Arte poetice in lirica romaneasca interbelica referat






Printr-o „arta poetica" nu trebuie inteles exact acelasi lucru cu disciplina poeticii. Aceasta din urma are o lunga traditie, de la Aristotel pana la Roman Jakobson sau Gerard Genette si reprezinta rezultatul unei reflectii si cercetari mai mult sau mai putin sistematice si pozitive asupra literaturii si formelor sale. in schimb, „artele poetice" sunt in general prezentari versificate ale unor opinii sau atitudini cu privire la mestesugul liric care vin din partea unor creatori si se refera aproape intotdeauna la propria lor experienta literara, la propriul lor proiect estetic si nu la statutul poeziei si cu atat mai putin al artei in ansamblul ei. Artele poetice sunt prin urmare in esenta lor tot niste confesiuni lirice ca orice fel de poezie, dar confesiuni din care descifram mai degraba un ideal estetic sau un adevar subiectiv decat unul cuprinzator si argumentat precum acela pe care se straduieste sa-l obtina poetica prin toate eforturile sale.

Fata de evolutia poeziei din antichitate si pana azi, specia acestor „arte" de care vorbim trece mai cu seama ca o preocupare demodata, iesita din uz, lirica moderna dispretuind atat declaratia, cat si confesiunea si preferand mai ales sugestia sau pur si simplu artificiul ludic. De la Epistola catre Pisoni a lui Horatiu si Arta poetica a lui Boileau si trecand peste pateticele proclamatii romantice pana la binecunoscutele versuri ale lui Verlaine este un drum foarte lung care inseamna si o transformare mai mult decat sensibila a vechii specii, reluata deseori chiar si ca titlu, dar folosita de moderni nu cu prioritate pentru a-si deconspira secretul artei, ci mai ales ca una dintre formele multiple de a provoca emotia. De aici decurge ca asa-zisele marturisiri ale poetilor moderni in ceea ce priveste universul lor artistic si mijloacele personale de creatie trebuie socotite si primite cu discernamant si uneori chiar cu rezerva, in orice caz cum grano salis. chiar daca nu se poate contesta ca ele lumineaza nu o data foarte oportun si plauzibil mai multe adancimi ascunse ale personalitatii unor mari artisti, mai constienti in autoscopia lor decat atatia alti confrati si mai revelatori cateodata chiar decat unii critici literari.
Traditia „artelor poetice" c bine reprezentata si in literatura romana, dar limitandu-ne numai la perioada dintre cele doua razboaie mondiale, vom constata cu usurinta mutatiile de care pomeneam mai sus si pe care le aduce inevitabil cu sine amplul proces de modernizare a creatiei noastre lirice si in general artistice.

La multi dintre poetii nostri interbelici, „arta poetica" se dovedeste prezenta in foarte variate ipostaze si ar fi desigur cu neputinta sa-i discutam aici pe toti. De altfel cei mai mari dintre ci sunt si cei mai semnificativi pentru destinul speciei. Cel dintai este si din acest punct de vedere Tudor Arghczi, cel care aseza in fruntea primului sau volum de versuri, Cuvinte potrivite, din 1927, celebrul Testament, dar care va proceda la fel si cu cartile de mai tarziu, dcschizandu-le cu adevarate prefete lirice prin care parca va incerca de fiecare data sa-si motiveze noua ipostaza creatoare. Dupa cum se stie, in Testament s-a vazut exprimata destul de transparent o „estetica a uratului" si tot acolo descifram o sugestie ceva mai invaluita a gratuitatii artei, alaturi de sentimentul mai general al continuitatii si al comuniunii cu neamul si cu stramosii truditori si simpli. in 1931, urmatorul volum. Flori de mucigai, se deschide cu o poezie omonima, care justifica si ea o aceeasi optiune estetica, poetul marturisind ca de aceasta data si-a scris versurile Iara ajutor, adica Iara har divin, caci „unghia ingereasca" i s-a tocit si nu a mai crescut incat a trebuit sa le scrijeleze

„pe tencuiala
Pe un parete de firida goala"



In intuneric si pe ploaie, „cu unghiile de la mana stanga" pana ce aceasta l-a durut „ca o ghiara". Mult inseninat mai tarziu, de satisfactiile Martisorului si ale vietii de familie, Arghczi va pune un Cuvant in pragul unui nou volum. Carticica de seara, din 1935, recunoscand dorinta de a cobori in universul mic si de a se copilari, oferind cititorului in dar ,.o carte mica". ..pentru buzunar" umplandu-i celulele „cu suflete de molecule" pentru a strecura prin niscaiva farmece

„pe un fir de ata
Micsorata, subtiata si nepipaita viata"

sau, cum spune singur cu atata delicatete:

„Macar cateva crampeie,
Macar o tandara de curcubeie,
Macar nitica scama de zare,
Nitica nevinovatie, nitica departare."



Hore, din 1939, are chiar doua mici prefete, de aceeasi tonalitate lirica: Iarba treaza si Nu v-am sadit, unde naturaletea si naturismul creatiei sunt elogiate pentru superioritatea lor fata de orice artificiu. Poetul si-ar azvarli uneltele in foc pentru un singur pai, un singur „fir de iarba" in a carui vitalitate suprema crede acum ca altadata Whitman. Redobandirea harului e sugerata si intr-un Epigraf'din 1940, in care urand stihurilor sale sa porneasca in lume, poetul scrie:

„Si semanati, ca noaptea ce va naste,
Sfiala si-ndoieli unde-ti cadea,
Acel-ce-stie, insa nu cunoaste,
Varsa-ntuneric alb cu mana mea".



Si Una sula una poeme, din 1947, se va deschide cu Inscriptia cartii, iar obiceiul arghezian de a ne face mici destainuiri, macar aluzive, din atelierul sau de creatie nu va disparea nici mai tarziu.

La al doilea mare poet al epocii, L. Blaga, artele poetice ating un grad mai inalt de complexitate si de dificultate, datorita unei viziuni a lumii pe care abia ulterioara constructie filosofica isi va propune s-o clarifice mai mult. In Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, sugestia este a unui mister care conserva frumusetea si prospetimea existentei naturale, pentru ca in Catre cititori din in marea trecere (1924) tacerea sa devina o damnatii-asumata, intrucat daca „despre orisice poti sa vorbesti cat vrei" ..si inainte de toate despre marea trecere" cuvintele au un pret prea scump caci „sunt lacrimile celor ce ar li voit/ asa de mult sa planga si n-au putut" incat „Amare foarte sunt toate cuvintele". in Biografie, poezia liminara din Lauda somnului (1929), lumea e socotita „o cantare", poetul asculta cum in el se revarsa „povestile sangelui uitat de mult", si canta „marea trecere/ somnul lumii, ingerii de ceara", trecandu-si „de pe-un umar pe altul" „steaua ca o povara", adica ursita de cantaret „cu cuvinte stinse in gura", deci mai curand al aceleiasi taceri in care se invaluise mai demult decat al strigatului zgomotos si indiscret. Lauda somnului are si o incheiere in care cartea, orice carte, e asemuita cu o „boala invinsa" din care „taina traita" s-a spulberat. in La cumpana apelor (1933), niste „cantareti bolnavi" poarta si ei „o boala in strune" si la fel cu poetul intors cu sufletul catre perete si cu lacrima catre apus (Cf. incheiere) merg si ei „spre soare apune", cu sufletul ca o spada de foc care s-a stins in teaca si in cuvintele secate, sporind nesfarsirea „C-un cantec, c-o taina". Substanta metafizica a sensibilitatii si viziunii lirice a lui L. Blaga imprumuta artelor sale poetice un ton confesiv oracular si o profunzime care sporeste emotia, cum spune singur poetul, „cu largi fiori de sfant mister", tocmai pentru ca

„tot cc-i ne-nteles
se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari".
(Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)



Complexitate si aer de mare profunzime delfica au si dezvaluirile lui Ion Barbu, nu desigur in Umanizare din 1920, unde autorul se multumeste mai mult cu un salut („Tu, muzica a formei in zbor, Euritmic!") decat cu o explicatie, dar mai cu seama in doua dintre poeziile ciclului Joc secund, din volumul cu acelasi nume (1930), Din ceas, dedus si Timbru. Prima a fost mereu obiectul a tot felul de descifrari de la Tudor Vianu citire (1935) si este intr-adevar ipostaza lirica in maniera intelectualist-hermetica specific barbiana a unei idei de inspiratie platonica: arta. poezia, creatia constituie o copie de al doilea grad, prima fiind lumea insasi, asadar un , joc secund" insa „mai pur", prin care poetul isi consuma cantecul





„ascuns, cum numai marea,
Meduzele cand plimba sub clopotele verzi"

Cealalta poezie e cumva un imn disperat, dar solemn al neputintei de a da glas durerii unanime si mai in genere intregii game existentiale, caci, zice Barbu:

„Ar trebui un cantec incapator, precum
Fosnirea matasoasa a marilor cu sare;
Ori lauda gradinii de ingeri, cand rasare
Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum"

adica un cantec dumnezeiesc de care omul din nefericire nu poate fi capabil. Spiritualismul poetului, prezent pretutindeni, se vede astfel confirmat si pe aceasta cale.
Ion Pillat, Vasile Voiculescu si Alexandru A. Philippide s-au aratat si ei destul de atrasi de modalitatea artei poetice, dar, in deplina concordanta cu valoarea lor de creatori, si marturia de laborator artistic e mai palida decat a celor comentati mai sus. Sunt totusi cateva particularitati prin care se disting si se impun atentiei. Pillat e fara doar si poate un temperament echilibrat si clasic, trecut totusi prin simbolism si complicat suplimentar prin-tr-o romantica disponibilitate pentru nostalgie. Crezul sau definitoriu e contopirea cu traditia si cu pamantul patriei, „tot universul strans intr-o mosie", cum spune undeva (Poetul) si e sigur ca nicaieri ca in Pe Arges in sus (1923) acest crez nu si-a gasit o mai admirabila si mai tulburatoare expresie. Dar nuanta introdusa de poet si la care el pare sa tina cu deosebire e ca, dincolo de stapanirea ferma si rece a versului, de seninatatea olimpica a viziunii, e o durere surda si chiar un dramatism, disimulat dar deloc mai putin real. intr-o Arta poetica din volumul Limpezimi (1928), citim:

„Mi-am urzit din sunet si culoare,
Din cuvinte dure, zi de zi,
Tumul versului inalt,
In care imi adorm durerea de-a trai"



Iar intr-o Menire din 1944, Pillat raspunde direct .simplificatorilor sai care

„n-au simtit
Genunile ce dorm sub limpezime"

crezandu-l stapan pe fericire „cand pe furtuni si-a asezat seninul" si ncvazand ca

„E doar un om, si-a suferit si el.
Dar n-a vrut plans si bocet de muiere"

si a inteles creatia drept „o cumpana in zile de durere". Daca un „poem intr-un vers" ca „Nu vorbele, tacerea da cantecului glas" (Arta poetica) se retine nu numai prin lapidaritate, dar si prin rafinament, lauda puterii creatoare din Poetul (volumul implinire) sau comparatia dintre creatie si oglinda (Prezen/a si Destin in Cumpana dreapta) constituie locuri mai mult sau mai putin comune ale poeziei romanesti si universale. Cel mai bine si mai patrunzator pare a se fi ipostaziat poetul in Elegie pentru mine din Caietul verde, unde in ritmuri de lamento rilkean vrea sa „vada" cuvantul, nu umbra lui, nu conturul de cerneala „ci miezul tainei insusi", convins ca din

„arcul intins de sunet sa sageteze fuga
Ce-si profileaza forma pe stancile simtirii"

nimic nu ramane, afara de suflet.

V. Voiculescu se remarca imediat printr-o vigoare argheziana a limbii si printr-un peisaj interior dramatic, cristalizat in elemente de cadru natural cu functie sugestiv-simboliea Dintre destul de numeroasele sale „arte poetice", nu ne vom opri nici asupra celei vlahutiene din fruntea volumului de debut. Poezii. din 1916, sau a celei intitulate Artistul, tot de acolo, datorita formulei indirecte la care a doua recurge, dar nici asupra unor piese de o deschidere psihologica mai mare. precum Gandului, Pescuitorul de ganduri. Deasupra sihlei de imagini sau Pe drumul ciobanilor, toate din volumul Destin (1933). sau. in sfarsit. Cupa din Urcus (1937), intrucat interesul lor ni se pare variabil si partial. Din contra, Coboara cuvintele din Poeme cu ingeri (1927) si Poezie din acelasi Destin, asa de generos cu confesiunile, merita o mentiune speciala, fiind si mai originale, si mai caracteristice, in cea dintai, cuvintele sunt comparate cu niste „negre mielusele mute", sacrificate pe altarul satisfacerii publicului de poezie, „caci lumea zilnic tot mai mult cere/ Frageda carne de ganduri, cuvantul", in vreme ce in a doua ele par sa fi devenit un fel de armasari fermecati ca-n basme, la care poetul „s-a bagat surugiu", hranindu-le cu jaratec si strunin- du-le in „ham de gand", atingandu-le „cu harapnicul dorului" si incaltandu-le in versuri

„la copite
Cu potcoavele rimelor de aur"

Poetul si bidiviii sai sunt urmariti de scorpie, pentru ca umbla sa fure „umbra frumoasa din vis fara trup, nici sange", si atunci arunca in calea ei

„toate grelele-mi daruri:
Inima, sufletul, mintile natange"

Si

„Radvanul coboara pe pamant
Dar aici se destrama craiasa de imagini,
Amutesc zurgalaii de rime-n vant,
Chingile se rup, caii razvratiti, cuvant de cuvant,
Strang aripile si fug inapoi prin paragini.
Raman, negre, darele rotilor pe albele pagini"



Poezia e prin urmare un mister naravas, greu de stapanit si de cuprins in tiparele gandului sau visului cutezator si ambitios.
In fine, Al. A. Philippide este si el un liric foarte confesiv, la care nota dominanta a individualismului romantic e dublata foarte convergent printr-un retorism de mare si impresionant ceremonial. Totul se petrece parca la scara cosmosului si a eternitatii. Sufletul poetului ni se infatiseaza ca un univers in continua ardere si gigantica metamorfoza ca in Frontispiciu, care preludeaza Stanci fulgerate din . Un demonism energic si neobosit il indeamna organic spre innoire si revolta ca in Cantecul catorva si Cantecul nimanui din Aur sterp (1922) si-l impinge sa caute misterul cantaretului din sine insusi, caci „un cantaret tot trebuie sa fie" undeva in profunzimile fiintei:



„O, cantecul acesta fara nume
Am sa-l aud si-n pragul mortii oare?
Voi izbuti in clipa mea din urma
Sa pot cunoaste fara dor si spaima
Pe cantaretul cel ascuns in mine?"


(in marile singuratati, volumul Visuri in vuietul vremii, 1939).

Mai apropiate de conditia „artei poetice" sunt M-alarn de tine. Poezie si Peste cate mii de ani, ambele din acelasi ultim volum, cel mai bun al poetului pana la Monolog in Babilon din . Si in prima, si in a doua tema e a supravietuirii prin arta sau mai precis a indoielii nelinistitoare in privinta ei:


„Nimic in mine nu ma-mbie
Sa cred in viitoarea mea mumie.
Incerc sa-mi fauresc din indoiala.
Din visuri si melancolie O amagire-originala"


asemeni unui imaginar scrib din Egiptul de acum cinci mii de ani sau unuia din „preajma anului o mie" care scrie


„Pe-o foaie veche de psaltire,
Cu gand sfios de vesnicie:
E-aproape marea ispasire,
M-atarn de tine, Poezie!"


Cealalta poezie ne propune o alta solutie, deopotriva admirabila prin originalitatea si mai ales prin demnitatea ei. Supravietuirea, fie si prin reincarnare, e poate imposibila sau cel putin nesigura desi ,.o neclintita nazuinta" il face pe om sa caute alinare intr-o atare ipoteza:


„Amagitoare nalucire
A unui dor amar de nemurire
Ademenesti biata omenire".


Poetul ajunge astfel la concluzia desertaciunii unei cautari ce nu-i acorda nici o garantie, dar gaseste o splendida si justificata consolare in spiritul sublimului sau egocentrism romantic:


„Dorinta noastra de reintrupare
Ne chinuieste in zadar.
Sa ne mandrim ca fiecare


Din noi e-un unic exemplar
Fara putinta de reeditare".


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani