Amintiri din copilarie - Geneza Operei referat






Geneza operei si importanta ei in contextul literar al vremii



Amintiri din copilarie, opera capitala a lui Creanga, e scrisa la maturitate, dupa ce autorul incheiase ciclul povestilor. Lucrarea e structurata in patru parti si este dedicata Liviei Maiorescu, fiica ilustrului critic de la „Junimea". Ca si ceielalte scrieri, vede lumina tiparului in revista „Convorbiri literare": primele doua parti in 1881, in numerele din ianuarie si aprilie, fiind reproduse apoi de Eminescu si in „Timpul", iar partea a treia in 1882, in numarul din martie. Partea a patra a fost citita in cercul condus de N. Beldiceanu, tot la Iasi (1888), dar a fost publicata postum, impreuna cu intregul operei, in volumul al doilea al primei editii Creanga (Iasi, 1892).

Fata de incercarile memorialistice ale scriitorilor pasoptisti, care nu au neglijat deloc genul (C. Negruzzi - Cum am invatat romaneste, Alecu Russo - Amintiri, V. Alecsandri - Vasile Porojan, Ion Ghica - Scrisori catre V. Alecsandri), Amintiri din copilarie este cu totul altceva. Scrierea nu mai are caracter fragmentar si predomina fictiunea in raport cu aspectul documentar-Nica este, in primul rand, un personaj, iar ceilalti eroi nu sunt scosi nici o clipa din timpul lor, care este timpul epic, nu timpul istoric. Despre top acestia autorul nu furnizeaza informatii complete, nu aflam bunaoara ce au devenit ei in continuare (cum face Alecsandri cu Vasile Porojan, spre exemplu).

Amintiri din copilarie - Fictiune si realitate autobiografica



Desi scriere de tip memorialistic, Amintiri din copilarie trebuie lecturata ca un roman, cum intuise inca T. Maiorescu; faptul ca autorul ne-a lasat si un fragment de Autobiografie nu pare sa fie de tot lipsit de talc. E o masura de a preveni eventuala confuzie intre planul fictiunii si planul realitatii obiective. Autorul descrie, deci, in Amintiri nu copilaria in sens biografic, ci o copilarie ideala, pe care el n-a tra't-o intocmai, dar pe care ar fi dorit poate s-o traiasca, de ar mai fi fost o data copil. Ca e vorba de copilaria insasi, luata in sens paradigmatic, ne avertizeaza chiar Creanga, intr-o interventie auctoriala directa in text: ,Asa eram eu la varsta cea fericita, si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice". Nu mai putin, ludicul, inclinatia naturala spre joc, reprezinta un aspect existential inerent continutului acestei lumi simple, elementare („Daca-i copil, sa se joace; daca-i cal, sa traga; daca-i popa, sa ceteasca"), deci nu o trasatura a viziunii artistice. La fel si carnavalescul, supralicitat de unele interpretari critice. Povestitorul are doar nostalgia varstei fericite a jocului, nu etaleaza el insusi o inclinatie ludica retardatara, in sensul in care Joaca" oamenilor mari are intotdeauna si ceva ridicol.

Strategia narativa. Teatralismul



Sub aspect epic, evocarea e scurta si concentrata. Fiecare parte incepe melancolic si sfarseste ironic, in registrul firesc de jovialitate si buna dispozitie, atat de caracteristic operei lui Creanga. Absolut normal ni se pare si inceputul de capitol (incriminat de G. Calinescu pentru lirismul de „un perfect prost gust" si pentru reminiscente didactice). Ni se pare firesc, deoarece „eroul", in acest moment, e povestitorul insusi: de unde starea melancolica traita, nu jucata (simulata epic). Apoi el se retrage in sine si in fictiune, facand loc lui Nica, personajul, si pataniilor acestuia. Rolul Povestitorului nu se incheie cu totul, el fiind chiar mai tiranic decat in Povestea lui Harap-Alb, dar se obiectiveaza, ca in roman. Finalul, de fiecare data, marcheaza iesirea din timpul romanesc, asa cum finalul ironic in povesti marcheaza iesirea din timpul mitic paradigmatic al lui „a fost odata". Prin extinderea rolului povestitorului, care pe alocuri mai reduce din dialog, fara sa diminueze insa oralitatea sau spectacolul de reprezentatiune scenica, se poate vorbi in Amintiri, si mai apasat decat in povesti, de un stil auctorial autentic. Creanga insusi marturiseste, mai mult printre randuri, ca e „om din doi oameni", iar G. Calinescu crede ca eroul-actor se caracterizeaza, de fapt, singur: „Tot textul Amintirilor este distribuit monologic si dialogic lj povestitor ca erou subiectiv si la personaje ca eroi obiectivi, jucati insa de povestitorul insusi. Sunt mai valoroase partile cu o umoare verbala mai vie, mai invederata. Deosebire de structura nu exista" (Ion Creanga).

Naratiunea in rama



Valoarea de document a Amintirilor e relativa si nu trebuie supralicitata. Ea tine mai mult de povestirea-cadru, de rama naratiunilor autonome avandu-l ca erou pe Nica si care se pot desprinde ca texte independente: La scaldat, La cirese. Pupaza din tei etc. Evocarea exterioara a mediului cu date etnografice, obiceiuri, institutii sau unele elemente de peisaj geografic sentimentalizat constituie, in primul rand, pretext si fundal de fictiune, in care recunoastem procedeul epic al povestirii in povestire. Autorul incearca sa reinvie o lume fermecatoare si, totusi, aspra, creand iluzia ca nu s-a instrainat de tot de ea. Tarania e disimulata, cu toate acestea, ca si prostia, cu o fina ironie: ,Nu mi-ar fi ciuda, incaltea, cand ai fi si tu ceva si de te miri unde, imi zice cugetul meu; dar asa, un bot cu ochi ce te gasesti, o bucata de huma insufletita din sat de la noi, si nu te lasa inima sa taci; asurzesti lumea cu taraniile tale!". Poate ca in sinea lui Creanga gandea despre conditia taranului la fel ca Trasnea: „Decat taran, mai bine sa mori'" O asemenea „filosofie" de viata apara de idilism si da frau liber, in schimb, fanteziei, propensiunii spre fantastic. Daca in povesti fantasticul era micsorat de asta data pataniile lui Nica primesc o aura de exagerare, iar eroii suni monumentalizati. Placerea de a fabula, de a inventa este inepuizabila. Nica urmarit de niste „hojmalai" de scolari, se ascunde incredibil in tarana de la tufa unui „cuib de popusoi"; fugarit, altadata, prin gradina de matusa Marioara, face toata canepa palanca la pamant", mama are puteri vrajitoresti, Oslobanu duce - asemenea lui Chiriea din Povestea lui Stan Patitul -o caruta de lemne in spinare, iar catitretii se cearta in casa lui Pavel Ciubo-tariul ca uriasii inchisi in Casa de Arama. Fiindca cele mai multe suni colective, pataniile lui Nica se pot atribui oricarui copil, dar si ceilalti eroi simbolizeaza insusiri elementare stereotipice. Mama este cu dragoste pentru copii si vrea sa-si vada neaparat baiatul preot; tatal e taranul gospodar, intreg la minte si la fire; popa Ciucalau este betiv, matusa Marioara - barfitoare S' zgarcita, unchiul Vasile - pestrit la inima, Mogorogea - egoist, popa Oslo banu - ,Paclisit Trasnea - idi«t. Nica insusi este copilul pur si sirhplu. li place sa se joace, sa smantaneasca oalele, fuge la scaldat neste cuvantul mamei, iar apoi vine spasit sa-l ierte fuge de la scoala, surpa casa Irinucai, omorandu-i caprele, si inca atatea altele. Toate la un loc alcatuiesc un „roman al copilariei copilului universal" (G. Calinescu, op. cit.).





Limbajul, energie modelatoare a personajelor din Amintiri din copilarie



Tot Calinescu avertiza ca eroii din Amintiri nu pot fi diferentiati dupa caracterul interior sau esenta lor morala, ci mai mult „dupa debitul verbal". Creanga observa si creeaza cu adevarat numai cand pune pe altii sa vorbeasca, atunci „notiunea dialogului este magistrala si totdeauna fara gres". Vrea sa spuna criticul ca gesturile eroilor sunt incluse in vorbirea lor. Tot talentul humulesteanului „sta in a auzi bine vorbirea taraneasca", contestand - ca atatia altii - orice influenta citadina autentica asupra scriitorului. E sigur ca acesta ar fi ratat, daca ar fi prelungit evocarea si in mediul de mahala de la Iasi. Numai Iacob Negruzzi regreta ca Amintirile ar fi ramas neincheiate, nesesizand ca scrierea e unitara si fiindca evoca o lume unitara, omogena, cuprinsa intr-un limbaj specific. Cum observa Pompiliu Constantinescu, „satul lui Creanga este anterior, ca psihologie si asezare sociala, fata de orasul ciocoilor lui Filimon, iar amandoi sunt ctitori a doua structuri si traditii de sensibilitate in proza romaneasca". Acelasi critic vedea in Creanga „cel dintai si cel mai complex creator al psihologiei copilului de tara", subliniind ca „fantezia, curiozitatea, cruzimea, instinctul libertatii, sentimentul nostalgic pentru sat si parinti, sunt tot atatea intuitii etice, tot atatea caractere permanente ale sufletului infantil" (Scrieri, II). Poate ca tocmai acesta e punctul magic al scriitorului de intalnire cu sine insusi (Luigi Salvini), dupa ce a trecut prin atatea experiente de viata si cultura. Ceva din Creanga institutorul sau mahalagiul ghidusar va supravietui in scrieri ca Popa Duhu sau Mos Nichifor Cotcariul, dar nu in Amintiri. In prea mica masura poet al naturii, Creanga ramane exclusiv un observator al naturii umane, in maniera m care „geniul lui lucid, muscator, spiritul realist si umorul lui melancolic -revela un moralist" (Pompiliu Constantinescu).

Unanimismul - formula epica



Revenind la cadrul documentar si, deci, la atmosfera satului, la spatiul placentar din care se naste aceasta opera. Cornel Regman nu ezita sa-l considere pe Creanga drept „creatorul satului unanimist". Punctul de pornire il constituie o notatie a lui R.M. Alblres in a sa Panorama a literaturii europene (editia a treia, 1969): „Tehnica realista devine dionisiaca si lirica ]a romanul lui Creanga, creator, inaintea lui Jules Romains, al satului unanimist". Unanimismul ca formula epica inseamna a privilegia „ideea, sentimentul grupului", adica interesul pentru comunicarea de grup, pentru colectivitatile umane („sufletul unanim si multiplu"), care se manifesta cu egala disponibilitate „in ras si rit' (C. Regman il citeaza, de asta data, pe Jules Pivet). Excluzand, asadar, prezumtia unor elemente de Bildungsroman in Amintiri, „care ar presupune o constiinta in procesul formarii", accentul cade pe surprinderea sufletului colectiv inconstient si al psihologiilor sociale ritualizate in formule eterne, cu multimea de personaje surprinse in „tumultul, sarbatorile si miscarea lenta a vietii cotidiene" (ca si la Jules Romains). Concluzia criticului roman merita, de acum inainte, toata atentia: „Si de fapi Creanga chiar reuseste aceasta marturie inocenta care-l ajuta, in cea mai marunta escapada a eroului sau, sa faca sa se perinde prin fata noastra o sumedenie de figuri si spectacole sociale pitoresti antrenate in scene discontinui din care reconstituim in chipul cel mai nepervertit epoca, o intreaga lume si civilizatie bine structurate".

Discursul narativ. Perspective de interpretare

Alti critici au fost tentati sa vada in faimoasele introduceri, atat de dense sub aspect documentar, mai ales la primele trei parti ale Amintirilor, ceva mult mai complicat: si anume veritabile „matrici narative" - cum sustine Ioan Holban in Ion Creanga - Spatiul memoriei - producatoare de „situatii narative, materie epica, textualitate". Cu alte cuvinte, se afla aici cuprins chiar germenele operei in stare virtuala: „este insasi opera in stare embrionara, nucleul intentionalitatii creatoere". Acelasi critic analizeaza in detaliu, „relatia autobiografica" (autor - narator - erou), utilizand mai ales distinctia facuta de Gerard Genette intre „tipul autodiegetic" de naratiune (cantitatea minima de informatie, dar prezenta maxima a informatorului in text), si „tipul mimetic" (cantitate maxima de informatie si prezenta minima a informatorului in text). Amintirile se constituie aproape exclusiv din „scene"-secvente evenimentiale, dar ramane constanta prezenta naratorului ca organizator al textului, pe masura unui raport nuantat intre mimesis si diegesis. Eul-narator si eul-erou sunt cele doua voci care organizeaza discursul, iar figura retorica folosita cu predilectie este hipotipoza, care transforma povestirea in „tablou" sau „chiar in scena animata". In sfarsit, pornind de la teoria lui Philippe Lejeune despre „pactul autobiografic" si pactul romanesc", criticul, dupa ce resemantizeaza de-o maniera moderna clasicul raport dintre real si fabulos, descrie cele trei tipuri de structuri narative, utilizabile in analiza noastra: povestea (minciuna, ceea ce nu poate fi crezut), romanul (verosimil, ceea ce poate fi crezut) si autobiografia (adevar, ceea ce trebuie crezut). Dupa ce identifica principalele structuri temporale in povestire si identifica si un anume cod cultural specific, inerent unei intelegeri adecvate - concluzia lui Ioan Holban este ca Amintirile „se inscriu pe coordonatele procesului de deromantizare a prozei noastre", la sfarsitul secolului al XlX-lea.

Eroicul si jovialul

Ni se pare insa excesiva alaturarea lui Creanga de Marcel Proust si Andrt Gide. in Amintiri, caracteristic e registrul eroic si de buna dispozitie, in care sunt evocate atat intamplarile placute, cat si cele neplacute. S-ar zice chiar ca amintiri neplacute nici nu exista, din moment ce apar transfigurate de fiorul nostalgic al copilariei ca utopie morala regeneratoare. Miscarea epica in Amintiri nu e deci una de surpare (Vladimir Streinu). Se stie ca orice rememorare dusa pana la capat culpabilizeaza. Nu e cazul in Amintiri din copilarie, care respira o alta atmosfera, paradisiaca, izvorata din firea luminoasa si nealterata a omului simplu. De aici „farmecul lecturii" si „eroul fermecator", cum scrie cu indreptatire C. Regman. Acest chiasm critic exprima insasi formula unei lecturi in chiar litera si spiritul autentic al textului Amintirilor, locul magic al autorului, si de-acum si al cititorului, de intalnire, macar o clipa, cu sine insusi.

BIBLIOGRAFIE:
Calinescu, G., Ion Creanga, editie noua revizuita. EPL, Bucuresti, 1984; Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, voi. II, EPL, Bucuresti, 1967; Holban, I., Ion Creanga - Spatiul memoriei, Ed. Junimea, Iasi, 1984; Regman, Comei, Ion Creanga. O biografie a operei, Ed. Demiurg, Bucuresti, 1995.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani