BIETUL IOANIDE — Roman de G. Calinescu - comentariu referat






BIETUL IOANIDE — Roman de G. Calinescu.

A fost elaborat intre 1947 si 1949 si publicat in 1953, cind a stirnit mari si aprinse controverse.

Ca romancier, George Călinescu s-a revendicat in mod hotarit de la un spirit al clasicismului, ceea ce ar vrea sa spuna, intre altele, ca i-ar fi ramas pe de-a-ntregul straina acea „mistica a evenimentului", ce caracterizeaza indeobste pe scriitorul roman, si ca ar fi simtit, in schimb, o foarte puternica propensiune pentru „a formula universalul", pentru elaborarea unor tipologii umane, stiut fiind faptul ca „toata placerea unui spirit clasic" consta de fapt „in a nu intilni niciodata ineditul", in „a ramine mereu in tipic".

Si, totusi, nu s-ar putea spune ca, in Bietul loanide, scriitorul ramine cu totul imun la ceea ce el numeste „mistica evenimentului"; e adevarat, George Călinescu pare preocupat, aici, in primul rind de un studiu al caracterelor si de clasificari morale, dar romancierul reuseste totodata sa alcatuiasca o cronica a vietii politice romanesti din preajma celui de al doilea razboi mondial (mai precis, din anii 1938-l941). Or, sub acest din urma aspect, romancierul recurge in chip copios la tehnicile consacrate ale romanului de senzatie, ale epicii de foileton („am rezolvat totul intr-un epic de fascicula", se destainuie el).

Eugen Simion vorbeste, cu buna dreptate, in acest sens, despre „o naratiune politista cam tenebroasa", care preia citeva dintre conventiile curente ale genului („conjuratii asasineaza cu stilete furate dintr-un muzeu, se intilnesc in cavouri, umbla deghizati in sutane si fac presiuni morale asupra unor indivizi slabi si inofensivi ca Sufletel, Hagienus" etc). ui creionarea personajelor, George Călinescu este insa, cum am mai aratat, un spirit clasic, pentru care fundamentale sint nu atit valorile individualului, cit categorialul; este de remarcat insa si gustul pentru caricatura, pe care G. Calinescu il aduce in aceasta ordine, ceea ce ar putea semnala o anume alunecare a dominantei clasice in directie baroca. La George Călinescu — arata, astfel, N. Manolescu — „avem dc-a face cu caricaturi ale umanitatii, nu cu indivizi morali in sensul acordat cuvintului de insusi George Călinescu Prin aceasta, considera criticul amintit, „Bietul loanide e un muzeu baroc si un exercitiu de stil".

Mai aproape de o viziune clasica, decit de una baroca, este insa romancierul in modul in care abordeaza cele doua teme majore ale acestei naratiuni: eternul feminin, pe de o parte, si creatia spirituala, pe de alta.

In ceea ce priveste tema eternului feminin, experienta cea mai consistenta o are, in roman, chiar protagonistul, arhitectul Ioanide.





Eroul iubeste plural, nu insa si confuz, el avind tot timpul in minte, cu maxima claritate, o clasificare cvasi-stiintifica a formelor erosului.

Astfel, Elvira „intrupeaza pe Junona, adica familia, pasiunea conjugala" (E. Simion); alaturi de aceasta trebuie mentionata Erminia, in care Ioanide vede o logodnica eterna, iubita mistica, femeia al carei rost este acela de „a converti energiile spirituale ale omului". Sultana — fiica focoasa a armeanului Safarian Manigomian — ar ilustra o alta dimensiune a feminitatii, senzualitatea pura: „Sultana — considera Eugen Simion — e ipostaza pasiunii agresive".

In sfirsit, prin Ioana — fata Doamnei Valsamaky-Farfara — s-ar exemplifica „ideea lui Gide despre feminitatea amorala". Viata sentimentala a lui Ioanide poate asadar parea indeajuns de complicata; ea nu este insa nici redundanta, nici dezordonata, ivllectind preocuparea de clasificare a unui spirit clasic. Cit priveste tema creatiei spirituale, aici se cuvine mentionata, inainte de toate, distinctia tipologica pe care o face Ioanide intre artistii „metafizici", pe de o parte (creatorii, adica, marcati de o foarte puternica propensiune a abstragerii din contingent), si „fenomenalii", pe de alta (cu alte cuvinte, spiritele ancorate in imediat si in sfera vietii practice). Daca prima categorie este ilustrata indeobste de Ioanide insusi (care nu arc nici macar deprinderea de a citi ziarele si care nu prinde de veste nici macar ca a fost declansat marele razboi), din cea de a doua ar face parte nu numai simpli executanti (de felul mesterului Butoiescu-Botticelli), ci si artistii de oarecare dimensiune (cum este si arhitectul Jean Pomponescu, caruia nu ii este indiferenta demnitatea de ministru).

Interesant este faptul ca, pentru G. C, atitudinea fata de „metafizicieni" este oarecum contradictorie; fiindca, desi, pe de o parte, este cit se poate de evidenta simpatia pe care scriitorul o nutreste pentru aceasta categorie, pe de alta parte, din perspectiva strict ideologica, el se simte obligat sa o condamne. Astfel, in perfecta conformitate cu ideologia oficiala, in Bietul Ioanide Istoria va pedepsi intotdeauna pe aceia care nu vor sa o ia in seama.

Ca structura si ca modalitate stilistica, Bietul Ioanide pleaca de la premisele romanului traditional, de tip balzacian; critica a pus insa in evidenta o anume tendinta spre ludic si spre o literatura de tip metafictional, ce constituie de fapt o marca a modernitatii.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani