Bogza geo bogza „paznic de far" referat







„Citindu-l, vineri de vineri, ziua aceasta n-a intirziat sa stabileasca in viata noastra un ritual, tot asa de placut ca si acela din vremea copilariei cind, la marile sarbatori, ni se dadea cozonac la cafeaua cu lapte. Ce bucurosi am fost, intr-o epoca in care abunda plinea prost framintata si cu tarite, cind au inceput sa apara regulat, cu miros de vanilie si cu multe stafide, faimoasele Cronici ale optimistului. Avind de multe ori aerul ca glumeste, el a pledat pentru atitea drepturi imprescriptibile ale artei si chiar ale omului, printre care acela de a putea fi uneori trist si melancolic Pentru multi din noi, :iua in care il puteam citi a devenit sarbatoarea saptaminn, cind, sub bolta catedralei, se aprinde candelabrul cu multe brate si, din se aude vocea arhimandritului", in astfel de emotionante cuvinte, intr-o tabela intituiata chiar Vineri, evoca Geo Bogza prezenta in paginile „Contemporanului'" a lui G. Calinescu. Se poate omagiu mai simplu si mai convingator decit sa marturisim, la rindul nostru, ca, dupa ce am citit si noi, vineri de vineri, revista, mai ales pentru G. Calinescu, am continuat a o citi, cind el n-a nui fost, mai ales pentru Geo Bogza? O revista la care au scris nu putini din oamenii de valoare din ultimele doua decenii se leaga in amintirea unora dintre noi mai ales de Cronica optimistului si, apoi, de acel dreptunghi din coltul de sus al paginii intii unde, timp de sapte ani, a figurat Geo Bogza. Iata, azi, el isi stringe intr-un masiv volum, cu un titlu memorabil - Paznic de far -rodul celor sapte ani. Mai e nevoie sa spun ca bucuria de la prima lectura o avem din nou, acum, intacta, recitind cele aproape patru sute de tablete?
in care Geo Bogza este, indinte de orice, un extraordinar poet, ce se plimba cu mari mijloace de locomotie lirica pe apele unei imaginatii superbe, cu pinzele umflate de vintul largurilor:

"Nici o corabie tiu s-a intors vreodata / Din marile Sudului sau de la Capricorn / Ati fi de pura si eleganta fregata / Cum se intoarce toamna Orion"


Poetul nu se suie in orice vehicul si nu navigheaza pe ape lincede:
Apele acestea sint prea lincede pentru etrava corabiei mele / Si vintul prea mediocru pentru catargele care au trecut prin atitea funuri.


Are simtul grandiosului si e, fara sfiala, solemn si retoric, dovedindu-ne ca marea poezie ne face totdeauna sensibili la sublim, cu tot spiritul nostru critic, in ea auzim muzica sferelor, vedem rasarind firul de iarba, ne intoarcem urechea spre soaptele ce vin din Lebada si Orion sau pipaim pulsul planetelor, bataia singelui in arterele universului. Fraza lui Geo Bogza se cadenteaza de la sine si putini poeti contemporani poseda ca el stiinta de a transforma in vers cea mai obisnuita proza. Geo Bogza e poet chiar si in artkolul de jurnal, fiindca el gindeste de fapt ca un poet, nu numai supunind orice materie unei adinci inspiratii muzicale, dar privind mereu in jur cu ingenuitate si uimire. Poetul mare e egocentric fiindca se asaza pe sine in centrul lumii si (cum se proiecteaza de fapt pe sine in toate) fiindca asaza in centrul lumii orice lucru despre care vorbeste, intilnim undeva aceasta fraza a lui Geo Bogza despre un alt poet: „in acea toamna, tot timpul cit Ritsos a stat in Bucuresti, globul pam intese a ramas aprins cu toate oceanele si continentele lui", in aceasta capacitate de iluminare sta unul din secretele lui Geo Bogza, a carui poezie este o sarbatoare permanenta a tuturor lucrurilor. Globul pamintesc ramine aprins de fiecare data cind poetul cinta griul, prunii, porumbul, merele, maracinii, focile, ogarii, greierii sau constelatiile. Tonul e acelasi, festiv si maret, pentru toate, poetul introducind in universul lui natural cea mai deplina democratie. Sacre devin nu numai ionatanele, „fructul clasic" prin excelenta, cintat de atitia poeti, dar si prunele si prunii, necintati decit de putini sau de nimeni, simbolizind supremul sacrificiu: ,. Unii dupa altii, ciresii, caisii, visinii si nucul si-au dat partea lor de rod, fara nici o suferinta. Doar prunii isi platesc darnicia cu sacrificiul propriei fiinte. Stau in fata raului pe care singuri si l-au facut - ranile lor par mari ochi de cerb plin de lacrimi - si nu stiu unde as putea vedea aici intelepciunea naturii, dar in adincul fiintei ma bucur ca si in alte regnuri pot fi sfinti si martiri".
Coborind din tren, vara, intr-o gara mica din Baragan, poetul intra in lanul de griu ca intr-o catedrala unde se slujeste de catre mitropoliti si episcopi nevazuti slujba piinii viitoare. Dar nici mai modestul ovaz nu e ocolit: „Am privit un lan de ova: sub razele lunii si inca o data, si mai mult decit aricind, lumea mi s-a parut un vis.
Griul e al soarelui si te patrunde cu fwrul cosmic al fecunditatii, iar ovazul e al lunii si-ti prinde intreaga fiinta, privirile, mintea si inima, in pinza de paianjen a extazului.
Daca vreti sa stiti ce e basmul, ce e vraja, ce sint ielele, ce e visul cu pleoapele deschise, nu ramineti straini de hasisul verde al ovazului sub razele lunii".
Maracinilor li se inchina acest splendid poem: „Pe pamintul de stepa despre care vorbesc, maracinii cresc din loc in loc, mult mai inalti decit cea mai inalta statura omeneasca, si aceasta inaltime le da ceva de imparati fantastici, domnind peste un imperiu de nebuni.

Sint numai tepi si uscaciune, dar - in ciudatenia si violenta lor -dovedesc o puternica individualitate si sini mareti".
Imaginatia poetului ia foc deopotriva in fata salciilor, expresie a feminitati,yma^Ju^its ale lumii, de la care au invatat sa-si despleteasca parul reginele, ca si in fata urzicilor, „tigancile vegetatiei"; cind evoca greierii, al caror tiriit ritmeaza universul, sau ogarii, fapturi incredibile, fragile, aristocratii speciei canine; porumbul, in care fosneste istoria unui popor, dar si focile-fete, gutuile stralucitoare si straniile crizanteme, care „prelungesc farmecul toamnei in timp nesfirsit asa cum lungile acorduri finale prelungesc moartea sublima a holdei", in citeva poeme inchinate muntilor din Septentrion, in care propozitiile cresc ca niste bulgari de zapada ce devin avalanse, in metafore ce nu se sfiesc sa asocieze naturaletea si livrescul, uriasul si gingasul, masivul si fragilul, Geo Bogza ajunge la astfel de halucinante viziuni hibernale, in care zapada, brazii, Moby Dick, ursii polari, cerbii, Domnisoara Pogany, mamutii, bourii, stincile isi dau, in uterul enorm al iernii, o neasemuita intilnire: „Alternarea enormului cu gingasia este una din legile muntelui, cind asupra lui vin marile ninsori Prin luminisurile unde de multe ori sint arbori trintiti, sau numai trunchiuri taiate din radacina, zapada isi ia libertatea sa plasmuiasca o forma fantastica. Bouri cu fruntea de o masivitate zdrobitoare, inotind pina in git in omat, trec pe linga mamuti care duc in spate poveri colosale, poate pentru un Turn Babei al spetei lor. Si pe urma sint ursii, o lume intreaga de ursi, un univers intreg de ursi. Unii stau la pamfnt in atitudini obosite si meditative, dar cei mai multi, dati la iveala din crengile succesive ale brazilor, se suie unii peste altii, alcatuind de jur imprejurul trunchiului si pina aproape de virf ciorchini intregi. De multe ori, din mormanul lor nu se zareste decit o multime uluitoare de labe, cu unghii de gheata. Poate nici nu sint nascuti, ci stau invalmasiti in uterul enorm al iernii, cite zece cu o singura coapsa si o singura inima, si de aceea nu pot veni pe lume ".


Bouri, scufundati in zapada pina la git, ciorchini de ursi, acestea sint dovezi ale unei fantezii ce are sensul colosalului. Dar Geo Bogza e un poet al hieraticului ce impresioneaza prin smerenie: „Mergeam prin acea lume de curteni, ceremoniosi si gravi, cind mi-a fost dat privilegiul sa ajung in preajma unuia din marii sfetnici ai Carpatilor, poate cel mai de seama dintre toti. Undeva, intr-un luminis, un brad singur si foarte batrin, unul din cei mai batrini ai padurii, avea pe crengile lui atit de multa zapada de parca ar fi vrut sa duca in brate toata lumina lumii. Unora ca el li se vor fi inchinat, fara indoiala, cei mai vechi oameni de pe aceste paminturi, si nu cred ca au gresit.
Ar fi putut parea desigur un candelabru, de dimensiuni de necrezut - oare marii intelepti ai lumii nu sint ei asemeni unor, uriase candelabre? - putind sa imprastie intunericul pina la marginea pamintului. Am stat si l-am privit, lasindu insa de o adinca smerenie, de marea si calma lui intelepciune, si cind am plecat mi-a parut rau ca n-are mina sa i-o sarut".
Acest poet al tuturor lucrurilor, de la cele mai umile pina la cele mai insemnate, este si o memorie, la fel de fidela, a umanitatii: nu numai natura, dar si istoria are loc in meditatiile sale solemne. Anvergura constiintei istorice nu-i mai mica decit anvergura expresiei lirice si pe foile calendarului viu care e Geo Bogza stau alaturi date mari si mici ale timpului, momente cruciale si evenimente intimplatoare, nume de tari si de orase, nume de poeti ca Eminescu si Arghezi, de carturari ca G. Calinescu, de zburatori indrazneti ca Lindbergh, numele Mariei Tanase linga al Indirei Gandhi, al lui Nenitescu linga al lui Lorca si asa mai departe. Geo Bogza poate sa scrie, fara falsa modestie si fara sa roseasca, in scurta poezie care i-a sugerat titlul culegerii lui:
„Eu am tinut socoteala oricarei corabii / Iesita in larg pe marile lumii, / Paznic de far cu sprinceana mereu incruntata. //Eu am tinut socoteala tuturor corabiilor lumii. /De ce va mirati ca pe fata mea sint urme de sare? ".


Paznicul farului e un pios si elocvent evocator si deopotriva un moralist amar, citeodata sarcastic, aparator al valorilor ce i se par amenintate, tragind imprejurul lor un nevazut cerc ce separa sacrul de profan, instituind un fel de altar in care nu intra dccit preotii cultului. In unele imprejurari, moralistul adopta chiar stilul inspirat, „religios", cind povesteste, de exemplu, sfirsitu) tragic al lui Sincai, adunind, in citeva rinduri de o polifonica ardenta, vocile pamintului, ale istoriei nationale, ale saraciei milenare, ale dorului de tara si ale clopotelor ce nu s-au auzit la moartea carturarului: „Ce poate fi mai tragic si mai amar decit sa scrii, cu abnegatie de apostol si competenta de erudit, istoria neamului tau, si fiindca i se refuza lumina tiparului, care ar fi insemnat lumina pentru un intreg popor, sa ratacesti pina la moarte, purtind atit de lipsitul de noroc manuscris, indesat intr-o traista. Traista care, si ea, face parte din istoria noastra, traista in care si-au dus bucata rece de mamaliga, in vremi cum nu se poate mai triste, atitea mii de tarani.
Din lumea lor, o lume indelung si brutal nedreptatita, s-a ridicat acest om care a scris, nu ca pe o poveste, ci ca un invatat, istoria neamului sau. Si i-a fost dat si lui tot traista si toiagul. Si le-a purtat pina la moarte, acea moarte la care n-a batut nici un clopot pe paminturile a caror cronica o intocmise, pe o durata de un mileniu si jumatate".
Ce memento coplesitor! Alteori, moralistul reactualizeaza fabula, gen stravechi, si pune in utilizarea ei o virtuozitate in care va ramine, si nu numai din pricini strict literare, neintrecut multi ani de aici inainte:

„Fiti cuminti, ca va vede Bau-Bau!
Ce rau era de noi si ce bine de parintii nostri, si ce bine va mai fi fiind ti azi de multi parinti din lume, datorita Iui Bau-Bau.
Noi nu voiam decil sa aducem scaunelul din bucatarie, sa-l punem in dreptul ferestrei, ca sa vedem cum se dau pe gheata copiii din mahala.
Dar parintii nostri, de indata ce prindeau de veste, se impotriveau.
- Fiti cuminti, ca va vede Bau-Bau ".
Sau, in sfirsit: „ Un fir de iarba, cind bate vintul, se poate apleca intr-o parte si alta, pina la pamint.
Un plop, daca se departeaza prea mult de verticala, risca sa se rupa.
Si firul de iarba si plopul cresc spre cer, dar plopul nu-si poate ingadui aceleasi abateri de la verticala ca firul de iarba.
Lastunul zboara fulgerator si, cind vrea, isi schimba directia intr-o fractiune de secunda, tisnmd in alta parte.
Vulturul, pentru a se intoarce din zbor, este nevoit.sa faca un ocol larg.
Si lastunul si vulturul sint pasari zburatoare, dar vulturul nu poate tisni cu fiecare filfiire de aripi, cind intr-o parte, cind in alta.
Caprioara, cind simte primejdia, o rupe la fuga spre locuri unde n-o mai pot ajunge vinatorii.
Cerbul fuge si el din fata primejdiei, dar coarnele nu-l lasa sa patrunda in desisuri unde ar putea fi la adapost.
Dintre toate vietuitoarele padurii, el isi plateste cel mai scump mindria".

Aparitia cartii lui Geo Bogza trebuie considerata un eveniment
literar.
(Romania literara, nr. 43, 1974)






loading...







Coduri - Postale, caen, cor


Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu



loading...



Cauta referat
Scriitori romani