere. Scenariul tip problema-solutie porneste de la ideea de a induce publicului o stare negativa, o problema, pentru ca in momentul in care tensiunea optima se va fi produs sa se ofere si solutia (spre exemplu, publicul se poate gandi la pericolul ca locuinta proprie sa-i fie sparta de hoti chiar in acel moment. Cand publicul a atins o zona de stres suficient de mare i se prezinta solutia: un nou tip de alarma pentru paza locuintei). Scenariul tip dorinta-satisfacere nu necesita angoasarea publicului cu stresul unei probleme, ci i se prezinta acestuia lucruri placute care urmeaza sa i se intample. Daca primul mecanism pornea de la dezvoltarea unei perspective a incertitudinii, a nelinistii si stresului, acum provocam o stare de asteptare, de speranta. De fiecare data insa procedeul este acelasi: tensiunea creata conduce la un final fericit care va produce o destindere la nivelul audientei;
- principiul vaccinarii porneste de la o analogie cu biologia: astfel, daca am trait intr-un mediu fara virusi si suntem expusi unui mediu in care exista virusi, este posibil sa ne imbolnavim; pentru a nu se intampla acest lucru, exista vaccinuri care presupun inocularea unor virusi slabiti in organism cu care acesta lupta si isi dezvolta imunitatea. in persuasiune, lucrurile stau similar; astfel, la unele valori ale audientei trebuie sa actionam cu atentie daca au stat in atentia opiniei publice si au fost dezbatute (pentru acestea, oamenii au contraargumente, adica si-au dezvoltat imunitatea de care vorbeam mai deeme); pentru alte valori, care sunt similare existentei intr-un mediu „fara virusi/steril", actiunea de persuasiune este mai simpla, deoarece nu va intalni prea multe contraargumente;
- motivatia logica are o alta functie importanta in prezentarea persuasiva; oamenii sunt mai inclinati spre schimbare daca primesc o motivatie care sa aiba o logica pe care sa o inteleaga si sa o accepte ;
- combinarea in cadrul mesajului a elementelor emotionale cu motivatia rationala;
- acceptarea obiectiilor pe care auditoriul le va ridica (o prezentare persuasiva care intentioneaza modificari comportamentale, spre exemplu, nu are cum sa nu ridice si obiectii); mai mult, obiectiile trebuie exploatate si incorporate in mesajul nostru de raspuns;
- evocarea nevoilor relevante si a obiectivelor audientei ca raspuns la prezentarea dumneavoastra (se pot urmari taxonomii ale nevoilor, cum ar fi cele ale lui Maslow, Alderfer, Herzberg, McClelland);
- demonstrarea recompensei; in prezentarea persuasiva, trebuie sa aratati cum ideile dumneavoastra ar putea folosi oamenilor pe care incercati sa-i convingeti de ceva. Nu trebuie uitat ca oamenii sunt de obicei preocupati de modul in care orice lucru - deci si discursul dumneavoastra - le-ar putea folosi in eun fel. Mai mult decat atat, Commarmond si Exiga (2003) spun ca pe langa prezentarea acestor beneficii probabile, publicului trebuie sa i se induca si increderea ca aceste beneficii sunt reale si pot deveni palpabile, si siguranta ca el (auditorul) va obtine aceste beneficii in situatia in care urmeaza ideile prezentarii.

Vom folosi o adaptare proprie a structurii pe care Alex Mucchielli (2002), bazandu-se pe modelul persuasiunii de tip religios, ne-o ofera; vom sili astfel cateva condi-tii-exemplu esentiale intr-o prezentare persuasiva eficienta.

Astfel, o prezentare persuasiva: (1) se poate cladi pe un context de tipul unui sentiment colectiv de eveniment special la care oamenii asista rupti total de viata lor obisnuita (semnificatia unui moment „exceptional", cand se pot petrece lucruri exceptionale); (2) identificarea participantilor si a trairilor acestora (cauza aflarii audientei in acel loc si in acel moment); (3) implicarea si prezentarea a ceea ce se va intampla (se spun fraze de tipul: „Vom face lucruri cu care dumneavoastra nu sunteti obisnuiti in mod curent"); (4) dezvaluirea a catorva dintre obiectivele si activitatile mai deosebite, apoi acordarea unei scurte pauze (auditoriul are astfel timp sa discute, sa comenteze si sa se automotiveze pentru a participa la o prezentare deosebita); (5) prezenta „palpabila" a unor elemente care vor justifica interventia prezentatorului (spre exemplu, cazul unui coleg mai mare al studentilor sau al unui cursant din generatiile trecute) etc.

Proiectarea unei prezentari si teoria haosului



Sa ne gandim la un exemplu din activitatea didactica: un profesor tanar, perceput de elevii sai ca fiind foarte apropiat de ei, are o inspectie la clasa. El isi va gandi discursul intr-o maniera care va presupune o incheiere cu cateva intrebari adresate audientei sale (clasa de elevi). Planul lui este sa puna aceste intrebari in special unui elev olimpic la materia sa, cu care se intelege foarte bine si de care este sigur ca va raspunde excelent. Inspectia soseste, lectia decurge fara incidente pana in momentul final, cand cadrul didactic pune intrebarile numind elevul respectiv sa raspunda. insa, ca niciodata pana acum, acesta nu ofera nici un raspuns, privind undeva in gol. Din cauza stresului provocat de prezenta inspectorului, profesorul se impacienteaza si devine nervos. Elevul izbucneste brusc in lacrimi si, fara alte comentarii, pleaca brusc afara. Profesorul este naucit, iar inspectorul este nemultumit de prestatia acestuia. Profesorul se intreaba: unde am gresit ? Planul lectiei fusese perfect!
Acest exemplu este edificator pentru ceea ce cercetarile moderne numesc teoria haosului in comunicare. Profesorul nu avea de unde sa stie ca parintii elevului respectiv avusesera in seara precedenta un accident de masina si erau internati in spital. in aceasta stare de lucruri, elevul nu numai ca nu invatase, dar ii era dificil si sa se concentreze la lectie. Mai mult, clasa de elevi care il percepea pe profesor foarte apropiat de ea va percepe negativ nervozitatea acestuia fata de elevul in cauza, si acest element va fi un motiv pentru distantarea afectiva fata de cadrul didactic. Totusi, putea face cadrul didactic ceva pentru ca acest element (care nu avea, in aparenta, nici o legatura cu ora lui) sa nu-i rastoarne dramatic obiectivele propuse?
Fenomenul comunicational ofera o seama de avantaje si ridica o multime de obiectii in practica din partea noastra, a tuturor. Una dintre obiectiile cele mai consistente se refera la faptul ca o proiectare riguroasa a activitatii de comunicare rapeste un volum insemnat de timp vorbitorului, este rigida si nu poate lua in calcul toate evenimentele pe care prezentarea respectiva le poate traversa. Se ridica, mai ales, obiectia conform careia in timpul prezentarii pot aparea efectiv anumite implicatii ale unor evenimente imposibil de prevazut, ceea ce face proiectul acestei prezentari, in cel mai fericit caz, inutil (atunci cand vorbitorul renunta efectiv la el, incercand sa isi adapteze mesajul noilor conditii aparute) ori - atunci cand vorbitorul se cramponeaza sa continue activitatea in directia gandita in proiect, fara sa ia in seama schimbarile din audienta - proiectul prezentarii devine un instrument nociv, care trimite direct spre conflicte si esecul activitatii de prezentare (atat cea informativa, cat si cea persuasiva). Fara a nega justetea unor asemenea obiectii, trebuie sa remarcam ca unghiul sub care este privita proiectarea prezentarii astazi este unul care favorizeaza o astfel de explicatie negativa. Un alt punct de vedere, care-si propune sa depaseasca aceste obiectii si sa ofere un cadru de inlaturare a deficientelor oferind totodata si justetea argumentelor legate de avantajele presupuse de proiectarea actiunii de comunicare, este continut de ceea ce cercetarile din ultimii ani au circumscris sub denumirea de teoria haosului.
Teoria haosului explica cum factori cu o importanta redusa in aparenta (atunci cand apar) pot sa schimbe ulterior cursul actiunii in intregul sistem in care au aparut. Cutright, citandu-l pe E. Lorenz, numeste efectul pe care il are actiunea haosului intr-un sistem efectul fluture (Lorenz l-a introdus printr-o metafora conform careia o bataie de aripa a unui fluture in Asia poate sa schimbe cursul unei tornade in Texas). Explicarea importantei covarsitoare a acestor factori, mici in aparenta, rezida in faptul ca sistemele haotice sunt dependente de feedback; feedback-ul arata cum efectul devine astfel o parte din cauza. Sistemele haotice demonstreaza proprietatea de autosimilaritate, conform careia intregul poate fi observat in fiecare dintre componentele sale luate separat. Multimea de interactiuni (practic nelimitata) dintre atractori (cei care contin valorile, elementele de identitate etc. ale unui sistem laolalta) si elementele de turbulenta (schimbari ce au loc la nivel macro sau micro) fac ca pattemul acelui sistem sa fie greu predictibil pe termen scurt si implica aproape o imposibilitate de predictie corecta pe termen lung.
Conceptul de teorie a haosului include ca atribute : insilitatea, diversitatea, dezechilibrul si complexitatea. Cheia pentru a intelege teoria haosului este denumita de autorii in domeniu (Jean Prinvale Swenk) „dinamica nonliniara" ; aceasta din urma cauta sa inteleaga sistemele care se schimba in directii de care nu sunt responsabile modelele de tip liniar, cauza-efect. Teoria haosului contine patru principii distincte:

1) senzitivitatea la conditiile initiale;
2) atractori necunoscuti;
3) autosimilaritatea;
4) autoorganizarea.

1) Senzitivitatea la conditiile initiale este nonliniara, sistemul insusi este influentat (cateodata, intr-o maniera semnificativa si extinsa) de propriul feedback. Din cauza acestui feedback propriu, predictibilitatea este posibila uneori doar la nivelul unui timp scurt. Ca rezultat al acestor factori, sistemul devine - in opinia cercetatorilor teoriei haosului - mai complex (desi, in viziunea comuna, in urma feedback-ului, sistemul devenea mai putin complex, mai clar si mai sil);
2) Principiul atractorilor necunoscuti (bizari) indica faptul ca exista forte (atractori) care mentin schimbarile intre anumite granite. Astfel, cresterea nonlineara nu este complet intamplatoare, deoarece patternurile comportamentale apar in forme neregulate, dar similare. R. Pool (Cutright, 2001, p. 38) efectueaza o analogie - utila pentru intelegerea conceptului de atractor - cu „fulgul de zapada" : fiecare fulg de zapada este diferit de alti fulgi de zapada, dar toti au in comun faptul ca au cinci brate. in aceasta ordine de idei, intelegem functionalitatea unei formulari aparent paradoxale apartinand teoriei haosului -astfel, in haos, exista un pattern ascuns al ordinii in interiorul dezordinii. T.G. Tetenbaum descrie haosul folosind un asemenea paradox : complex, nepredictibil, dar cu o dezordine ordonata (controlata); in aceasta maniera de a gandi haosul, el poate suferi o descriere in sensul unei entitati organizate;
3) Principiul autosimilaritafli denota faptul ca fiecare parte reflecta intregul si fiecare pane din sistem trebuie sa ramana consistenta cu ea insasi si cu toate celelalte parti ale sistemului cand acesta (sistemul) se schimba. Mai precis, conform principiului de mai sus in contextul dezorganizarii produse de haos, exista o organizare care ramane autosimilara chiar daca sistemul se schimba;
4) Un alt factor care previne haosul sa devina pandemoniu este reprezentat de principiul autoorganizarii; conform acestui principiu, autoorganizarea ajuta sistemele sa evolueze folosind zonele de turbulenta drept factori de progres, adaptand aceste turbulente - D. Brady afirma chiar ca, la urma urmei, turbulentele au facut parte intotdeauna din ordinea naturala a lucrurilor - la propriile realitati si prioritati.

Marc Cutright (Cutright, 2001, pp. 6l-64) a emi" un decalog al propozitiilor care par sa structureze ificarea strategica - supusa, asa cum am vazut mai deeme, teoriei haosului; dintre acestea le-am retinut si adaptat pe cele care au incidenta directa si asupra ificarii prezentarii unui discurs:

1) Rezultatul/output-ul ideal in ceea ce priveste planificarea nu este planul (produsul activitatii vorbitorului), ci planificarea insasi. O astfel de sentinta ofera o viziune care depaseste eroarea frecventa pe care o fac tinerii vorbitori atunci cand considera constructia unui proiect al discursului propriu ca ducand la rigiditate conceptuala si la imposibilitatea luarii in calcul a factorilor intamplatori/neplanificati; iata ca, daca proiectul discursului realizat este vulnerabil - pe drept cuvant - in fata unei asemenea critici, nu el ar trebui sa fie tinta proiectarii, ci activitatea de reflectie la multitudinea de factori pe care vorbitorul trebuie sa-i controleze si carora trebuie sa le optimizeze influenta;

2) Planificarea incepe cu „distilarea" valorilor-cheie si a scopurilor continutului de studiat; aceste valori si scopuri trebuie sa contina o anumita flexibilitate care sa includa atractorii la care face referire teoria haosului. Atractorii trebuie sa structureze cadrul de proiectare a prezentarii in virtutea inevitabilitatii aparitiei zonelor de turbulenta/factori aleatori, pe care nu i-am putut cuprinde in proiectul nostru, astfel incat prezentarea sa poata include incidenta acestora in sensul optimizarii si adaptarii eficiente;

3) Un univers al informatiei cat mai larg posibil trebuie sa fie facut accesibil pentru toti cei cuprinsi in activitatea de prezentare ; astfel, auditoriul trebuie sa cunoasca de la inceput tot ce asteapta vorbitorul respectiv de la el (acest lucru se poate face foarte simplu, prin enuntarea scopurilor prezentarii de catre vorbitor);

4) Cutright afirma ca vorbitorii trebuie sa ia in calcul faptul ca disensiunea si conflictul sunt sanatoase si reale. Absenta conflictului este reductionista, iluzorie si suspecta; conform acestei propozitii, haosul recunoaste si respecta puterea turbulentei, aceasta din urma fiind esenta creativitatii in sistemele haotice. Ideile necontestate sunt suspecte, iar puterea lor in fata inevitabilului curs al turbulentelor este foarte redusa (in proiectarea discursului stim ca putem intalni mai multe forme de conflict: conflicte in cadrul materiei studiate - rezolvate prin problematizare -, conflicte intre interesele auditoriului si cele ale vorbitorului sau ale programei prezentarii, conflicte intre cursanti - de natura sa provoace o invatare profunda si o motivare pentru acestia din urma);

5) Liniaritatea nu functioneaza in planificare; vorbitorii trebuie sa cunoasca de la inceput faptul ca, in proiectarea discursului, se vor intalni rareori si cu totul exceptional cu un determinism de tip cauza-efect. in acelasi timp, influenta unor factori - minori in aparenta, asa cum am vazut mai devreme - poate fi decisiva pentru achizitionarea unor dimensiuni ale performantelor, greu de conceput in absenta acestora;

6) Vorbitorul trebuie sa ia in calcul si un „buget de esec" fizic si psihic. Conform autorului, exista forme alternative de viitor, si nu toate acestea pot fi realizate cu maximum de succes - schimbarea aduce cu sine optimizare, dar nu si asigurarea sanselor de reusita ale solutiei; acest buget de esec in proiectarea discursului presupune faptul ca respectivul vorbitor va gandi directii de actiune alternative, si nu doar un singur mod de actiune, oricat de performant ar putea parea acesta la prima vedere;

7) O planificare rapida care nu ia in calcul intelegerea conditiilor de mediu, descoperirea atractorilor, crearea unei structuri flexibile si adaptative are o mai mare probabilitate de esec. Proiectul prezentarii trebuie sa ia in calcul toate schimbarile aparute pana in momentul conceperii sale ; o evolutie rutiniera, care nu tine seama de schimbarile ce au putut influenta respectivul auditoriu, risca sa nu produca rezultatele asteptate. De aceea, economia facuta in lipsa planificarii este doar aparenta;

8) Multe dintre circumstantele greutatii de a prezice corect evolutia auditoriului in fata unui mod sau altuia de actiune a vorbitorului provin din dificultatea discernerii intre factorii care - produsi de conditiile de mediu - vor fi absorbiti de dinamica sistemului care poseda mai multa putere si factorii - produsi de aceleasi conditii de mediu - care vor obtine o putere superioara acestei dinamici, departe de proportia la care pareau nesemnificativi atunci cand au aparut. Conform acestui principiu si celui care, dupa Cutright, afirma ca viitorul este creatie, nu predictie, se cuvine sa subliniem ca, in proiectarea prezentarii, vorbitorul trebuie sa actioneze extrem de atent si creativ pentru a intelege si a controla eficient aceasta dinamica pe care teoria haosului o evidentiaza.


Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu