Caracterizarea personajelor din Frumoasa fara corp (1993) de Gheorghe Craciun referat






Personaj a carui traiectorie marcheaza formarea sa ca scriitor, Vlad Stefan apare pe tot parcursul romanului ca un chinuit, un obsedat al ideii de cautare si prindere a esentei, confundate cu trupul ale carui materializari sunt textul si femeia.

Nascut sub semnul balantei, in ziua echinoctiului si ajuns prin repartitie ministeriala profesor de desen intr-un sat de munte, Vlad devine "indiferent la presiunile practice ale vietii"", vede cum "proiectele se duc incet-incet pe apa sambetef, si se transforma, in schimb, intr-un receptacul al lumii, propunandu-si un calendar orientativ, pe faze posibile, pentru surprinderea autenticitatii vietii: "imi inchipuisem ca as putea sa traiesc, la cea mai inalta intensitate, astazi doar la nivelul simturilor, maine la cel al gandirii abstracte"
Pentru a da substanta lumii percepute senzorial sau ca rezultat al gandirii abstracte, Vlad incepe sa noteze totul intr-un "caiet albastru", un cvasi-jurnal al framantarilor sale, o radiografie a lumii compusa din "fragmente, replici, schite, ganduri disparate, abisuri, fise de identitate, imagini si tot soiul de aiurelP, rezultat al lecturii acestei lumi: "E ingrozitor sa traiesti fara sa poti citi lumea clipa de clipa. Dar si mai ingrozitor mi se pare sa traiesti fara sa fii in stare s-o scrii! Ce te faci insa cu propriile-ti limite, lipsuri, defecte de constitutie? Ce sa fac eu cu mine? Nu pot trai fara impulsuri, nu-mi pot controla capriciile. M-am hotarat sa tin acest caiet, fara nici o ambitie de a-l transforma intr-un jurnal. Dar soarta lui e previzibila, ca si a celorlalte. Asta sunt eu: incep sa scriu si mi se intampla sa ma opresc la jumatate sau, si mai rau, in pragul sfarsitului trist si exact. Compun introduceri, secvente aleatorii, pasaje elegiace si analitice. Si, pe negandite, ma cuprinde un fel de sfarseala, o tristete dureroasa, metabolica, insuportabila. Abandonez (). Ce stari salbatice si diafane, ce sclifoseala chinuita si goala de sens! Amaraciuni exaltate, nevoi, disperare, pace, melancolii albastre, negre, rosii."

incercand sa prinda trupul lumii in textul caietului, Vlad se recompune pe sine, analizandu-se atent, convins fiind ca exista o singura solutie de a se cunoaste: scrisul. Prin scris, incercand o "comprehensiune organica, de dincolo de ganduri si sentimente", Vlad se descopera "un sucit, un nemultumit, speriat de uitare, de lipsa urmelor, de tacerea asurzitoare", dar tanjind in acelasi timp dupa o viata simpla, "fara complicatii inutile, fara atata luciditate dramatica', "fara obsesia hartilor metafizice, a darilor de seama, a registrelor de existenta". Prin exercitiul scrisului, practicand autoironia si parodia, Vlad ajunge la detasare de sine: "imi desfasuram activitatea intr-o localitate montana, intr-un cat se poate de interesant mediu etnografic, intr-un cadru geologic tensionat din punct de vedere tectonic. Participam ca om al muncii la procesul instructiv-educativ, luam decizii docimologice, elaboram itemuri euristice, ma relaxam civilizat in sala profesorala intre doua unitati de continut. Reveneam Ia domiciliu, in deambulatie energica printre ovinele si bovinele crescatorilor individuali, raspunzand la salutul micilor mei subiecti pedagogici, contempland formele organice ale norilor cumulus sau cromatica de batracian indolent a sursei de apa din amonte".

in final, cele trei experiente ale cunoasterii - senzoriala, a gandirii abstracte si cea a scrisului - se intalnesc: simturile-i inregistreaza cu acuitate tot ceea ce-l inconjoara, iar "constiinta ca o parte importanta a trupului sau supravegheaza ceea ce trupul insusi traieste era si ea prezenta". "Da. Ajunsese ceea ce trebuia sa ajunga, un scriitor. () Pentru el fericirea cea mare era alta: sa te bucuri de privilegiul de a avea mereu in fata ta aparentele lumii, sa vezi si sa intelegi, sa nu uiti ceea ce vezf.
Lectura caietului, facuta de cititori diferiti, cu universuri diferite, ii reveleaza fiecaruia un alt Vlad. Dupa Nelus, "soferul, amicus Bachu's", fiul proprietarilor casei in care a locuit, "profesorul asta avea atatea prostii in capul ala al lui si nimeni nu-si dadea seama". Olimpia, profesoara de naturale, vede in el "un om chinuit, nemultumit de aparente, inspaimantat de monotonie, un senzitiv, un revoltat". Prietenul sau, Octavian, cautase in caiet "certitudinea ca Vlad nu era pe atunci, in urma cu atatia ani, doar omul acela simpatic si superficial, inteligent si bun, lipsit de incredere in sine si mereu hartuit de o sensibilitate anarhica, ci o fiinta cu o intimitate profunda si grava, un barbat mai puternic si mai hotarat (). Or, el avusese in fata insemnarile unui invins (). Un biet om care bajbaie si vrea sa inteleaga, si asta cu atata disperare, cu atata naivitate, de parca ar fi ceva de inteles o data pentru totdeauna in lumea asta! Un barbat tanar, inteligent si sensibil ce-si inventeaza viata la intamplare, vaneaza cai verzi pe pereti, iluzoria plenitudine a zilelor, dar in cele din urma oboseste (). Pune punct si renunta."
Chiar si unii critici (Mihaela Ursa) au vazut in Vlad un personaj lipsit de luciditate, reactiile fiindu-i judecate drept "nevrotice, isterice". Cum poate fi insa lipsit de luciditate cineva care traieste citind "lumea clipa de clipa", reflecta asupra desertaciunii, absurdului, clipei cu "atata luciditate dramatica!"

O alta maniera de cautare a trupului, cu substantialitatea si potentialul lui pentru trairea adevarata, este pentru Vlad iubirea. Iubirea pentru femeia lipsita de consistenta materiala, aparitie schimbatoare, cautarea trupului ramanand mereu proiectiva.

Daca Nina este pentru el o femeie "prea adevarata", "brutal de feminina, inacceptabil de vie si de tangibila", a carei dragoste "e prea concreta", daca Luiza, sotia lui, "frumoasa profesoara care-l cucerise cu aproape zece ani inainte prin farmecul si manierele ei de englezoaica" devine doar femeia care-l insoteste intr-o statiune balneara pentru a-si trata microlitiaza renala, Sanziana si Adela sunt frumoasele fara corp, himere ale simturilor, iluzii ale obisnuitului. Pe langa filiatiile culturale pe care le permit (folclor, Ibraileanu, panzele pictorilor impresionisti, Degas), cele doua personaje feminine, prin lipsa lor de substanta, provoaca, pe de o parte, o exaltare a senzatiilor, ce se combina in adevarate sinestezii poetice, iar pe de alta parte trimit la ideea de iubire pura, virtuala: "Bratul lui cautandu-i gatul superb si alb atinge numai aerul, iar buzele-i fierbinti nu simt nimic, desi el vede cum gura ei insetata se lipeste de-a lui. Si atunci ardoarea lui creste mai tare, caci, imbatata de dragoste, fecioara sta culcata in bratele lui, dar el nu simte nimic, nici greutatea, nici apasarea dulce si fierbinte a trupului ei femeiesc. Se indeparteaza de ea ca s-o poata privi si mai bine, ii soarbe cu toata fiinta frumusetea fara pereche si-n pieptul lui dorinta neindestulata zvacneste si mai grozava. incearca iar si iar s-o atinga, s-o mangaie, incearca iar si iar s-o sarute, dar umerii ei, gura ei nu exista. Se repede sa-si innoade bratele in jurul mijlocului ei subtire, dar el cuprinde mereu numai aer. Numai aerul trupului ei, aerul amagirii."
Compus din fragmente, Vlad este personajul care focalizeaza mult atentia celorlalti, ipostazele sale conflictuale rezultand din modul in care este vazut de el insusi, de Octavian, de Luiza, de Nelus, de Pia sau de narator.
"Desi atomizat de consumarea modernitatii, eul postmodern nu este un construct mort sau cu desavarsire absent ci, dimpotriva, un spatiu supraaglomerat, suficient de generos insa pentru a suporta coexistenta, chiar dificil de impacat, conflictuala a unor ipostaze diferite ale aceluiasi subiect.

In cazul personajelor-autori ale lui Gheorghe Craciun avem de a face tocmai cu orientarea spre punctele care ar putea justifica revenirea subiectului si autorului in text, respectiv spre datele antropocentrice ale lumii" (Mihaela Ursa).

OCTAVIAN COSTIN - caracterizare



Printre personajele masculine ale romanului Frumoasa fiira corp, inginerul Octavian pare a fi cel mai echilibrat. Recompunand fragmentele risipite in text, Octavian ne apare, potrivit Piei, drept "un ins nedumerit, clipind din pleoape ca un miop ce si-a pierdut ochelarii, dar unul in cunostinta de cauza, cam asa ceva Fiul risipitor", in timp ce pentru Gil el este "inginerul Octavian, obsedatul de frumusete, cu metafizica sa a tuturor nimicurilor vietii", iar pentru Vlad "un filozof care gaseste explicatii pentru orice", "un estet". Nu intamplator el este protagonistul structurii circulare a romanului, care incepe si se termina aproximativ in acelasi moment din timp si spatiu: 22 septembrie (data cand talerele "balantei mincinoase" se egalizeaza permitand accesul la un spatiu si timp inaccesibile), in satul de munte al primei lor tinereti, regasit de Octavian, aflat in concediu.

Intors dupa aproximativ zece ani in sat, Octavian reface o traiectorie cunoscuta: scoala, fantana, carciuma, casa in care statuse in gazda cu prietenul sau Vlad, si intalneste oameni peste care "timpul trecuse incredibil de incet". Perceptiile sale sunt intensificate de o durere vaga de masea, astfel incat textul va opera mai putin cu imagini si mai mult cu senzatii de ordin auditiv, olfactiv, kinestezic sau chiar gustativ care pastreaza direct contactul dintre subiect si obiect. "Privilegierea acestor alte simturi este cu totul conforma cu poetica postmoderna, pentru care relationismul trece oricand inaintea analizei termenilor particulari, iar ochiul (emblema a modernitatii, semn al metafizicii «viziunii») este refuzat in favoarea celorlalte organe de simt, care nu alieneaza observatorul de obiectul observat" (Mihaela Ursa).

In simturile lui Octavian revine "fosnetul zemos al ierburilor inalte, izul lor dulce si apasator, linistea nefireasca, zumzaitoare si friguroasa a cimitirulur, "creierul, pielea, ochii, aerul din jurul capului sau. cele doua dreptunghiuri mari de sticla incandescenta galbena, peretii de la intrare, totul parea sa pulseze in ritmul acelei dureri"".
Asimiland lumea la modul concret, prin simturi, de care incearca insa tot timpul sa fie constient, Octavian se surprinde alunecand proustian in trecut: "Umerii i s-au cutremurat de fiorul unei senzatii nedeslusite. pleoapele s-au atins una de alta. si-a petrecut o mana peste frunte, incercand sa alunge tentatia, nalucirea, visul acela al lumii vechi, ce-i revenea acum in minte ca o pagina proaspat citita din cine stie ce roman patriarhal. Se surprinsese inca o data gresind. Era un vicios incorigibil. II fascineaza lumea asta concreta, dar il si oboseste. Si atunci voluptatea pasilor mici furisati pe poteca abia banuita ce serpuieste spre ograzile inchipuirir (s.n.).

in incercarea de a-si alunga tentatia, in nelinistea provocata de intentia de a opune o convingere abstracta, de principiu, unei hotarari corporale concrete, descoperim un Octavian zbuciumat, framantat de intrebari esentiale legate de autenticitatea trairii.

Dupa lectura caietului albastru al lui Vlad, pe care-l gaseste in casa-n care locuisera altadata. Tavi isi da seama ca "nici el nu era prea departe de cautarile lui Vlad "Ramasese un imatur. Un novice al existentei. Un pocait fara sens. El stia bine ca devine un abulic, si toata viata lui interioara era acum si mai dramatica, pentru ca ea insemna tocmai banalitatea, deriziunea, insignifianta crasa a fiecarui gest, a fiecarei intamplari pusa sub lupa maritoare a unei sensibilitati bolnavicioase. A fi insa tot timpul constient de propria-ti nimicnicie, nu era si asta o cale de a ajunge la sens si destin? Nu exista oare si o maretie a desertaciunii asumate? Sau daca nu o maretie, macar o mandrie, o satisfactie a impacarii tale intelepte cu informaiitatea planctonului statistic?"

Experienta sa se intregeste cu iubirea pentru Pia, profesoara de naturale, femeia cu parul rosu, pe care "o iubise cu pasiune in vis", femeia pe care o observa in cele mai marunte detalii, care i se pare a fi "o prezenta cat se poate de materiala", dar care se dovedeste a fi "o papusa de aer", evanescenta "frumoasa fara corp".

Personajele lui Gheorghe Craciun nu sunt construite "solid" potrivit canonului traditional. Sunt mai degraba fragmentare, ca bucatile unei oglinzi sparte, suprafete tradatoare ce-si smulg imaginile din propriile "prapastii lichide". Sunt stari, trairi launtrice, reflectii. Spatii generoase care inchid ipostazele conflictuale ale aceluiasi subiect. Nu exista invingatori, nu exista invinsi. Desi din punct de vedere social Octavian este neimplinit (divortat, copilul si—1 vede rar, ca burlac are o gramada de probleme casnice pe cap), salvarea i-o ofera luciditatea, modul propriu de a citi lumea si de a-i revela frumusetea: "Vantul incetase cu totul si suprafata lina a lacului era rupta de pete albastre sau aramii. Parti ale unui trup nestiut, vazute si aproape nevazute, caci armura sticloasa de solzi iti lua ochii. Era. trebuia sa fie un peste extraordinar de frumos, imposibil sa-i apreciezi marimea, imposibil sa-i apreciezi specia, dar ceva de o frumusete desavarsita, nepamanteasca"

VIRGIL BRATU



Actor al lumii si crizelor moderne, Gil apare si el, ca si prietenii sai Vlad si Octavian, drept un personaj problematic, conflictual, dificil de impacat, torturat de ideea autenticitatii trairilor.
Mai putin conturat din imaginile sau reflectiile oferite de ceilalti despre sine, portretul lui Gil il gasim intr-o poveste intitulata Sfarsitul verii, in care el este unul dintre protagonisti intamplarilor. Din fragmente se recompune un personaj plictisit, care nu se putea bucura de nimic si care, pentru a scapa de amaraciunea neintelegerilor cu Ita, sotia lui, profita de o delegatie si petrece cateva zile pe malul marii. "Parea un individ absent, pierde-vara oarecare atins de incurabila boala a somnului, inregistrand tot ce se intampla acolo, miscarea si nemiscarea trupurilor, ca pe o plictisitoare halucinatie"'. Singurul mijloc prin care Virgil pastreaza legatura cu lumea este ochiul "ce-i ramasese viu. un ochi Ia panda, ca un mecanism dinainte programat, gata sa raspunda la cel mai mic stimul, ochiul unor reflexe atavice". Senzatiile vizuale sunt cele care-i releva o fateta a trupului lumii (faptul ca in anul acela, la mare, picioarele femeilor pareau in mod neasteptat mai lungi si mai subtiri) si ii declanseaza procesul gandirii abstracte: "in acea marunta revelatie el intrevedea altceva, un orizont mai profund si mai grav, chiar daca lipsit de noima acolo, pe plaja. Dincolo de electricitatea acumulata a carnii, el simtea o idee, o idee care ar fi putut sa fie facuta inteligibila printr-o singura intrebare: exista oare si o sacralitate a trupului?"





Intr-un alt grupaj de fragmente, il regasim pe Gil in noaptea echinoctiului de toamna la o cabana de munte, alaturi de grupul sau obisnuit de prieteni. Conjunctura aceasta astrala a egalizarii talgerelor balantei ii prilejuieste personajului doua experiente majore: plonjarea in propriu-i adanc si descoperirea iubirii pentru Ioana, "frumoasa fara corp".
Introspectia revela un personaj ce "a crescut macinat de o aprehensiune continua, ambitioasa, manat de la spate de incapatanare si dorinta de a se impune prin ceva deosebit in fata celorlalti, a fost bolnav de complexul performantei, de sentimentul ca el este, va fi in cele din urma, un ales, un om care se va ridica deasupra multimii (). S-a apucat de multe (), dar nu s-a tinut serios de nimic, n-a fost in stare, nu-si simtea vocatia, a inceput sa sufere de drama incapacitatii de a se dedica unei pasiuni anume."

In scrisoarea pe care o compune pentru Octavia nu inceteaza sa se interogheze asupra vesnicei sale nemultumiri, asupra spaimei sale ca nu e destul de constient de sine insusi, "mereu cu sentimentul ca ceva ma blocheaza in fata unei cortine stralucitoare. N-am curajul s-o dau la o parte. Sensul practic al vietii, cred ca aici e buba. Viata ca o linie dreapta. Nu sunt un vagabond, nu sunt un tip fara capatai, imi place si mie acasa, dar pentru mine lumea si viata sunt mai mult decat o sufragerie frumos mobilata, regasita cu satisjactie la sfarsitul zilei de munca".
Iubirea ce se naste pentru Ioana este o alta cale spre intelegerea lumii si cuprinderea "trupului' acesteia; frumusetea femeii este o "efemerida care se naste si moare si iar se naste in fiecare clipa (). Frumusetea ei era ceva nesigur si ea insemna nu doar nuanta imperceptibila schimbata de la o zi la alta a fondului de pleoape, ci si lumina ce-o inconjura".
Tocmai contururile evanescente ale acestei aparitii concrete declanseaza atractia magnetica pe care "frumoasa fara corp" o exercita asupra lui Gil, aceasta concentrand in sine esenta feminitatii.

Personajele feminine



Pia Ionescu, Ioana Jighira, Sanziana, Adela. Femei "fara corp", "papusi de aer", "ipostaze ale unui acelasi arhetip al femeii originare, mereu imposibil de prins intr-un singur trup concret" (Mihaela Ursa). Aparitii schimbatoare, lipsite de materialitate, compuse fragmentar din proiectiile senzoriale ale personajelor masculine (Octavian, Gil, Miron Aldea, Vlad) si filiatiile culturale pe care acestea din urma le stabilesc pentru substantializarea frumusetii absolute (Modigliani, A. Holban, Ibraileanu, Degas, folclorul romanesc). Fiecarei frumoase fara corp, personajul masculin ii opune o aparitie concreta, "prea adevarata", "inacceptabil de vie si de tangibila", al carei rol este acela de a accentua prin diferentiere magia "papusii de aer". Aparitii concrete sunt sotiile sau fostele sotii (Gabi, Luiza, Voichita), sau alte fiinte anoste, "prea adevarate", a caror dragoste e "prea concreta" (Marcela, Nina).

Cand o intalneste pe Pi A, "tanara profesoara de naturale", Octavian ii remarca "fata ei alba, laptoasa si stralucirea ochilor mari intunecati, cu parul ei de arama si gatul flexibil, nervos, lung ca in picturile lui Modigliani". Citind personajul pornind de la acest reper cultural, cititorul va opera tot timpul o spiritualizare in ordinea datelor oferite de celelalte personaje care-o "percep" pe Pia: Octavian, Oncioiu, nebunul "cu cizme rosir. Pentru acesta din urma, Pia este o aparitie de dincolo, semn al maleficului care ispiteste: "Fecioara cu parul de foc, ai vazut-o?", il intreaba el pe Octavian asezat la o masa in carciuma satului si-apoi adauga: "Diavolul se schimba la chip si ispiteste cu obraz de muiere, da' matale esti strain si nu stii"". Pentru Oncioiu, ea este "o fata fainuta, o profesoara" care "isi are si ea curiozitatile ei, cateodata pare intr-o ureche". Vazuta de ea insasi, Pia este "o natura intuitiva" ce traieste "din presimtiri si deziluziP', o femeie de 24 de ani care "a cunoscut toate deliciile maritisului", a divortat, are un copil pe care i-l cresc parintii, si mai presus de toate este "o fire independenta Eu am ales singuratatea, florile, plantele, ascult muzica, ma plimb pe dealuri"". Portretul Piei, recompus din franturile perceptiilor lui Octavian, devine din ce in ce mai complex dar din ce in ce mai indepartat de materialitate: daca la inceput Octavian o vede ca pe "o prezenta cat se poate de materia/a", in final Pia ii apare ca "o papusa de aer".

Entitate pe care o simtim traind doar la nivelul senzatiilor vizuale, olfactive, auditive sau chiar chinestezice ale lui Octavian, Pia, "chiriasa lui Nelus, fiul cel mic al raposatului Luta, nu era o femeie frumoasa, cum i se paruse la inceput, avea insa un farmec aparte, ce izvora nu doar din trupul ei subtire si fragil, ci si din gesturile repezi si neasteptate, din clipirea vesela a pleoapelor si usoara graseiere a vorbelor". "Ii deslusea timbrul cald, usor ragusit al vocii, intonatia repezita, curentul de energie ce crestea sau slabea in materia vorbelor ei (). Avea o fata putin cam rotunda, nasul subtire si lung, buzele prea ferm taiate, fara nimic senzual.

In schimb, ochii te cucereau imediat in adancimea lor catifelata si plina de intuneric simteai ca te pierzi'.

Vorbareata, spontana, curajoasa, mandra, ambitioasa, o femeie plina de viata, destul de terestra, uneori trista si dezamagita. "Sigura de sine" si in acelasi timp "atat de putin adevarata", Pia ramane pentru Octavian "o faptura fara contururi, o marunta camerista a intamplarii si a penitentei frivole. Nimic sigur in ceea ce o privea, nimic decis. Capricii si stari de spirit la cheremul clipei mereu prezente, o feminitate ieftina, spectaculoasa si decorporalizata. ceva de bibelou de portelan si de papusi de carpe, ceva de imateriala fantasma mintindu-te cu toate aparentele chemarii in pacat (). Se gandise de multe ori la ea, o iubise cu pasiune in vis, ii pomenise de cateva ori numele in discutii intamplatoare. O femeie ca Pia nu-ti putea ramane indiferenta''.
IOANA, sotia antrenorului Casian Jighira, directoarea casei de moda "Colibri", este o alta iluzorie "frumoasa fara corp", pe care o citim in cheia unei filiatii cu personajul lui Anton Holban. Femeie a unei singure iubiri (Michel, cunoscut la Paris in timpul studentiei), Ioana este misterioasa care concentreaza magnetic atentia barbatilor din jur, ramanand insa "intr-o necurmata neliniste", dupa cum observa cu subtilitate Miron Aldea. Prezenta ei starneste "fastacealff' si "timiditate" si "teama' in fiinta doctorului Miron Aldea, care-o percepe cu toata acuitatea simturilor, pornirea acestuia nefiind aceea de a cuceri un trup iubit, ci "sa dispara ca individ, sa se contopeasca cu ea, cu trupul ei (). Dorinta anularii in seducatoarea ei feminitate ii trecuse nu o data prin cap si-i sleise nopti la rand nervii". Portretul rezultat din inregistrarea senzatiilor starnite in doctorul Miron Aldea inglobeaza acel amestec de celest si teluric, de feminitate si vulgaritate, materialitate si evanescenta ce face obiectul seductiei la toate frumoasele fara corp din roman: "sotia antrenorului nu mai putea fi considerata o femeie foarte tanara si cei 35 de ani pe care-i avea nu mai puteau fi ascunsi.

Era frumoasa, insa nu deosebit de frumoasa. Unele parti ale trupului ei - buzele sau sanii de pilda - vadeau o plasticitate exagerata, gata sa puna sub semnul intrebarii finetea unor trasaturi si sa-ti evoce vulgaritatea naturilor fruste (). Nimeni insa nu i-ar fi putut nega seductia, farmecul provocator care ti se aseza ca o ceata pe simturi si pe creier si impotriva caruia iti era imposibil sa lupti"'. Miron "n-ar fi putut sa spuna ce-l coplesea intr-atat. pana la tremur. Poate respiratia ei agitata de fiinta aflata intr-o necurmata neliniste, sau miscarea gratioasa cu care isi intorcea capul de cate ori i se punea o intrebare, mainile ei cu degete ascutite si unghii scurte, mai albicioase decat la alte femei, mai sidefii si mai moi, sau lenea deloc prefacuta cu care isi ridica pleoapele, pentru a te tintui dintr-o data cu o privire sigura, umeda, ucigator de verde. Ochii ei il raneau de fiecare data. Si abia indraznea sa-si marturiseasca placerea de a-i contempla barbia rotunda, cu gropita la mijloc, sporindu-i aerul de aroganta si senzualitate (). Mare parte din seductia Ioanei venea din vocea ei, din rostirea cuvintelor, din ritmul usor obosit al frazelor. Nu doar gura femeii vorbea, ci si intreaga ei fiinta interioara in care se amestecau bucuria si asteptarea, nostalgia si visul. Vocea Ioanei ascundea in materia ei indecisa, de intuneric si catifea, o caldura amara, o caldura ametitoare".

In chiar seara echinoctiului, cand doctorul Aldea isi va trai experienta vietii (incizarea trupului femeii magice, cuprinse de o criza de apendicita), aceeasi Ioana isi va exercita seductia si asupra lui Gil care o vazuse pana atunci drept "o femeie distanta, frivola, amabila din politete, o frumusete decorativa, usor vulgara, inaccesibila si foarte mofturoasa, afectata si superficiala". In seara aceea, Gil o descopera pe Ioana seducatoare, seductie nascuta din "frumusetea ei de femeie aflata pe muchia de cutit a varstelor", frumusete ce pare "o efemerida care se naste si moare si iar se naste in fiecare clipa, traind intr-o neinteleasa simbioza nu doar cu croiul rochiilor sau al bluzelor in care e imbracata, ci si cu materialele si culorile, incat exista o Ioana a panzei topite si alta a deux-pieces-urilor de stofa, o Ioana rece si alunecoasa de matase si una calda si moale de lana, o Ioana a pantalonilor de velur si alta a jeans-ilor, o fiinta a fularelor iernii si alta a palariilor de primavara, o Ioana cu ochelari de soare si parul zbarlit de vant si alta cu fruntea libera si o esarfa rosie legandu-i smechereste pletele blonde. Frumusetea ei era ceva nesigur si ea insemna nu doar nuanta imperceptibila schimbata de la o zi la alta a fondului de pleoape, ci si lumina ce-o inconjura, consistenta aerului prin care ei i se intampla sa se miste. Asa incat ar fi putut vorbi oricat de mult despre o Ioana a diminetilor si a noptii, despre o femeie a ploii si alta a vantului, despre o Ioana de catifea a asfintitului si o Ioana de sticla a cerului de iarna".

Frumoasele fara corp de care este obsedat Vlad sunt Sanziana (in timpul studentiei) si Adela, intre aceasta din urma si eroina lui Ibra-ileanu stabilindu-se o evidenta corespondenta. Portretul Sanzianei, aflat in caietul albastru, este recompus de memorie in linii sumare, dar suficiente pentru a defini tentatia lui Vlad spre evanescent, spre himeric: "Era mofturoasa, imprevizibila, sagalnica, misterioasa. Niciodata nu stiam cum e cu adevarat (). Sanziana era alunecoasa ca un sarpe"; "n-aveam timp sa-i incolacesc mijlocul cu bratele, ca ea aluneca in jos, o lua la fuga. radea, pasea in fata mea pe varfuri in bataie de joc, ca un om care merge pe sarma, ziceai ca bratele si picioarele ei apartin vantuluC.
Cine este Adela? "Nici macar o Cenusareasa. O fiinta ca oricare alta. O fata simpla si obisnuita, fiica unui tamplar din campia Banatului, care abia terminase liceul economic", o chelnerita dintr-o statiune balneara asupra careia Vlad proiecteaza virtuti si frumuseti ce vin din propriu-i cod cultural, pentru a face din ea o "faptura himerica", nebuloasa din care sa se nasca cu generozitate esenta feminitatii.

Fata ii apare "invaluita intr-o nebulozitate inexplicabila, intr-un aer difuz si stralucitor ca-n panzele pictorilor impresionisti, ceea ce-l cufunda adesea in reverie ii amintea tablourile lui Degas". Trecuta prin filtrul vizual al personajului-artist, Adela isi pierde materialitatea, devine "o nespus de pretioasa ceara roz-aurie de o superba finete si transparenta (). Parul curgand in jos, parul lichid si greu, invaluindu-i fata si oferind aerului zulufii ca un abur al cefei, parul ei ca o flacara neagra parea lucrat in manunchiuri subtiri de pasta si culoare posibile doar in panzele vreunui mare artist (). Adela era altceva, o himera a simturilor, o iluzie a obisnuitului'.

"Cautarea trupului ramane vesnic proiectiva, nu ajunge niciodata la capat sau are un rezultat negativ, asa incat romanul urmareste mai ales ratarea acestei cautari, care nu reprezinta neaparat cautarea «femeii ideale», cat cautarea unui sambure ultim al fiintei" (Mihaela Ursa).



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani