Caracterizarea lui Candid Desiderius si Olimpia din Adio, Europa! (1986) de Ion D. Sarbu referat






Intriga romanului antitotalitarist - care se intitula intr-o varianta de laborator chiar Candid in Isarlak - este declansata de rasul homeric al personajului-narator in fata unui afis al Universitatii populare unde numele lui Karl Marx apare in locul lui Karl May la capitolul Despre literatura stiintifico-fantastica. Candid este convins ca numai diavolul l-a facut sa rada intr-o zi fatidica de vineri, 13 mai, provocand adevarate seisme in cadrul aparatului birocratic.

Modelul referential - caricatural, desigur, ca si cel al lui Nastratin in Isarlak - al personajului principal ar fi naivul erou din Candid sau Optimismul lui Voltaire. Protagonistul din Adio, Europa! joaca rolul inocentului dezarmat, al omului vesnic fericit care e, pe deasupra, gafeur incorigibil ("un biet idiot universaP'). Optimismul sau metafizic (desi se considera, in propria clasificare, din categoria "pesimusilor", opusa "opti-matilor") il izoleaza de realitatea agresiva ale carei valori s-au degradat iremediabil. Precum eroul voltairian, Candid Desiderius este sortit sa treaca dintr-o nenorocire in alta, dar nu va ajunge niciodata sa-si lucreze gradina pe malul Bosforului. Fiindca itinerarul sau este circular in acest univers inchis, necomunicant. El evadeaza aievea din lumea turcita a Isarlakului spre Vatra Ponoarelor - tinutul binelui moral, un fel de Eldorado -, dar va fi constrans sa revina in interiorul ei, prin interventia agentilor Securitatii care il urmaresc pas cu pas. Calatoria initiatica a lui Candid spre Ponoare este inteleasa ca o cale deschisa spre poveste. Obsesia modelului functioneaza, chiar daca naratorul neaga referinta livresca: "Voltaire aparuse din nou, ranjea ca de obicei, cu mana imi arata obscenitati absolut tiganesti: nu-mi pasa, eram in sa, pe calul meu favorit. Candide era cartea pe care, din respect pentru Leibniz, am refuzat s-o citesc. Toata viata am sperat sa ajung o monada cat de cat lucida'" Sau il evoca pe Voltaire spre delimitare, cum se intampla in rezumatul capitolului XI: "Acum stim ca eroul nostru se numeste Candid - chiar daca sotia sa nu e deloc Kunegunda. din celebrul roman al lui Voltaire."

In Candid Dezideriu, Ion D. Sarbu a creat unul dintre cele mai originale personaje din proza romaneasca. Protoistoria lui, i-ar conferi statutul unei victime a sistemului politic. Fusese destituit de la catedra de filosofle din Genopolis, facuse ani grei de transee, suferise o condamnare politica de 10 ani pentru "omisiune de denunt", lucrase in mina etc. Domiciliat fortat in Isarlak, era acum un marunt functionar la Vinalcool si Panificatie. indeplineste, cu alte cuvinte, toate conditiile omului ratat, dar nu se incadreaza in tipologia consacrata a inadaptabililor. Fiindca se poate adapta sistemului, s-a si adaptat prin refugiu interior, acceptandu-si conditia marginala si analizandu-i cu luciditate. Este depasit, insa, de amploarea fenomenului falsificator si de evolutia irationala a istoriei. Candid Desiderius este o fire contemplativa, un carturar ghinionist si filosof idealist, actionand mereu impotriva curentului. Cum singur se defineste, este un suberou bantuit de singuratate si melancolie, coplesit de ghinioanele istorice.
intr-un roman structural eseistic, I.D. Sarbu uzeaza precumpanitor de autocaracterizarea cu functie intensiva, care tinde sa suplineasca actiunea definitorie a personajelor sale.

Deficitul de fapte de viata care sa dea configuratie caracterelor conduce la un abuz al caracterizarilor directe. Fostul profesor de "ontologia critica" se defineste in cele mai diverse contexte, in registru autoironie: "sublim si cretin genopolitan", "un iobag cu dosar si diplome acceptat in Isarlak pentru reabilitare si pocainta", "un milog idealist, un romantic postum, un cretin moralist, incapabil de a fi atat otoman, cat si antiotoman", "batran ratat si nevolnic", "idiot universal-gqfeur, etern in gropi calcator, un nenorocit de incurca-lume", "un biet european total arierat", "ratat profesor de idei generale", "un biet fost profesor de idei moarte, actualmente un parlit de inspector ortograf, "fost universitar genopolitan, poliglot si encic/oped", "incurabil pagubos, un monadolog desleibnizat, un fost marxist devenit un eretic periculos al marxismului" etc. Prin prisma inteligentei "Xantipe", inzestrata si ea cu ironie si umor, pare "cel mai natang si mai cilibiu pasoptist", coborat "din norii cartilor tale", "nenorocita victima a preistoriei antiotomane, ultim cavaler al unei cruciade uitate". Aceeasi agera femeie ii confirma ipostaza inactuala de "carturar cinstit" si "european informat":

"Numai copiii, prost ii-prosti si ultimii dintre intelectualii de tipul tau mai cred in cuvant.

In vorba, in sinceritate si adevar".
Prin atari insusiri reiterate in textul romanesc. Candid Desiderius ilustreaza conditia tragica a intelectualului, prizonier al absurdului generat de sistemul comunist. Tipologic, el imprumuta atribute din portretul generosului print Maskin, blandul ingenuu din Idiotul lui Dostoievski, dar si din conformatia functionarului Josef K.., victima inocenta a universului absurd din Procesul lui Kafka. Cu o definitie dedusa de Eugen Simion dintr-o autocaracterizare. Candid este omul care-si traieste viata in paranteza, etern suplinitor ontologic: "Toata viata mi-am trait-o in paranteza: nu am fost decat un nenorocit de suplinitor al propriei mele fiinte. De ce sa ma plang acum? Nu fac oare parte dintr-un popor de suplinitori, intr-o perioada istorica in care si drumul, si strigatul de prezent! si catedra duhului meu au fost ocupate si implinite de altii? Generatia mea nu a avut dreptul la definitivat, provizoratul a dat materia prima pentru aceasta lunga durata de care imi vorbea Winter. Acum, la sfarsitul cararii. imi dadeam seama ca nu lasam nimic in urma mea: am trait in anestezia unei paranteze, in cofrajul de ghips al frangerii sirei spinarii.

Chipul calauzei mele ma privea ca din alta lume, simteam cum un ic batut in constiinta mea desparte brutal trupul de spirit, aparenta de esenta sa ascunsa".

Omul parantetic, situat tipologic intre categoria lui homo utopicus (idealist incurabil) si homo ridens (care a transformat rasul in terapie), se considera exclus din viata societatii, este un "paria marginalizat", un apatrid, in ultima instanta. In chip semnificativ, Candid se refugiaza in spatiul securizant al familiei, declarand fara emfaza: "Pentru mine Patria este de mult doar fiinta sacra a Olimpiei." El rateaza in plan existential "nu pentru ca nu se poate adapta istoriei, ci pentru ca istoria a devenit irationala". "Boala" parantezelor este constientizata si de celelalte personaje. Olimpia se lasa "vrajita" de parantezele eroului, recunoscand: "m-am imbolnavit de la tine de gripa asta care se cheama a parantezelor inutile". Pentru Caimac, paranteza constituie un mod de eludare a realitatii respingatoare ("boala asta a parantezelor, a escamotarii esentialului"). Candid intareste rostul acestora: "ele constituie forma mea de lux si aventura".

In galeria de personaje memorabile din proza postbelica, l-am putea plasa intre Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pamanteni de Marin Preda si Stefan Viziru din Noaptea de Sanziene de Mircea Eliade. De personajul lui Preda il apropie formatia filosofica, ratarea carierei universitare si preocuparile: Petrini scrie un pamflet, Era ticalosilor, iar Candid concepe opul Prolegomena la o viitoare VICTIMOLOGIE. Ar mai fi, ca trasaturi comune, simtul ridicolului si revelatia abjectiei umane, li desparte, definitiv insa, perceptia istoriei contemporane. Personajul lui Ion D. Sarbu nu se lasa confiscat de datele experientei personale, ci realizeaza perspectiva ontologica a destinului colectiv prin rasfrangerea tragicului asupra unei natiuni. Interesant este faptul ca Sarbu insusi se identifica in personajul lui Preda: "Prietenii mei, care imi cunosc bine viata, sustin ca acel Petrini as fi eu". Cu Stefan Viziru, Candid se aseamana prin trairea esecurilor repetate si prin predispozitia de a cauta semne ezoterice in cotidian. Pe traseul virtual al "ratacirii in labirint", Candid pare si el un Ulise ce isi cauta Ithaka (vatra neamului taranesc de sub munte), dar, spre deosebire de eroul lui Eliade, este frustrat de posibilitatea iesirii din timp, nu are acces la mit. Poate ca cea mai potrivita definitie a statutului existential ii apartine tot naratorului, cand citeaza un vers emblematic dintr-un psalm arghezian: "Tare sunt singur, Doamne, si piezis'". Este omul care resimte la proportii cosmice singuratatea, cel lipsit de har si parasit de Dumnezeu, dar, mai ales, inselat de istorie. Un alt personaj foarte asemanator lui Candid, cel putin prin premise, este Danyel Raynal, protagonistul romanului parabolic al lui Bujor Nedelcovici, Al doilea mesager.

In alt sens, Candid Dezideriu ilustreaza conditia omului ridicol. Asa si este caracterizat de celelalte personaje, cum ar fi Olimpia ("esti un nenorocit de carturar inutil si ridicol ca un Vasilache de baiet') sau Winter ("tragic-ridicola dumneavoastra personalitate"). Humorul autoironie care individualizeaza personajul-narator provine din aceasta valorizare a ridicolului din unghiul prozatorului: "valoarea sub care mi-am consumat tineretele si batranetea (maturitatea nu am apucat-o) nu a fost nici comicul, nici dramaticul, ci ridicolul, o forma contemporana si nord-romaneasca a tragicului caragialesc".

Corespondentele dintre biografie si literatura confera, de altfel, un statut aparte romanului. Segmente semnificative din viata agitata a scriitorului - care a trait efectiv experientele tragice ale generatiei sale "sacrificate": razboiul, temnita comunista, domiciliul fortat, marginalizarea - jaloneaza traiectul naratiunii. Nu intamplator, prenumele din semnatura prescurtata a scriitorului, Desideriu, a fost acordat personajului sau. Dar Adio, Europa! nu reprezinta, bineinteles, o aglutinare de confesiuni, chiar daca a fost scris la persoana intai. intrucat persoana naratorului subiectiv se identifica aici cu "persoana ridicola" fun-ciarmente anti-caragialesca. Amintirile si istoriile pilduitoare preluate de Candid se subsumeaza unei structuri romanesti bine articulate, in sprijinul coerentei epice. El este cel care sufera evenimentele, dar si raisonneur-u] "lumii de carnaval". Prozatorul aplica principiul autenticitatii mai degraba pe filiera Mircea Eliade in literatura sa cu intelectuali care se vadeste anti-sentimentala si anti-caligrafica. Ca si inaintasul sau, care retopeste fragmente masive din jurnale si memorii in romanele sale, l.D. Sarbu asimileaza in logica naratiunii elemente autobiografice. Corespondenta biunivoca dintre Jurnalul unui jurnalist fara jurnal si Adio, Europa! este reliefata prin migrarea personajelor dintr-o parte in alta. Intr-o oarecare masura se poate vorbi si in cazul sau de un egotism al autorului (cum opina G. Calinescu despre Eliade), pentru ca in fiecare personaj se intrevede creatorul care isi instituie vocea.





Olimpia



"Prea isteata sotie" a lui Candid Desiderius reprezinta punctul moral de sprijin al eroului, provenind dintr-un neam de munteni cinstiti si nealiniati doctrinei comuniste (numele de fata era Olimpia Taranu). Este denumita duios-ironic de personajul-narator "isarlaka mea Xantipa", evocand-o pe sotia binecunoscuta a filosofului Socrate. Dupa toate indiciile, modelul personajului e de gasit in biografia autorului. In chip semnificativ, Ion D. Sarbu, confesandu-se in Jurnalul unu jurnalist fara jurnal, inceteaza, la un moment dat, s-o numeasca Lizi pe sotia evocata adesea, acordandu-i prenumele din roman, Limpi (Olimpia).

Candid si Olimpia, cuplul care focalizeaza actiunea romanului, evoca paradigma perechii complementare - fiinta idealista si cea pragmatica -al carei model se afla, desigur, in tipologia contrastanta creata de Cervantes, Don Quijote - Sancho Panza. Chiar daca ambele personaje se manifesta in text prin dimensiuni anti-utopice, realista este doar Olimpia, dotata cu inteligenta practica - "bizantina informa, dar perfect socialista in continut". Ea reprezinta personajul forte, masculinul cuplului conjugal, deducem si din formula de adresare a oficialilor fata de sot: "domnul Olimpia". Asigurand confortul filosofului sot, femeia il atrage in caminul securizant si il protejeaza de fortele malefice din afara, cum aflam din caracterizarea personajului-narator: "Olimpia, ca si Budha, avand zece maini, conform unui algoritm ancestral, spala, freca, stergea, aranja, curata, fierbea, transa, frigea, cosea, aspira, aerisea, scutura etcetera. Si, bineinteles, in acelasi timp - servindu-mi stergarul, albiturile curate, lingura de pantofi () - avea grija sa ma puna la curent cu situatia internationala, cu planul de stat, dar mai ales cu reverberatiile de cadre pe care le-a dezlantuit nesabuita mea comportare". Pentru protagonistul actiunii romanesti, Olimpia devine martorul inteligent si impartial, realist si caustic, pe care nu ezita sa-l citeze adesea: "Olimpia mea spune ca toata literatura lumii de azi nu este decat o simpla gimnastica a Limbii: trecem printr-un tunel lung, limba trebuie sa-si mentina conditia fizica, face gimnastica, la aparate, mode, curente si anticurente. sintaxa trebuie sa ramana elastica si vivace, poate iesim - si atunci va trebui sa ne scriem capodoperele restante".

A fost si ea candva activista, dar s-a retras din politica dezamagita de degradarea sistemului. Fiind ruda cu fratii Tutila, energica femeie amortizeaza, cat poate, efectele gafelor lui Candid si nu ezita sa apeleze la santaj, cand e nevoie. La fel de priceputa in intrigi precum Carmen Caftangiu, ea uzeaza de aceasta pricepere numai spre a-si proteja armonia familiala. Apta sa se adapteze conjuncturii politice, este pe cale sa fie promovata din postul umil de spicherita in functia de directoare a Fabricii de Marmelada si Sucuri Racoritoare. Prea lucida, insa, si moralista in fond, eroina sfarseste tragic, calcata de "camionul negru".
Romancierul se vadeste, de departe, un maestru al antifrazei si al
parafrazarii satirice care alimenteaza comicul de limbaj in linie caragia-
lesca. Revigorarea limbajului epic se infaptuieste si datorita predispozitiei paremiologice a Olimpiei Taranu, cel mai viabil personaj feminin al romanului.

Verva umoristica a acesteia este nestavilita, ca sa ma rezum la
un exemplu din dialogul mereu reluat cu Candid: "Cainele moare de
drum lung, prostul de grija altuia; mie mi-a fost dat sa ma invesnicesc
incercand sa inteleg ce a fost in capul Creatorului atunci cand te-a facut
asa cum esti: ultimul mohican care mai crede in oameni si in cuvintele
mari Noi jucam aici sah cu o suta de figuri in zece culori, pe o tabla in forma de pentagon vesel, tu abia acum inveti sa faci rocada mica. Noi
facem teatru — si ce teatru! - de o mie de ani, tu vii din norii cartilor
tale, habar neavand la ce foloseste sufieurul megafon, cine este marele
regizor" etc. Umorul este, de altfel, un atribut intrinsec al scrisului
prozatorului satiric.

Fratii Tutila



Proiectia unei lumi indemonite in fictiune, fratii Tutila, ca si colonelul Osmanescu, intriganta Carmen Caftangiu sau versificatorul encomiastic Omar Caimac, sunt personajele demonice ale "turciadei" eroi-comico-grotesti - cum era si epopeea proiectata de Candid in detentie: Jilaviada sau Manualul bunului puscarias. Asa se explica si caracterizarea cvasi-maniheista a acestor personaje care ilustreaza lichelismul si parvenitismul in structura sociala a epocii.

In varful piramidei sociale si administrative se afla dregatorii individualizati care dirijeaza si controleaza Viitorul (Futurologia), Cultura si Securitatea: beglerbeiul Tutila Doi, beglerbeiul Caftangiu si carcserdarul Osmanescu. La randul lor, acestia vor fi controlati de bimbasa Tutila Unu, trimis in raia de insusi Magnificul Sultan (dictatorul comunist).
Exponentiali sunt fratii Tutila, a caror ascensiune social-politica se intemeiaza pe o crima patricida si alte doua probabile crime in familie. Profesorul de Futurologie Tutila Doi, nasul lui Candid, "in a carui fiinta si spirit se impacau perfect pacatele Orientului cu toate virtutile cinice ale Occidentului"", desi adept al eticii comuniste, accepta fara nici o retinere plocoanele supusilor sai. Ritualul vizitei finilor saraci, care vin cu un curcan si damigene la Nasul protector, este descris dupa tipicul literaturii de moravuri. (Motivul curcanului daruit si revandut este, probabil, preluat din Chitita in provintie a lui V. Alecsandri). Lipsit, in fond, de orice principii morale, Nasul isi va renega finul pagubos in momentul acuzarii acestuia, dar va accepta pocait - la indicatia autoritatilor - sa se umileasca, repetand el insusi ritualul oferirii ploconului.

Cu adevarat demonic se vadeste fratele sau sus-pus, Tutila Unu, care face parte din categoria rurilor tortionari (din originala clasificare a lui Winter), deveniti roboti ai sistemului totalitar: "soldati fanatici ai unui absurd ce se lipseste de justificarP'. In final, ajuns in varful piramidei politice, langa dictator, el se dezice cinic de marxism si fuge, fara mustrari de constiinta, in Occident. Nu inainte de a comanda uciderea Olimpiei (care pare o moarte accidentala, fiind lovita noaptea de un camion), pentru ca stia prea multe despre crimele din familia Tutila. El se adapteaza rapid sistemului occidental, ajunge profesor de marxism la o universitate capitalista si isi insuseste lucrarile comandate odinioara lui Candid, pe care le publica sub numele sau: Marx sau drumul cel mai scurt intre capitalismul huiduit si sclavagismul aplaudat si Manualul bunului puscarias postyalta. Prea putin plauzibil, dupa estetica realista. Tutila Unu pare sa demonstreze vizionarismul creatorului sau, care face din el un "disident" din clasa celor ce vor invada scena politica postrevolutionara.

in Adio, Europa!, Ion D. Sarbu proclama nu numai despartirea de Europa, ci si despartirea de utopia lui Marx. Tutila Doi afirma nonsalant ca Marx "nu a fost marxist", fiindca era impotriva partidului unic, a armatei si a cenzurii, negand rolul revolutionar al Rusiei. Dar despartirea fatisa de Marx e afirmata prin vocea rezonatoare a impetuosului Tutila Unu, pentru care opera clasicului ideolog a ajuns litera moarta. Karl Marx a fost doar "trambulina utopica" pentru instaurarea unui regim dictatorial prin adoptarea unei formule statale detestate de intemeietor, statul "centralizat, ierarhizat, militarizat", dupa modelul statului prusac de tip hegelian. Convingerea lui Tutila este transanta: "Marx este un ganditor utopic, utopia lui revolutionara ne-a dus la PUTEREA pe care o avem azi. Acum - este cat se poate de firesc si de logic — trebuie sa-l facem uitat, sa ne debarasam de el, pentru ca sa putem pastra in liniste Puterea. Oricate jertfe ne-ar cere aceasta".



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani