Amintiri din copilarie de Ion Creanga - prezentarea textului referat






Ion CREANGA si OPERA SA



Ion Creanga s-a nascut la 10 iunie 1839, in satul Humulesti, judetul Neamt, in familia lui Stefan a Petrei Ciubotariul si a Smarandei Creanga. Scoala primara o incepe la Humulesti, in 1847, o intrerupe dupa un an si o continua la Brosteni (1849) si Targu-Neamt (1853-l854).

In 1854 se inscrie la scoala de „catiheti" de la Falticeni, unde apare inscris cu numele de Ion Creanga, dupa numele mamei sale. intre anii anii 1855 si 1858 urmeaza Seminarul de la Socola (Iasi) -cursul inferior -, dupa care se inscrie la Facultatea de Teologie a Universitatii din Iasi, insa nu o frecventeaza. Din 1864 urmeaza cursurile Scolii Normale Vasiliene de la „Trei Ierarhi", al carei director este Titu Maiorescu. Acesta il va remarca si il va numi institutor inca din al doilea an de studii. Datorita conflictelor sale cu clerul, va fi suspendat din invatamant in 1872, dar reprimit in . in 1875 il cunoaste pe Eminescu, pe atunci revizor scolar, si acesta il va introduce la „Junimea".

Ca pedagog, impreuna cu alti cativa colegi institutori alcatuieste manuale scolare pentru clasele primare. Aici apar primele sale povestiri, cu un vadit scop didactic: Inul si camesa. Acul si barosul, Poveste, Ursul pacalit de vulpe. Debutul sau literar are loc in anul 1875, in revista „Junimii", „Convorbiri literare", cu povestea Soacra cu trei nurori. Toate celelalte povesti vor fi de acum publicate, pana in 1878, dupa lectura in cenaclu, unde umorul lui Creanga era foarte gustat.

In anul 1881 apar primele doua parti din Amintiri din copilarie, a treia pane din Amintiri apare in 1882, iar ultima - postum, in .

Creanga se stinge din viata in acelasi an cu Eminescu, 1889, in noaptea de Anul Nou.

Prezentarea textului - Amintiri din copilarie - comentariu



De LA CULTURA POPULARA LA LITERATURA CULTA.

Desi s-a format in ambianta elevata a „Junimii" si in climatul literar si artistic tutelat de Titu Maiorescu si Mihai Eminescu, Ion Creanga - spirit independent si original - si-a valorificat singur vocatia de scriitor, nelasandu-se antrenat de voluptatea inselatoare a propriului sau talent.

Firea sa frusta, prospetimea autentica si unicitatea formulei sale narative il apropie de spiritele rafinate, de marii artisti ai cuvantului, asigurandu-i un binemeritat loc in randul clasicilor literaturii romane.

Scrierile de inceput ale autorului Amintirilor din copilarie - povestile si povestirile - au lasat impresia ca scriitorul Ion Creanga este un prozator intuitiv („autor poporal"), care transfigureaza, la nivelul cult al literaturii, lumea creatiilor populare. De fapt - asa cum afirma Tudor Vianu -, Ion Creanga „executa trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe o cale pur spontana, prin dezvoltarea organica a unei inzestrari exercitate in intregul trecut al unei vechi culturi rurale, ajunsa acum sa se depaseasca pe sine".
Amintirile din copilarie - considerate pe buna dreptate un adevarat roman (Titu Maiorescu) - este opera de maturitate a lui Creanga, redactata dupa ce scriitorul se facuse cunoscut cu povestile publicate in „Convorbiri literare". Ea este structurata in patru parti si a fost dedicata fiicei lui T. Maiorescu, Livia. Primele doua parti ale romanului au aparut in 1881 (ianuarie si aprilie) in revista „Convorbiri literare". Partea a treia apare un an mai tarziu in aceeasi revista. Ultima, scrisa dupa sase ani (1888), va vedea lumina tiparului postum (1892) intr-un volum intitulat Scrierile lui Ion Creanga, care reuneste cele patru parti, lor adaugandu-li-se si alte creatii.

UNIVERSUL LUI CREANGA.

Lumea Amintirilor se contureaza treptat intr-un univers aparte ce se raporteaza la ritmul universal al vietii. Dar aceasta lume cu ce are ea specific, traditii, obiceiuri, ritualuri, este doar „rama", pretextul sau fundalul social in care evolueaza un erou surprins in plin proces de formare. Cartea lui Creanga traieste mai ales din puterea de generalizare a copilariei, a unei copilarii ideale si nu a celei traite de autor.

Spatiul si timpul, cu toate ca fixeaza actiunea cartii intr-o lume bine definita (satul moldovenesc la jumatatea secolului al XlX-lea), capata dimensiuni universale si atemporale, atragandu-ne atentia asupra „copilariei copilului universal" (G. Calinescu).
Dimensiunea epica a romanului este restransa, fiecare parte a Amintirilor incepand cu o nostalgica evocare a satului si sfarsindu-se in nota de jovialitate specifica prozei lui Creanga. Memoria afectiva a naratorului reface traseul formarii lui Nica - erou de roman cu o structura bine definita - in contact cu lumea satului, cu institutiile lui (Scoala si Biserica) si cu familia. El nu este insa un „tip", un
„caracter" ca in opera clasica: el parcurge un proces de formare, proces care ii antreneaza intreaga personalitate si care sfarseste prin a i-o defini/contura.
Asa cum s-a observat deja, Nica este un copil obisnuit, care nu iese din tiparele firesti ale varstei. Scoala, parintii si restrictiile impuse de respectarea traditiilor si datinilor il vor face sa-si domoleasca pornirile libertatii de care se bucurase in primii ani de viata. Tot acum deprinde practica obiceiurilor strabune, incepe sa iubeasca creatia populara si -avandu-i drept model pe parinti si oamenii satului - invata sa aprecieze munca, sa guste umorul, sa fie optimist si hamic.
Personajele, asa cum scria G. Calinescu, nu pot fi catalogate dupa structura lor morala, ci „dupa debitul lor verbal", caci Creanga devine cu adevarat inegalabil numai punandu-si personajele sa vorbeasca, si atunci „notatia dialogului este magistrala si totdeauna fara gres".

„UN ESEIST AL FILOLOGIEI."

Farmecul Amintirilor izvoraste nu doar din rara capacitate de evocare a varstei fericite, ci si din extraordinara inzestrare lingvistica, ceea ce face din Creanga un scriitor artist. G. Calinescu ajunge sa-l numeasca pe Creanga „un erudit, un eseist al filologiei", care „are placerea cuvintelor si a zicerilor si mai ales acea voluptate de a le experimenta punandu-le in gura altora".

In ciuda aparentei spontaneitati a discursului auctorial. Creanga isi pregateste cu minutiozitate fraza, supunand-o unei permanente stilizari si cizelari artistice. Creanga manifesta aceeasi „constiinta de artist" pe care a avut-o intreaga sa generatie in frunte cu Eminescu, Caragiale si Slavici (Tudor Vianu). Nota de originalitate este dictata si de oralitatea stilului, de senzatia de „zicere", care imprima textului o mladiere armonioasa, o nota de spontaneitate. Raportul dintre topica si intonatie, folosirea interjectiilor si onoma-topeelor sporesc nota de oralitate. Autoadresarea cu iz meditativ da nerv naratiunii, iar impletirea limbajului obisnuit cu cel aluziv da o nota de fina ironie.
In sfarsit, participarea afectiva a scriitorului la cele povestite si prezenta sa vie in mijlocul actiunii imprima Amintirilor intimitate si complicitate.

Povestind cu jovialitate, Creanga da frau liber cotcariei, glumei si ironiei, trasaturi ce definesc una dintre cele mai apreciate calitati ale romanului: umorul.

Desi nu prea intinsa, opera lui Creanga si-a mentinut, cum spunea T. Vianu, intreaga ei prospetime si „putere de seductie" pe care nici timpul nu Ie-a putut sterge, „intrucat simtim mereu indemnul sa ne apropiem din nou de ea".

ULTIMA PLECARE DIN HUMULESTI
(fragment din text)


„Cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte, stramutat la camp, si pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale. asa nu ma dam eu dus din Humulesti in toamna anului 1855, cand veni vremea sa plec la Socola, dupa staruinta mamei. Si oare de ce nu m-asfi dat dus din Humulesti, nici in ruptul capului, cand mereu imi spunea mama ca pentru folosul mieu este aceasta? Iaca de ce nu: dragalita Doamne, eram si eu acum holteiu, din pacate! Si Iasii, pe care nu-i vazusem niciodata, nu erau aproape de Neamt, ca Falticenii, de unde. toamna tarziu si mai ales prin caslegile de iarna, fiind noptile mari, ma puteam repezi din cand in cand, paslind-o asa cam pe dupa toaca, si tot inainte, sara pe luna, cu tovarasii mei la claci in Humulesti, pe unde stiam noi, tinand tot o fuga, ca telegarii. Si dupa ce jucam cat jucam, furam cate-un sarutat de la cele copile sprintare, si pana-n ziua fund iesiti din sat. cam pe la pranzul cel mare ne-aflam iar in Falticeni, trecand desculti prin vad, in dreptul Baei, Moldova inghetata pe la margini, si la dus si la intors, de ne degera maduva in oase de frig! Inima insa ne era fierbinte, ca ce gandeam si izbandeam. De la Neamt la Falticeni si de la Falticeni la Neamt era pentru noi atunci o palma de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurta de doua poste, de la Falticeni la Neamt, nu se potriveste c-o intindere de sese poste, lungi si obositoare, de la Iasi pana la Neamt. Caci nu va para saga: de la Neamt pana la Iasi e catu-i de la Iasi pana la Neamt, nici mai mult, nici mai putin. Si mai bine sa ramai pe loc. Ioane, chiteam in mintea mea cea proasta, decat sa plangi nemangaiet si sa te usuci, de dorul cui stiu eu, vazand cu ochii! Dar. vorba ceea: «Ursul nu joaca de bunavoie». Mort-copt. trebui sa fac pe placul mamei, sa plec fara vointa si sa las ce-mi era drag!





Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care se oglindeste cu mahnire Cetatea-Neamtului de atatea veacuri!

Dragi-mi erau tata si mama, /rafii si surorile, si baietii satului, tovarasii mei din copilarie, cu cari, in zile geroase de iarna, ma desfatam pe gheata si la sanius, iar vara, in zile frumoase de sarbatori, cantand si chiuind, cutreieram dumbravile si luncile umbroase, prundul cu stioalnele, tarinile cu holdele, campul cu florile si mandrele dealuri, de dupa cari-mi zambeau zorile in zburdalnica varsta a tineretei! Asemenea dragi-mi erau sazatorile, clacile, horile si toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare insufletire! De piatra de-aififost, si nu se putea sa nu-ti salte inima de bucurie cand auzeai uneori in puterea noptei pe Mihai scripcariul din Humulesti umbland tot satul cate c-o droaie de flacai dupa dansul si cantand:

Frunza verde de cicoare,
Asta noapte pe racoare
Canta o privighetoare
Cu viersul de fata mare.
Si canta cu glas duios,
De picau frunzele jos;
Si canta cu glas suptire
Pentru-a noastra despartire;
Si ofta si ciripea.
Inima de t-o rupea!

Si cate si mai cate nu canta Mihai lautariul din gura si din scripca sa rasunatoare, si cate alte petreceri pline de veselie nu se faceau pe la noi, de-ti parea tot anul zi de sarbatoare! Vorba unei babe: «Sa dea D-zeu tot anul sa fie sarbatori si numai o zi de lucru, si atunci sa fie praznic si nunta».

Apoi lasa-ti, baiete, satul, cu tot farmecul frumusetelor lui, si pasa de te du in loc strein si asa departat, daca te lasa pardalnica de inima! Si doar ma si sileam eu, intr-o parere, s-ofac a intalegepe mama capot sa ma bolnavesc de dorul ei si sa mor printre streini! ca varu-mieu Ion Mogorogea, Gheorghe Trasnea, Nica Osoblanu si altii s-au lasat de invatat si, despre asta, tot mananca pane pe langa parintii lor. Dar zadarnica truda! Mama avea alte ganduri; ea imi pregatea cu ingrijire cele trebuitoare, zicandu-mi de la o vreme cu asprime:

- Ioane, cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea pe galceava! Ai sa pleci unde zic eu. Si Zaharia lui Gatlan merge cu tine. Luca Mosneagu, megiesul nostru, va duce cu caruta cu doi cai ca niste zmei. Ia, mai bine rapezi-te pana la el de vezi, gata-i de drum? Ca mane dez-dimineata, cu ajutorul lui Dumnezeu, plecati.
- Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola, macar sa ma omori! ziceam eu, plangand cu zece randuri de lacrimi. Mai traiesc ei oamenii si fara popie.
- Degeaba te mai sclifosesti, Ioane, raspunse mama cu nepasare! La mine nu se trec acestea Pare-mi-se ca stii tu moarea mea Sa nu ma faci, ia acus, sa ieu culeserul din ocnita si sa te dezmierd, cat esti de mare!

Apoi cheama pe tata si-i zice hotarator:
- Spune-i si d-ta baietului, omule, ce se cuvine, ca sa-si ieie nadejdea si sa-si caute de drum.
- Mai ramane vorba despre asta? zise tata posomorat. Are sa urmeze cum stim noi, nu cum vrea el, ca doar nu-i de capul sau. Cand m-ar bate numai atata grija, mai femeie, ce mi-arfi? Dar eu ma lupt cu gandul cum sa-i port de cheltuiala, caci banii nu se culeg de la trunchiu, ca surcelele. Si la isti vreo sese, afara de dansul, daca raman acasa, nu li mai trebuie nimica? Dar fiind el cel mai mare, norocul sau; trebuie sa cautam a-l zburataci, caci nu se stiu zilele omului! Si poate vreodata sa fie si el sprijin pentru istialalti."


Despartirea de sat, despartirea de varsta DE AUR.

Situat in fruntea ultimei parti a Amintirilor, fragmentul de mai sus infatiseaza disconfortul sufletesc al eroului la aflarea vestii ca va trebui sa plece la Iasi pentru a urma cursurile seminarului de la Socola. Mahnirea provocata de hotararea parintilor e adancita de faptul ca ea vine intr-un moment cand legaturile lui Nica cu comunitatea sateasca si familia sa se consolidasera si, mai mult, cand ruperea de cei dragi echivala cu un exil neavenit. Este cunoscut faptul ca in cazul comunitatilor sedentare plecarea din mijlocul acestora echivaleaza cu un surghiun, iar fixarea intr-un alt spatiu cu o nenorocire. Lumea pe care trebuie sa o paraseasca este pentru eroul cartii o lume fabuloasa in care realul si fantasticul se intrepatrund, in timp ce intrarea intr-o lume straina echivaleaza cu reintalnirea dureroasa in timpul profan. De aceea prima secventa narativa a fragmentului tinde sa sugereze incalcarea, profanarea unei legi sacre: „Cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte, stramutat la camp, si pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti in toamna anului 1855, cand veni vremea sa plec la Socola, dupa staruinta mamef Din punct de vedere stilistic si al expresivitatii artistice, chiar din acest inceput de fragment observam, la nivelul frazei, modificarea topicii care consta in plasarea subordonatelor inaintea propozitiei principale.

Revenind la text, sa mai precizam ca perceptia catastrofica a ruperii de Humulestiu! natal este si de natura subiectiva. Eroul se simte legat cu mii de fire de comunitatea sateasca si de aceea incearca sa se explice aducand argumente vii care fac aproape imposibila ruptura: „eram si eu acum holteiu (). Dragu-mi era satul (). Dragi-mi erau tata si mama, fratii si surorile, si baietii satului, tovarasii mei din copilarie () dragi-mi erau sazatorile, clacile, horile si toate petrecerile din sat" Dragi ii erau, desigur, imprejurimile satului, prundurile nisipoase ale raurilor si paraielor, dumbravile si luncile unduioase unde hoinarea cu prietenii sai. O mahnire la fel de mare i-o provoaca ideea departarii mari a Iasi ului fata de locul nasterii sale. Acest lucru ii da de inteles eroului ca nu se va mai putea furisa spre casa ca atunci cand revenea de la Falticeni trecand cu repeziciune apa inghetata a raului Moldova. Despartirea nu reprezinta doar distanta care desparte Humulestiul de Iasi, ci ruperea, cum spuneam, de raiul copilariei, de lumea fabuloasa, vesela si fara griji a spatiului natal.

Ca si celelalte parti ale Amintirilor, partea a IV-a, care debuteaza, cum stim, cu fragmentul de mai sus, cuprinde si ea o evocare a spatiului natal, procedeu compozitional de mentinere a echilibrului intre universul fascinant al copilariei si spatiul concret (comunitatea careia ii apartine). Ea permite, cum este si firesc, rememorarea varstei fericite, intoarcerea spre trecut - reprezentand, cum spunea cineva, o cale de acces spre acest univers minunat. Desi este foarte concentrata, aceasta evocare nostalgica deconspira dimensiunea fabuloasa pe care o are satul in constiinta eroului. El pare a fi in centrul lumii, loc ce nu poate fi parasit cu niciun chip.
in planul discursului narativ, observam ca tonul naratiunii capata valente melancolice, iar fluenta, cursivitatea epica se ivesc din spontaneitatea si armonia limbajului presarat cu expresii populare, regionalisme si chiar „ziceri" traditionale. Ele imprima textului o mladiere calda, o forta de sugestie si de captare a atentiei rar intalnita.

BIBLIOGRAFIE:

Calinescu, G. - Ion Creanga, E.P.L., Bucuresti, 1964; Streinu, Vladimir - Clasicii nostri, Ed. Casa Scoalclor, Bucuresti, 1943; Vianu, Tudor - Arta prozatorilor romani, E.P.L., Bucuresti, 1966.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani