Prin aparitia sa in 1987, romanul Calpuzanii a devenit o scriere insolita. Cu atat mai mult, cu cat panoplia epicii romanesti era extrem de incarcata, mai ales tematic. Politicul isi intindea "aripele de plumb" chiar si asupra celor care il initiasera. La antipodul acestora, se aflau optzecistii, mai tanara generatie, care, venind din postmodernism, trambitau textualismul, notatia, observatia laxa, infuzia cotidianului in intregul arsenal tehnic al prozei. Descoperisera, chipurile, laserul care face incizii nu numai in ul reflectarii, ci si al receptarii. Critica si istoria literara erau obligate sa se aplece altfel asupra discursului, asupra scriiturii. Lentilele traditionale de comentariu sau analiza devenisera inactuale si pernicioase.Intre aceste extreme - ale scrisului si ale receptarii - universitarul bucurestean Silu Angelescu, care se ocupase mai inainte de Portretul literar (1985), da la iveala, in 1987, Calpuzanii.
"Lotura" pe care a produs-o cititorului (initat sau nu) s-a produs de la titlu, ce aminteste formal de scrierea lui Andrd Gide Le Faux - Monnayeurs (1925). Fiindca scriitorul francez, printr-o sita deasa a ironiei, trecea pe toti "fabricantii" de romane care ingrosau linia traditionala, ca si cand de la Stendhal sau Balzac nu s- ar mai fi intamplat nimic in decursul a peste 75 de ani. La Silu Angelescu, nici in intentie si nici in fapte, asemenea prerogative nu sunt dezvoltate. Dimpotriva, falsificarea banilor este unul din multele procedee de compromitere a domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni (26 martie 1786 - 8 iunie 1790, in Tara Romaneasca), in ochii Imperiului Otoman.
Dincolo de titlu, cititorul obisnuit descopera un text atemporal pentru 1987 ! In primul rand, stilul cronicaresc, in latura lui moldoveneasca, primeste infuzia de culoare (lexicala) de la cronicarii munteni. Textul musteste de atatea urzeli stilistice, incat ar merita un studiu special. Aici nu mai este vorba de o pastisa (pe spatii restranse dupa Ion Neculce) ca la Hronicul Mascariciului Valatuc (Al. O. Teodoreanu), ori ca la Domnia lui Ciubar-Voda (G. Topirceanu), ci de o parabola, cu mai multe chei. La cei doi scriitori de la "Viata Romaneasca" interbelica interesul reasezarii unui text contemporan in tipare cronicaresti urmarea o finalitate distractiva. Avea dreptate G. Calinescu cand isi incepea comentariul despre Al. O. Teodoreanu zand chiar Hronicul, scriere care-l defineste in totalitate pe autorul roman. Apropiind-o de balzacienele Contes drolatiques, care pastisau pe Boccaccio si pe Rabelais intr-un ton mai gras. Sensul unor asemenea pastise e savoarea, sustinuta de o mare capacitate de a face "joyeusetes" (). in fond, nuvelele sunt divagatii in scopul de a se dovedi pe o cat mai larga intindere indemanarea verbala, nodul lor tal fiind de obicei un calambur enorm, ori o vorba memorabila. Dar in veselia, uneori extravaganta, si in snobismul gastronomic si oenologic e si o nota substantial personala" (Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, ed. a Ii-a, Buc., Edit. Minerva, 1982, p. 776).
Pe scurt : oricate apropieri s-ar face cu o scriere sau alta, fie din literatura romana, fie din cea universala, romanul lui Silu Angelescu ramane nu numai un splendid spectacol lingstic, al unui scriitor si filolog erudit, cat si o moderna parabola despre putere, istorie si morala.
Daca avem in vedere perioada concreta in care a domnit Mavrogheni, nu putem a nu observa ca sfarsitul veacului al XVIII-lea coincide in multe tari ale lumii, in care ne incadram si noi, cu miscarea de emancipare iluminista. Ba mai mult, directiile iluminismului european cunosc doua dimensiuni in spatiul romanesc : una germana (aufklarung) si alta franceza. Prima avand un caracter administrativ - amiabil, cea de a doua, fiind mai revolutionara, tintind programat, ca prin revolutie, sa se obtina rasturnari de guvern si instaurarea unei alte ordini social- politice.
La acestea se cune adaugat si faptul ca roamnele istorice reusite, in primul rand capodoperele, au un zibil substrat politic. Fiindca, altfel, cui prodest ? (Nu luam in calcul scrierile istorice de popularizare, de indemanare).
Ori in asemenea parametri istorici si culturali, pe fundalul carora este proiectat si romanul Calpuzanii, trebuie vazut mai strans substratul politic romanesc, din 1987 ! Si atunci, numai o constiinta profund cunoscatoare a rostului scrisului putea sa apeleze fie la alegorie (cum genial apelase D. Cantemir in Istoria ieroglifica, 1705), fie la parabola (cum apelase Eugen Barbu mPrincepele, 1969). intelegem astfel de ce Silu Angelescu a traversat epoci si miscari literare cantonand in sfera componentelor fundamentale ale prozei clasice - personajele si actiunea. Sau vazand personajele in actiune, fiindca proza moderna pune accentul pe analiza, devenita, nu in putine cazuri.poliedrala.
In Calpuzanii domina copios fiziologiile, care, la origini, au trecut prin Caracterele lui La Bruyere, iar mai incolo, Teofrast. Ca modalitate literara, ele au fost incorporate admirabil de Balzac, la noi mai timid, de pasoptisti (Ion Ghica, M. Kogalniceanu) si apoi de Nicolae Filimon. Cu acesta din urma, in printa tehnicii portretistice, Silu Angelescu are mai multe afinitati. Mai intai, sub raport documentar. Investigatia s-a realizat, la Filimon, pentru perioada 1814-l821, direct din actele vremii (atatea cate au fost !). Punerea sub peceta observatiei dure a ciocoismului nascut din balcanismul netitrat al epocii atragea atentia asupra unui iminent pericol de infestare morala si de caracter. Silu Angelescu are surse mult mai numeroase : de la Povestea mavrogheneasca (1817) a Pitarului Hristache si a anonimului autor al Povestirii in versuri despre Mavrogheni, pana la Hrono-graful (1764-l815) lui Naum Rimniceanu (1764-l838). Ba mai mult, V.A. Urechea, in suita celor 14 volume despre Istoria romanilor (189l-l902), a retinut in aproape 700 de ini (voi. III) cam tot ce s-a gasit despre Nicolae Mavrogheni.
Nu-i sunt deloc straine lui Silu Angelescu nici lucrari originale sau compilatii apartinand lui Dionisie Fotino, Ienachita Vacarescu (care apare fugar ca personaj in Calpuzanii), M. Cantacuzino, Gheorgachi, Paharnicul Sion, Zilot Romanul, Budai-Deleanu, sau ale marilor istorici: N. Balcescu, M. Kogalniceanu, AD. Xenopol, N. Iorga. (Bibliografie si detalii in Stefan Ionescu, Bucurestii in vremea fanariotilor, Cluj, Edit. Dacia, 1974, p. 17l-200).
Informatia capatata de la acestia a fost topita (ori sublimata) in ceea ce numim frecvent atmosfera de epoca, specificul culorii, netravestita in lumea limbajului.
Nu lipsesc, de asemenea, ecouri din cronicarii munteni, din literatura balcanica romaneasca (numita si comentata admirabil de Mircea Muthu in sectiunea Literatura romana si spiritul sud-est european, Edit. Minerva, 1976), ca si din atatea studii "de profil" sau romane celebre, de la Eugen Barbu la Umberto Eco.
Aceasta lunga paranteza are menirea de a atrage atentia asupra travaliului de gandire in redactarea unui roman cu tenta istorica, roman aparut cand "obladuirea" politica recomanda elan, eroism sau "tragedie optimista" (desi nu s-a pronuntat un asemenea cuvant inveninat, neinteles, in aspectul sau estetic, ci etic si patriotic !)
Trasatura istorica este intretinuta doar lexical, mai putin morfosintac-tic, deoarece textul curge limpede, logic, adesea oratoric. Nu era oare retorica vremii pusa in slujba unor inalte idealuri de eliberare nationala ? Dar oare numai atunci ?!
Romanul beneficiaza de toate cuceririle de tehnica narativa - de la cele romantice, pana la cele postmoderne. Asa se va intelege de ce Silu Angelescu s-a oprit asupra unui moment neeroic din istoria noastra. Oricum, modelul lui Eugen Barbu din Princepele, care l-a avut in atentie pe C-tin Hangerli, executat din ordinul sultanului la 18 februarie 1799, ramane staruitor.
Avand in vedere spiritul veacului iluminist, romancierul propune un (posibil) conflict al Domniei cu carturarii vremii. Nu se ajunsese la un asemenea conflict si in Romania anilor 1980 -l989 ? Doamna Marioara (a lui Mavrogheni), mama a noua copii (fara a le sti la toti tatal!) ajunsese a dirija mai toate treburile de la interne, prin fel si fel de consultatii laturalnice, cu indizi mai mult decat dubiosi. "Lingariile" celorlalti se transformau in adevaruri pentru ea cand venea vorba de amor si de bani.
Devenite principii de ata, nu numai ale domnitorilor, ci si ale celor care ii inconjurau, asemenea cii s-au intins ca o ciuma. inca Miron Costin sesizase neaderenta rqmanilor la strainii spoliatori, pusi numai pe uzurpare si imbogatire. in cap. al XlII-lea ^Letopisetului sau, vorbind de rasturnarea lui Alexandru Ilias si instalarea lui Vasile Lupu, dupa cateva cugetari despre scurgerea inexorabila, a timpului, despre raporturile sucite dintre bogati si saraci, izbucneste:
"Domnii cei buni si direpti fara grije si desfatati stapanescu, iara cei rai tot cu siiala. Daca au ajunsu in sesul Bahluiului domniia, aproape de manastirea Balicai, locul era tot plin de oameni, nu sa vedea sesul deserta necaiuri. Striga : «Da-ne, doamne, pre greci!» Unii haicaia, altii suduia si jecuiia".
Asemenea momente de razvratire descrie si Silu Angelescu, culminand cu cele din finalul romanului, cand Sotir ot Glavacioc, conducand o multime mai numeroasa, ataca deschis Domnia si pe acolitii ei. Bajenitul multora, in frunte cu unii din boierii olteni, era un semn puternic de lupta indirecta impotriva Fanariotului.
"C-ar fi zis cuvant ca Voda-i smintit si nu poate chivernisi tara ce-o lasa de-o jupoaie grecii, iara mai cu seama Ianache, stolnicul, care-i sfetnicul Iui Voda".
Plangandu-se unui Macarie, vescov, sfetnic de taina al Brancoveanu-lui, retras la ceas de cugetare in unele hrube de la Potlogi, Sotir este considerat ca un cap de miscare, fiindca pentru el grecii "au napadit ca lacustele si toata vlaga tarii o au supt, cat ii ne sa sara cu parul, sa s-aleaga intr-un fel".
Vorbindu-i in pilde, batranul vrajitor i-a raspuns :
- Si ovreii, candu l-au maniat pe Dumnezeu, au cazut in robia lui Faraon, pentru ispasirea pacatelor. Si multe au fost si gresalele noastre, de ne-au dat sub greci, dara poate ca s-au implinit sorocul sa ne mantuim, c-ar cam fi vremea"
In spiritul ideilor cronicarilor moldoveni Gr. Ureche si Miron Costin, prind rostul scris al istoriei, romancierul il pune pe Tanase Harmozek sa fie un liber cugetator, cautat la Curtea Domneasca. Dintr-o precuvantare a lui, intitulata Despre mestesugul ritoricesc, prozatorul extrage (cu ajutorul unui diac de stierie), pasaje cu aluzii lingstice, filosofice, politice, istorice, religioase. Peste toate un aforism ce-nchide o mare substanta de reflectie : "paziti-va numele, ca s-au dat intru vesnicie si pentru pomenirea oamenilor". Iar afirmatia "temeiul lumii este cuvantul, adica intelegerea" pare o binevenita translatie a biblicului enunt "la inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul".In opozitie cu eternitatea timpului si cu vesnicia sufletului, scriitorul aduce efemeritatea etii petrecute in huzur si samavolnicii. O trimitere la acel vanitos vanitatum pluteste in multe parti ale sectiunii, filosofia fiind astfel inteleasa din interiorul trairii si formularii ei. Plurivalenta stoica a intelesurilor din Ecleziast se reduce la :
"ce-a fost o sa mai fie si ce-o mai fi au mai fost".
Asadar, in acest prim aspect al dezbaterii, sa rezumam referintele politice (mai vagi pentru actualitatea' imediata, dar condensate pentru sfarsitul veacului al XVIII-lea), filosofice, sociale si religioase. Istoria "de atunci" - subintelegem de la scriitor - s-a dovedit saturata de atatea metehne, riscuri si "calitati", incat incalcirea lor nu s-a putut descifra decat de cei invatati. Din aceasta perspectiva, conflictul romanului, care nu cunoaste infruntari dramatice decat episodic, se afla intre urzeala unor carturari (Triglava, Grigoras, Harmozek si Sotir) si oamenii Domniei, intamplator cu Nicolae Mavrogheni insusi
Conflictul este dispersat si nu urmarit cu tenacitate ca in romanele clasice. Aflam dintr-o pseudoprefata - Deslusiri - ca romanul este "rastalmacit pe romaneste dintr-o limba necunoscuta". Sunt puse astfel in lucru toate trucurile romantismului (dovedite ca realitati cu mult mai inainte, in literatura engleza bunaoara), de la manuscrisul gasit, pana la respectarea adevarului, desfoliat in ani, luni, zile, spatii si oameni consemnati ca atare de catre istorie. Trebuie notat ca toate aceste "capcane" inoreaza textul sj dau circuit ideilor si subtextului acestora. Comentariile lui Silu Angelescu sunt ale enciclopedistului care interfereaza informatii de istorie, geografie, lingstica, retorica intr-o eleganta demonstratie pro domo. Se cune sa zabom nu asupra limbii inventate - paleosarmatica, menita sa-si puna in valoare, firesc, toate componentele stiintifice (atunci cand, zice autorul, S.A "voi publica cea de a doua parte a manuscrisului, gramatica, insotita de un dictionar) - ci asupra compusului verbal rastalmaci. Unele din sensurile verbului (tranzitiv) sunt : a interpreta, a talcui, a lamuri, a dezlega, a deslusi; dar si a se sfatui, a se intelege cu cineva, cand este reflexiv. Un sinonim poate fi si a exterioriza.
De origine slavona, verbul a talmaci primind un afix ca ras (in situatii speciale devenind raz) formeaza "derivate care exprima o imprastiere, o repetare sau o intensificare a actiunii exprimate de verbul simplu"; "formeaza de la verbe derivate care exprima ideea modificarii (in sens negativ) a situatiei dinainte".
Prin prisma acestor precizari lingstice se intelege si titlul prefetei - Deslusiri, care isi propune sa dea contur clar lucrurilor, adica perioadei de domnie a lui Nicolae Mavrogheni.
Forma narativa dominanta ramane povestirea, cu tot ceea ce implica ea clasic si modern. Poate ca aerul cronicaresc, ale carei subtilitati de exprimare sunt surprinse in toate articulatiile sale sa-l fi obligat pe scriitor sa accentueze pe povestire, mai ales in varianta moderna, departajand zibil literatura de istorie. Romanul, desi are o baza documentara extrem de diversificata, apeleaza mediatizat la ea. Autorul face literatura in intelesul cel mai curat al termenului. Si cum el pedaleaza pe aspectul "negru" al domniei lui Mavrogheni (citat de Nicolae Iorga de 20 de ori in Istoria literaturii romane in sec. al XVIII-lea (1688 - 1821), 2 voi., Buc, E.D.P., 1969) este obligat sa selecteze numai ceea ce merge in intampinarea ideii sale. Ori pentru a lega episoadele, fragmentele, scenele, cumva disparate, se impune sa apeleze la acele ligamente standard ale povestirii. Multe dintre aceste formule recheama proze orientale sau renascentiste, altele trimit la oralitatea "zicerii" din basmele sau naratiunile noastre populare. O parte au fost frecvent utilizate si in traducerile cartilor populare gen Alexandria, Esopia, Sindipa, sau ArchiriesiAnadan s.c.1., care au circulat intens in sec. al XVIII-lea in Tarile Romane.
Secolul al XlX-lea, prin prozele de mistere, de aventuri, de capa si spada, sau politiste, a accentuat prezenta unor asemenea formule de legatura pentru a-l determina pe cititorul ipotetic sa traiasca fiorul mesajului, sa-i lase impresia de colaborare cu sine, sa-i intretina u interesul pentru ceea ce parcurge. Ligamentele narative, sa le numim asa, pot reprezenta si un soc asumat, atat de scriitor, cat si de cititor. Oferim cateva exemple, fara a le comenta:
"si atata despre () ca sa spunem nitel si de ()";
"precum mai pe lungul vom arata";
"ci sa spunem, pana a zice de acelea, de altele ce au mai fost" ;
"sa vedem ce alte ispra au mai infaptuit, iara-ncolo, nemica" ;
"pana spunem de acelea, va sa mai zicem de una ce-au mai fost, fiind cu talc, cum mai tarziu se va vedea";
"nu le.mai spunem toate, ci numai de una sa zicem";
"dara () au avut o patanie, care face s-o scriem";
"iata cum au venit intamplarea";
"ci, ca sa nu uitam vorba, sa ne intoarcem indarat, ca trebuie sa mai spunem si de ce au mai fost cu";
"ca-ntamplarea au urmat asa"
Multe din aceste stereotipii (dinamice !) apartin autorului. Atunci insa cand logosul personajelor se interfereaza in dialoguri sau reflectii, scriitorul transcrie si asemenea legaturi. Ele se afla prezente in special in grupul carturarilor.
Se poate spune ca Silu Angelescu n-a publicat o scriere doar pentru rtuozitate lingstica ("destul de dansul si atata"), ori reinerea unor "vremi apuse", ci pentru a polemiza deschis cu inovatorii "noului roman" din Romania. A adus in sprijin limbaje si tehnici, carora durata in proza nu le-a sters originalitatea. "Povestirea cu talc" incepe de la modulul (glava) I.
Dupa procedeul dramaturgului (dintotdeauna) prezinta separat personajele, dupa modelul lui Nicolae Filimon. Dominante raman trasaturile fiziologice, adesea ingrosate, caricate sau chiar realizate grotesc si mai putin cele morale. Actantii se numesc, in ordine, Voda, Mavroghene, Dumitrachita Turnatu, Neagu Vlasceanu, zis Triglava, Grigoras Zlatescu, Tanase Har-mozek, Ianake Drakinos, Perdicari. Ele vor ocupa prim-ul epic al scrierii, dar si nivelele subtextuale, pentru ca se vor implica in ata celorlalti oameni de la curtea domneasca sau chiar in ata bucurestenilor si a locuitorilor din jurul orasului.
Personajele masculine, cele care grateaza in jurul lui Mavrogheni, sunt observate sub raport comportamental de inamicii lor si de autor. Celelalte, care stau sub semnul carturarului Triglava, vazute aproape in roz,, stiu sa interpreteze totul si sa rastalmaceasca limbajele vazute, dar mai ales nevazute ale Domnitorului, capul tuturor rautatilor.
Personajelor feminine li se remarca aproape unilateral dereglarile amoroase si intrigile de palate. Cu exceptia unei descrieri facuta de Doamna Marioara cumnatei sale, Smaranda Sarkan, atunci cand o lauda in fata pitarului Sotir ("Smaranda aleasa este-ntre alese si frumoasa ca luna, ca straluceste intunecandu toate stelele cerului, si e si buna la suflet, fiindu ca un izvor de apa dulce intru care curg toate bunatatile"). O astfel de prezentare se afla numai in povestile orientale.
Numele personajelor feminine se retin greu sau deloc : Marioara, Olerica, Pregulina, Fatma (stiut fiind ca pseudonimul Elenei Farago), Lascarina, Palaguta, Sultana, Smaranda, Catrina, Evghenia, Bogorodita, Lisaveta s.a.
Pentru prezentarea lor, autorul nu se sfieste sa adopte maniera boccacciana, care staruie in traducerea senzatiilor, a decolteului de limbaje. Bizareria, santajul, peschesul si loturile de teatru se inscriu corect in biografiile personajelor.
Daca regizorul din prima parte prezinta scena, imprejurarile si posibilitati de a fi verificat in ipotezele avansate, dupa modulul al doilea, prozatorul il implica pe un alt actant - Sotir ot Glavacioc, cel care se va dovedi constant in lupta sa de a inlatura pe fanariotul Mavrogheni. Pentru a fi crezut, romancierul, cu siretlicul formulei consacrate de basm - "au fost, cum se stie", deschide fisa din "dosarul" Sotir Mogosanu ot Glavacioc. Sub juramant de credinta, ceea ce stie despre a aflat de la un potcovar vestit, "un neamt batran, Frant Findling, care-au tinut fierarie peste drum de Hanul Carausilor, in metocul Cotrocenilor mai sus de manastire".
Scriitorul, auzind o povestire de la sursa, isi pune personajul in actiune : ba afurisind cu un toiag inimos pe niste calugari greci, ba pe niste lefegii ai Agiei. Cu o retinuta savoare, gestul de biruinta a lui Sotir este scurt precizat: batand pe "acei greci", a facut "priveliste" cu ei, si "fiindu toiagul lung, apuca loc mult de-l sfintea".
Pe aproape doua ini, descrierea romancierului este a pictorului flamand, contemporan cu marele Rembrandt, care noteaza clasic, luminos, detalii, semnificatii nu atat din spatii, cat din miscarea eroului.
Mai incolo, prin Sotir, se deschide o usa larga spre romanul de capa si spada, din care nu lipsesc rapirile, mastile, luptele scurte si in locuri diferite. in literatura romana un asemenea "arsenal" tehnic apare in proza haiduceasa de la sfarsitul veacului al XlX-lea in care a stralucit N.D. Popescu (Nedea). Literatura lui si a altora (Th.M. Stoenescu, Panait Macri, Ilie Ighel) a fost componenta certa a platformei narative din perioada "romantismului eroic" (1904 - 1915) a lui Mihail Sadoveanu. Asemenea acroseuri de tehnica, intalnite si in romanele istorice, de la W. Scott pana la Al. Dumas, vor reveni benefic in monumentala trilogie Fratii Jderi (1935 -l942).
Imprimandu-i lui Sotir un comportament haiducesc, explicabil prin prisma epocii, scriitorul ii justifica iesirile de razvratire si impotriva celor bogati, a caror avere, odata insusita prin jaf, este data vaduvelor si oamenilor saraci.
Apelul pe care il lanseaza oamenilor de a se uni impotriva "stapanirii si a grecilor" suna a Proclamatie, redactata de Tudor Vladimirescu. Vitejia lui trece in cantec si romanii recunosc in el pe izbatorul trimis sa-i elibereze de straini. Coborat in epoca, insusindu-si mentalitatea contemporanilor lui Sotir, romancierul noteaza rebrenian :
"Si tot vorbeau oamenii de pitar ca si-au pus pe cap gugiuman domnesc, cu fundul de postav alb, cum numai lui Voda i-au fost ingaduit a avea, umblandu cu sabia Brancoveanului la sold".
Deducem astfel ca maretia faptelor lui Constantin Brancoveanu are reverberatii in timp, precum odinioara faima lui Stefan cel Mare in Moldova.
Pentru a-si consolida ideea, Silu Angelescu cauta dezlegarea enigmei unei monah Macarie, traitor in zona Potlogi, loc de origine al marelui voievod muntean.
Urmarind biografia haiduceasca a lui Sotir, un fel de Iancu Jianu avant la lettre, consemnam spanzurarea stolnicului Ianake Drakinos, cel mai rau sfetnic al lui Mavrogheni, incendierea conacelor grecesti, jefuirea tuturor chervanelor boieresti, judecati ad-hoc pentru boierii tradatori. Spectacolul obtinut cu vadita tenta justitiara este retinut pe panze mari, cu paste u colorate, nu atat de evocare, cat de identificare.
Moartea lui Sotir, urmarit de autoritati, se produce in apele Argesului, impuscat fund de un roman turcit, Caraghiorghi. Asupra acestuia, autorul aude aruncat un blestem : "bata-l maniile lui Dumnezeu, ca ne-au magarit neamul" (in treacat fie zis, autorul, folclorist fiind, impanzeste scrierea si cu alte blesteme: "au dat norocul peste noi, n-ar mai fi dat", "arza-i-ar focul cel vesnic", "arza-i-ar matca focului" s.a.). Dominanta morala a romanului se afla in zecile de pilde, zicatori, proverbe, rostiri abuzive (cantece de joc, de nunta, descantece). Paleta universului popular este intersectata filosofic prin ideatia acestora. Cu toate ca romanul surprinde nelinistea Munteniei in perioada lui Mavrogheni, deci atmosfera este extrem de tensionata, din cand in cand oamenii locului isi aduc aminte si de un cantec de lume, de o ghicitoare, de o doina. Cu aceste prilejuri se pronunta decis si limbaje aforistice:
"vorba putina aduce tihna mare";
"daca taci si le dai pace, sapte sate n-au ce-ti face";
"si o cetate o poti sparge cu gura";
"In oala acoperita nu da musca";
"dintr-un lemn cioplesti si cruce sa te-nchini si maciuca de spart capul";
"dreptatea e lucru prea sucit, prea gingas si greu tare de dibuit" ;
"ca-i mai bun un magar care te poarta decat un armasar care te tranteste";
"au avut dansul pofta sa caifte oua de drac";
"nu te albesti pe tine daca-l innegresti pe altul";
"pe intuneric, haina si muiere sa n-alegi niciodata";
"noaptea toata vaca-i neagra si toata muierea-i frumoasa";
"ca-i lesne cu burta plina sa predici de post";
"somnul aduce si tihna cugetului";
"apa, focul si muierea orisipeunde razbesc";
"saracia strica domnia".
Constient de universul lor interior, al limbajelor aforistice, scriitorul le alterneaza cu citate sau parafraze din cugetatorii antici, greci si latini, uneori cu tangente la Ecleziast.
Pildele se desfasoara dupa tipicul oriental, ori dupa modele din folclorul nostru, ori din proza lui Creanga si I.L. Caragiale. Notam una doar. La un han, in Gaiesti, un popa, aflat in ziua Rastignirii, mananca de post. Un * functionar intim al lui Mavrogheni, pe nume Hortolan, "fiindu papistas iretic, au mancat de frupt".
Ca sa-si rada de preotul roman Ioan sin Firea, ereticul catolic ii cere sa-i boteze un ogar. Infruntandu-l calm, scriitorul observa cum preotul "au zis. ca nemica nu-l tine a-i face cum i-au zis, numai nu stie dansul de-i e cu voie dulaului a se face crestin credincios". Apoi, oferindu-i dulaului doua blide, unul cu mancare de post si altul cu bucate de dulce, toti mesenii il vad pe caine lacomind la blidul cu "cele de frupt", semn clar ca dulaul vrea "sa ramaie an varvar".