Acte originale/ copii legalizate - comentariu - roman de Gheorghe Crăciun referat






ACTE ORIGINALE/ COPII LEGALIZATE. Varialiuni pe o tema in contralumina —
Roman de Gheorghe Craciun, Bucuresti, 1982, Editura Cartea Romaneasca. Anterior aparitiei in volum, fragmente au fost publicate in: „Vatra", nr. 12/1979 (Cal pe deal Unga satul Nereju), „Echinox", nr. 8-9-l0/1980 (Sferi-citatea povestirii scurte), „Opinia studenteasca", nr. 7-8/1981 (Parcurgeri — fragment din Fals tratat de alpinologie), „Astra", nr. 7/1982 (Doboritura de vint), „Tribuna", nr. 12/1982 (Semne pregatitoare pentru o aventura), „Vatra", nr. 5/1982 (Alte puncte de fuga — fragment din Variatiuni pe o tema in contrai umina).

Textualismul reprezinta o tehnica de auto-generare narativa, al carei prim scop il constituie obligatia canonica de a elimina iluzia pe care o produce literatura. Astfel, autorul aspira sa-si aduca cititorul in punctul zero al scriiturii, unde o licenta abstracta il va obliga sa inteleaga ca un text este in primul rind un text, si nimic mai mult, adica un grup lexical intretinut de o sintaxa artificiala si pasibil de o infinitate de permutari. inainte de a fi lucid, ironic sau ludic, textualismul e o fenomenologie practica, in act, unde, prin eliminarea psihologicului, se porneste de la intuitia totala, absoluta a cuvintului neutru, inteles ca sursa energetica a literalitatii.

De aceea, textualismul are vocatia originilor, nutreste candoarea abstracta a primei priviri asupra lumii, aspira cu buna stiinta spre o inocenta pre-adamica, pre-mitica, primara, guvernata de fluxul total al perceptiei: „ eu o vad — noteaza Gheorghe Craciun despre o padure — cu un ochi de copil, ca un fel de copil ce inca n-a citit tot ce s-a scris vreodata mai frumos si mai bun despre farmecul ei. El, ochiul meu, nici nu are de unde sa-si poata aminti asa ceva. El nu e colorat aici de nici un dat de sorginte straina," „De aici deriva interesul tex-tualistilor pentru perceptiile difuze, totalizatoare, opuse luciditatii analitice a elaborarilor secventiale. S-a discutat mai putin despre acest aspect in legatura cu opera lui C, unde detaliile tehnice au prevalat, determinindu-l de pilda pe Radu G. Teposu s-o minimalizeze la rangul unei suficiente siesi „demonstratii Ia tabla". Daca textul e fisiune continua — si exista suficiente insertii in roman pentru a intelege ca asa stau lucrurile —, atunci punctul ei de inceput trebuie cautat intr-o zona in care luciditatea nu controleaza inca mina care scrie. in zona exploziei (a „nebuniei", a „starii de har", pentru a folosi termenii lui C), unde incandescenta energiei generative, a posibilului neinchis inca in secvente partiale e maxima: „Uite -- isi a-minteste naratorul —, acum mi-e clara, mi-e inca foarte clara si prezenta in minte duminica aceea. Si furia cu care m-am apucat sa scriu. O nebunie dintr-o zi de iama. IJn colaps, daca vrei. Dar gratie deplina. Starea de posedat, un privilegiu Duminica aceea, si n-ai de ce sa rizi, e un moment istoric in existenta mea.

A fost o incercare disperata si am scris toata ziua ca un iesit din minti ca intr-un fel de transa. Violent si nebun." Prin aceasta coborire in zona tulbure, aglutinanta a prediscursivului, in care toate virtualitalile sint inca intacte, textul dobindeste calitatea de „spatiu cosmic", ceea ce inseamna — pe urmele noului roman francez — ca scriitorul are menirea de a transforma virtualul in ipoteza (deci intr-un joc ce sugereaza intotdeauna alternative): „Textul a devenit un spatiu cosmic, multimi de corpuri de provenienta straina, de origine necunoscuta, il populeaza, mina mea ce asigura pacea ca orice obiect este ipotezabil." Ducind lucrurile spre limitele lor extreme, rezulta din aceasta convingere ca alternativa absoluta a textului e non-textul, adica neantul, vidul inert pe care fiecare text il contine. Prin urmare, literatura e un joc al ipostazierii neantului, reluat ori de cite ori autorul se aseaza in fata colii albe de hirtie. Asa se explica ultima propozitie a romanului (deci cartea era gata, lumea ei se sfirsise. Totusi lipsea ceva") si prezenta elementelor de discontinuitate pe parcursul textului, construit din fragmente. Subtilitatea lui Gheorghe Craciun vine insa din directia conceperii acestor fragmente ca unitati autarhice, de sine statatoare, ceea ce face ca romanul sa nu se constituie pe o linie narativa logica, ci prin juxtapunerea unor blocuri epice disparate, ce dau impresia unor imense sfortari de a iesi din nonexistenta. Faptul e cel mai bine ilustrat la pagina 67, unde se relateaza o secventa de trezire matinala. Spre deosebire de logica uzuala insa, unde fiecare dimineata reprezinta continuarea unei zile anterioare, fiinta care se trezeste purtind, de la o zi la alta, povara unei biografii in neincetata dezvoltare, la C, momentul diminetii e unul absolut, primar, ontogenetic, fiinta sosind parca din neant: „.,. ciudatenia asta ca tu deseori dimineata, si asta precis deseori, cind iti apare totul atit de limpede, cind nuntea ta se deschide catre manunchiul de simturi ca un ecran pe care se va proiecta pelicula filmului zilei un film dublat de comentariul mut intens si profund personal al curgerii pe care o gindesti si o aprobi drept lume curgatoare ireversibila, lume, asta e de ajuns! urmeaza ca atunci crezi ca ar fi nevoie sa-ti spui «tu», e chiar nefiresc sa spui «eu», iti spui tu, «eu m-am trezit», de exemplu, «eu sint», caci acum in momentul acesta esti inca departe de tine de riguroasa stapinire a trupului tau de elasticitatea interioara a acestei fiinte intime tie, fiinta ta n-a inmagazinat inca nimic, ca nu a fost inca testata prin nimic ca e a ta, sunete si imagini pe care tu le afli la inceputul zilei si ai un trup inca nedefinit inca intins pe pat abia desprins de somn, propozitii pe care le poti incropi, o lume simulacru aceasta, indirect oferita, un eu nebulos incomod ce inca nu si-a regasit regimul de existenta firesc, somnul a anulat tot acel depozit enorm de date sedimentate in tine al zilei precedente" Consecinta o reprezinta dizlocarea linearitatii „povestirii": odata pus in act, un cuvint poate chema alte cuvinte, un text poate genera alte texte, rezultind un traseu narativ sincopat, sinuos, aleatoriu, similar particulelor care se lovesc intre ele, dind nastere la alte explozii, dintr-o fisiune nucleara: „Nici gind ca produc proza, nimic premeditatTotul venea organic instinctiv, totul o izbucnire prea putin controlata." E drept, cu numai o pagina mai jos, constiinta literara e echivalata cu cerebralitatea suprasenzoriala ("scrisul, el e imaterial, el lucreaza cu aer. Cuvintele sint aerImaginarul lui se produce in minte, nu poate fi atins. El nu e pentru ochi si pentru nici un simt. E mai presus de carne si trup."), dar contradictia c doar enuntata, lara a deveni resort figurativ. Rezulta in mod necesar ca orice text e — in conceptia textualistilor — un fenomen de intertextualitate, fiindca orice cuvint, sau fragment narativ, nu reprezinta in realitate altceva decit reflexul instantaneu si efemer al unor analogii infinite. De aceea, oglinda e instrumentul esential al oricarui textualist care se respecta: scriind, autorul e si cititor totodata, al propriului lext, desigur, ceea ce face ca, din chiar punctul sau de pornire, orice cuvint pe care-l asterne pe hirtie sa se reflecte, simultan, in doua oglinzi complementare. Li se asociaza, fireste, aparent imprevizibila oglinda a cititorilor, prin intermediul carora textul initial se destrama in-controlabil, asemenea fortei germinative a acelor ciuperci fantastice, care explodeaza pentru a-si risipi sporii in patru vinturi. „Cind te privesti intr-o oglinda sparta in mai multe bucati ce se tin la un loc prin constringerea ramei — scrie Gh. Gheorghe Craciun in preambulul romanului sau de debut — ai cu totul alt chip. E al tau si nu e, ti-e cunoscut si nu. imi inchipui o carte compusa din sparturi, din astfel de bucati."





Prin urmare, orice textualist scrie cu fata la public, din dorinta de a impune cititorului un efort de complicitate generativa, realizata prin deziluzionare. Asemenea insertii nu-l ocolesc nici pe autorul Actelor originale „In aceeasi logica, romanul are doi autori (autorul si prietenul sau, Vlad Stefan), fiind deci o intrepatrundere de text si contratext, de „lumina" si „contralumina", cum sugereaza subtitlul volumului: „l-am explicat lui Vlad in scrisoarea aceea cum se legitimeaza ideea unei carti cu dublu autor. Deosebirea si asemanarea dintre noi sint atit de flagrante, ca devine posibil sa punem impreuna citeva dintre textele noastre fara a provoca dizarmonii interne in corpul mare astfel obtinut." Mai mult, cele doua fluxuri care se intrepatrund stirnesc alte resorturi intertextuale, romanul abundind de inserlii livresti, citate trunchiate, de o materie literara concreta, vibratoric, pulsionala. Intentia e aceea de a demonstra ca, scriind, orice autor declanseaza instinctul literar al universului, orice text nou situindu-se, astfel, la punctul de confluenta al tuturor textelor care au fost deja scrise — si al acelora care nu exista inca. Intertextualitatea e legata, insa, si de topografia concreta a actiunii, romanul „rela-tind", prin notatii atent glisate, „viata Ia tara" a unui profesor stagiar, repartizat obligatoriu intr-o neutra fundatura de lume. Astfel, primul nivel narativ il constituie experienta in sine a recluziunii, consumate estetic, prin notatie si relatare numerica, fara prelungiri psihologice sau sociologice impovaratoare. Nu vom intilni nicaieri experienta alienarii prin marginalizare, specifica acestui tip de proza; pentru tinarul profesor sosit in satul scolii la care fusese repartizat, concretul vietii reprezinta inainte de toate o provocare narativa, o experienta a contactului direct cu lucrurile. Astfel, primul nivel al romanului structureaza (cum insusi naratorul o spune, evident ironic) o „povestire cu subiect legat de natura", pe care dubla perspectiva „in contralumina" nu face decit s-o deconstruiasca. „Tema" romanului nu e anecdotica, biogra-fic-alienanta, ci pur estetica (sau „scrip-tural-textualista"), ilustrind dizlocarea realismului trait ca punct de pornire prin clepsidra intotdeauna miscatoare a narativitatii. Rezulta o mestesugit lucrata intersectie de planuri reale si textuale, o „ipoteza despre real", ivita dintr-un context de tip autobiografic, care are drept punct de pornire — ca si la Radu Petrescu, de pilda, al carui surgluun apostolic, biografic vorbind, Gheorghe Craciun il reitereaza — ridicarea existentei (formal precare) la un nivel de neutralitate strict artistica, insensibila la vicisitudinile traumatizante ale concretului.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani