">




Caracterizarea personajelor din romanul IN ABSENTA STAPANILOR de NICOLAE BREBAN referat






Doamna Iamandi - caracterizare



Evoluand in prima parte a romanului, intitulata Batrani, doamna Iamandi, desi o femeie inca tanara si frumoasa, poate fi asimilata familiei "batranilor" datorita voluntarei sale identificari cu imaginea unei femei batrane, respectiv a propriei bunici.

incercarile de imbatranire, de reificare a propriei naturi spirituale si corporale, de intepenire in efigie, in portretul compus de sine insasi si impus apoi siesi, sunt subminate de mesajele lumii exterioare, prin intermediul anticarului Pamfil. Aparitia acestui mesager al vietii, al exterioritatii, are drept consecinta, pentru doamna Iamandi, o lenta si initial neconstientizata trezire a instinctelor, a feminitatii.
Ascunzandu-si initial adevarata identitate in spatele unor tabieturi de femeie batrana si a devotiunii pentru fiul ei, doamna Iamandi incepe sa-si paraseasca incremenirea de efigie in cursul povestirilor, dialogurilor cu anticarul.

In cele din urma dezvaluirea portretului moral, spiritual este urmata de o dezvaluire propriu-zisa a feminitatii latente, a unei corporalitati atragatoare pe care, pentru cateva clipe, aceasta stranie protagonista a lumii "batranilor" o lasa neprotejata de invelisul straielor "batranestr: "Doamna Iamandi inceta sa mai vorbeasca si-si admira piciorul intins drept in fata ei, rezemat de masuta, cu buza de jos rasfranta, ceea ce dadea expresiei ei un aer de incantare rasfatata, nemultumita, ceva jucaus si bosumflat totodata, si, cu aceeasi nemultumire prefacuta pe fata, cu mana stanga isi dezgoli incet si mai tare coapsa ce iesea din matasea aceea viorie cu papagali galbeni desenati in tesatura, ca un stalp culcat, carnea aceea vibrand abia vizibil in lumina stinsa, mata, pe care o emitea ea insasi si care, cazand pe obrajii doamnei Iamandi, trecea intr-un rosu abia intuit, ce se accentua insa cu fiecare secunda ce trecea, si deodata fata ei fu intr-adevar aprinsa, rosie, si ea insasi simti aceasta cu uimire, cu stupoare chiar, de parca ar fi contemplat un picior strain ce se dezgolea." incet, spre propria-i uimire, carnea mortificata a doamnei Iamandi incepe sa palpite, trezindu-se la viata de sub vesmintele de imprumut care o scufundasera intr-o varsta biologica mult mai inaintata decat cea reala. Exercitiile dezvaluirii acestui "sine" material, corporal, in prezenta anticarului Pamfil, devin un adevarat ritual.

Iesirea din eul fals, reificat al doamnei lamandi culmineaza o data cu parasirea casei (reproducere, in mare, a imaginii imbatranirii) si drumul in cautarea anticarului, cel care, dintr-o neglijenta, uitand sa o viziteze, o priveaza pentru scurta vreme pe doamna lamandi de ritualul de-mor-tificarii. Drumul ei spre casa anticarului poate fi citit ca unul initiatic, invers fata de parcursul clasic: nu este un parcurs ascensional, vizand o transcendenta, ci unul al regresiunii spre materialitate, spre straturile primare ale existentei.

In mod paradoxal acest parcurs este totusi unul initiatic, deoarece finalitatea sa vizeaza descoperirea sinelui, a eului profund, ascuns in spatele aparentelor. Prima opozitie frapanta, de tip cultura / natura vizeaza cele doua case. Aceea din care pleaca doamna Iamandi se inalta in mijlocul orasului, ofera o imagine a confortului, este mobilata si amenajata astfel incat sa constituie un spatiu protector fata de lumea exterioara si, in cazul doamnei Iamandi, si fata de sine. Prin contrast, salasul anticarului este situat in mijlocul unui parc, este inconjurat de o vegetatie abundenta, iar apartamentul propriu-zis este amenajat intr-un turn de apa.

In ciuda ordinii si curateniei aparente din interior, imaginea ce-o intampina aici pe doamna lamandi pare a fi insasi promiscuitatea.

Desi socata de ceea ce vede in turnul de apa, de relatia anticarului cu tigancusa Corina, doamna lamandi ramane prizoniera in acest spatiu, ca fascinata de o imagine halucinanta. Brutalitatea neasteptata a anticarului i se impune celei ce cu greu iesise din cochilia propriei efigii. Miscarile feline ale Corinei, armonioase, "ca de guma"', exercita fascinatie datorita manifestarii unei feminitati primare, la limita animalitatii.

Experienta initiatica a cufundarii in zonele primare ale fiintei esueaza insa. Doamna Iamandi, vizitata a doua zi de anticar, este aceeasi din totdeauna. Hiatusul existential provocat de vizitarea turnului de apa este ignorat. Personajul isi reia imaginea-efigie refuzand iesirea definitiva din sinele reificat.

In cele din urma episoadele revenirii glasului corporalitatii vii devin simple exercitii de cochetarie, atribuite unei femei "in varsta", mai "in varsta" decat este in realitate.
Obisnuita sa se ascunda in spatele aparentelor, doamna Iamandi este, la randul sau, o buna cititoare a realitatii din spatele altor aparente. O dovedeste analizand tablourile doamnei Willer unde, dincolo de "peisaje trandafirii", desluseste o lume a victimelor predestinate cruzimii animalelor de prada. Descoperirea instinctelor de "pradator" ale doamnei Willer, a cruzimii si rapacitatii acesteia, ii trezeste suficienta spaima in fata agresiunii exterioare incat sa se refugieze in spatele acelui "eu crustaceic", sub coaja tare a efigiei femeii "batrane" si rigide.
Daca fata de o posibila agresiune a lumii exterioare doamna lamandi se defineste ca o victima, in ceea ce priveste atitudinea sa intr-un ipotetic cuplu, respectiv acela cu sotul absent, ea pare a fi aceea a "devoratorului".

Casa lamandi este marcata, ca intreg romanul, de "absenta stapanului"". Atunci cand sunt prezenti in aceasta sectiune a romanului, barbatii sunt coplesiti de senectute sau total efeminizati (precum colonelul Plesoianu). Astfel incat ceea ce a mai ramas din ei, mari corpuri paralizate, precum d-l Constantinescu, sunt victime ale femeilor-agresor, insecte devoratoare.

In cazul familiei lamandi corpul celui absent este suplinit de biblioteca ce i-a apartinut. Asupra acestui corp ce inlocuieste faptura "stapanu/uf absent isi exercita doamna lamandi o adevarata cruzime devoratoare smulgand si instrainand cartile cu voluptatea cu care ar fi smuls fasii de came din trupul celui absent.
Figura a unei arhetipale ambiguitati feminine, doamna lamandi este unul dintre primele personaje ce ilustreaza cateva dintre temele fundamentale in opera lui Nicolae Breban: relatia calau-victima, victima-calau, tensionata dualitate spirit-materialitate, eufemizarea vietii ca forma a spaimei fata de moarte.

Anticarul Pamfil - caracterizare



Acest personaj indeplineste rolul "mesagerului", al celui -ce face legatura intre personajele, cuplurile si grupurile de personaje din sectiunea dedicata "Batranilor" in romanul in absenta stapanilor. El este cel prin intermediul caruia ii este dat cititorului sa cunoasca si sa inteleaga ceea ce se petrece in casa sotilor Constantinescu sau a doamnei lamandi. Nu este insa un narator propriu-zis, ci unul ipotetic, a carui perspectiva o completeaza pe aceea a altor naratori, a celui omniscient sau a doamnei lamandi.

Conceptia asupra acestui personaj anunta o serie de creatii similare in opera lui Nicolae Breban, culminand cu personaje precum Grobei din Bunavestire sau Castor Ionescu din Drumul ia zid: este vorba despre tipul de personaj cu o personalitate "translucida", de aceea "impregnata" de ceea ce pot proiecta asupra-i celelalte personaje.

Tocmai datorita faptului ca personalitatea acestei aparitii romanesti nu izbeste prin forta sau precizia conturarii si definirii, el poate functiona ca un personaj-"oglinda", reflectand personalitatile celor din jur, focalizand impresiile. Gandurile, "senzatiile" personale, subiective ale lui Pamfil intereseaza mai putin; el este conceput astfel incat sa poata primi "impresiile", "senzatiile" transmise in urma impactului cu sotii Constantinescu, Willer, doamna lamandi etc.

Receptor perfect al lumii ce-l inconjoara, Pamfil indeplineste, in afara de aceasta functie, a personajului-oglinda, si pe aceea de "personaj-fe-reastra", conform terminologiei autorului.

Neimpresionand prin calitati propriu-zise, anticarul poate indeplini functia unui mesager al lumii exterioare pentru doamna lamandi. El are capacitatea de a trezi feminitatea latenta a acesteia prin ceea ce reprezinta el si nu prin ceea ce este de fapt.

In acest sens, Pamfil se poate transforma usor in imaginea proiectata de o fantezie erotica refulata, de o personalitate prizoniera a propriei rigiditati.
Reprezentant al lumii exterioare, libere, este Pamfil si pentru domnul Constantinescu, batran infirm, prizonier al paraliziei fizice si al tiraniei sotiei ''devoratoare".

In timp ce pentru doamna Constantinescu el este intruchiparea agresiunii exterioare, a ochiului public menit sa-i reflecte propria mizerie fizica si morala.

Martor si reflector, receptor al trairii "celuilalt", Pamfil indeplineste, prin portretul care ii este, totusi, schitat, rolul de "inlocuitor" intr-o lume a "absentei stapanilor". Nefiind propriu-zis, din punct de vedere tipologic, unul dintre "batranP el nu are nici capacitatea de a umple golul existentei ivit prin absenta barbatilor si, la nivel mitic, a zeilor. Personalitatea sa nu este una deplina, de unde statutul de intermediar, de inlocuitor. Prin putinele date biografice se contureaza un anti-erou, protagonist al ratarii experientelor initiatice fundamentale.
La un anume nivel, anticarul este exponentul unei existente cu o experienta efectuata in sens invers fata de aceea a doamnei lamandi.

In cazul acesteia din urma rigiditatea efigiei autoimpuse. determinata, deci, de vointa, de spirit, iese invingatoare fata de pulsiunile instinctualitatii. Dimpotriva, anticarul Pamfil, dotat cu o anume cultura si capacitatea de a se perfectiona spiritual, se complace intr-o lenta disolutie a acestor virtualitati spirituale intr-o materialitate ce vizeaza promiscuitatea. Doamna Iamandi isi condamna feminitatea abordand o anume masca, legata de obligatiile sociale. Masca ei este a "femeii batrane" si a "mamei devotate". Pamfil abordeaza o infatisare mizera care ajunge, treptat, sa-i devina o a doua natura. Drumul sau de recuperare spirituala a esuat candva, a fost abandonat, asa cum a esuat si incercarea doamnei Iamandi de a-si recupera propria natura corporala.




Perfect functional in roman, ca "personaj-oglinda" si "personaj-fe-reastra", anticarul Pamfil anticipeaza familia remarcabililor "mediocra, destinati cautarii divinitatilor absente si receptori ai proiectiilor "celorlalti" din viitoarele romane brebaniene.

E.B.



Nicolae Manolescu remarca faptul ca "personajele lui N. Breban () traiesc in doua realitati deosebite. Pe de o parte ele se comporta conform logicii obisnuite a vietii, a sufletului, pe de alta, statura lor nu poate fi pe de-a-ntregul cuprinsa in tiparul comun, sfarsind prin a sparge plafonul realist si de a iesi in mitic. Mai scurt spus, individualitatea realista a personajelor se topeste in generalitatea unor arhetipuri. O astfel de existenta de "centaur", jumatate profil realist si jumatate arhetip, este E.B., protagonista sectiunii "Femei"" din romanul in absenta stapanilor.
Conturul realist s-ar rezuma la "istoria" unei adolescente, devenita femeie casatorita, angrenata apoi intr-o poveste de dragoste extracon-jugala, care eroina, la implinirea acestei iubiri, se sinucide in mod paradoxal, fara a lasa in urma nici o explicatie a gestului sau.

In planul de profunzime al romanului eroina este marcata, pe de o parte, de cautarea "stapanului"" absent ( a barbatului, a Tatalui, a Zeului), de neputinta identificarii acestei divinitati, de dezamagirea pe care i-o produc aceia ce se dovedesc falsi "stapani"" iar, pe de alta parte, de o devoratoare dualitate interioara, intre o puternica dimensiune spirituala, manifestata prin vointa creatoare de forma, si o latura "feminina", carnala, pasionala a propriei fiinte. Aceasta din urma, redusa adesea la tacere de vointa ce incearca sa se impuna "destinului", se razbuna prin izbucniri si "tradari" neasteptate. Tensiunea, la nivel abisal, intre "animus" si "anima", intre principiul masculinitatii si cel al feminitatii, jaloneaza evolutia eroinei si atinge paroxismul ducand la sinucidere.

Reala "figura" mitica aflata in spatele personajului romanesc este androginul, simbol al naturii umane "illo tempore". "Caderea" in lumea "profana", de-caderea conditiei umane a adus iremediabila fisura intre cele doua fundamentale principii ale umanitatii, intre coordonata feminina si cea masculina a omului. Refacerea unitatii primordiale este imposibila, ramane insa intacta nostalgia perfectiunii. Coexistenta, in actuala lume decazuta, a celor doua principii in unul si acelasi individ, aduce o tensionata coexistenta a contrariilor, o tensiune sfasietoare, inumana si neumana. E.B. incearca, initial, sa supravietuiasca negandu-si o parte a acestei naturi sfasiate. Se doreste a fi doar vointa ce se impune, "caracter" negand manifestarile propriei feminitati. De aici negarea Femeii asa cum apare in portretul Mamei, dotata cu o feminitate debordanta, primara, precum Molly Bloom, protagonista romanului Ulise de James Joyce. Elocventa in revelarea acestei feminitati elementare este descrierea mamei contemplata in somn de E.B.

in incercarea de a dejuca planurile matrimoniale materne, tanara E.B. isi "inventeaza'' o iubire. Dar aceasta iubire devine reala, astfel incat E.B.. avand revelatia "femeii carnale" din sine, a "dusmanei" din propriul "eu", se refugiaza in casatoria cu doctorul Subu - o forma de pedepsire si mortificare a glasului trupului nascut in propria fiinta.
Viitoarea relatie, cu inginerul Catargiu, debuteaza prin atractia pe care E.B. o resimte fata de fiul acestuia, Catalin. Aflat la varsta incerta a adolescentei, Catalin este o temporara intruchipare a armoniei contrariilor, visul secret al lui E.B.

In afara de aceasta E.B. crede ca a gasit in Catargiu si mult cautata imagine a "stapanului"".

In cuplul Catargiu-Catalin i se pare a descifra imaginea arhetipala a cuplului Tata-Fiu: "Ati plecat impreuna pe jos - ii relateaza E.B. lui Catargiu -gi nu pareati de loc doi barbati, ci tocmai «jiul» si «tatal», si cred ca asta este deosebirea dintre voi doi si mama mea si Lia - prietenia lor - ele, uneori, impreuna, sunt doua femei care se armonizeaza bine si par chiar de aceeasi varsta, si asta poate fi atragator- La voi doi e insa ceva mai «curat», voi erati () tatal si fiul, nu un tata si fiul sau, ci tatal si fiul, si asta era ceva impresionant de-a dreptul Si erati singuratici amandoi si va purtati unitatea printr-o lume straina si indiferenta. Era o singuratate nobila () de parca n-ati fi pasit pe jos, pe trotuarul ud, ca si ceilalti care va inconjurau, ci ati fi inaintat amandoi calari, alaturi, in haine feudale."

Insa Catargiu nu este "Tatar si "stapanul" autentic, pe care il cauta E.B.

In dualitatea sinelui ea se trezeste tradata de "femeia carnala", care isi consfinteste victoria prin casatoria cu inginerul. Gestul final este insa actul de revolta al spiritului infrant in fata "informitatii" materiei.
incercarea de a-si depasi propria conditie prin refacerea acelei inumane si neumane stari paradisiace desavarsite, incercare de a reinventa conditia zeilor intr-o lume lipsita de zei, asumarea conditiei divinitatii prin pedepsire si autopedepsire, toate acestea se pot constitui intr-un "hybris" al omului modern. Prin aceasta E.B. devine unul dintre cele mai autentic tragice personaje din literatura contemporana.

Herbert



Romanul in absenta stapanilor este construit din trei sectiuni ilustrand, fiecare in parte, o forma a "absentef si totodata, trei trepte de regresiune a umanitatii spre forma ei primara, a copilariei. Dupa "zeii imbatranitr si dupa tensionata cautare a esentei spirituale "zeiesti" in eul divizat al lui E.B., sectiunea finala se ocupa de lumea purei virtualitati.
Herbert, protagonistul "Oglinzilor carnivore", ilustreaza acest inceput, aceasta virtualitate. Devorand, cu acea curiozitate specifica infantili-tatii, formele de existenta ale lumii adultilor, copilul traieste, in propria sa lume, toate momentele decisive ale varstei adulte; la o scara redusa, insa cu intensitatea specifica unui asemenea "moment auroral".
Daca in capitolul dedicat "Batranilor" fusese urmarita supravietuirea instinctului erotic sub crusta "imbatranirii", in cazul copilului Herbert este analizata trezirea instinctelor erotice. In forma incipienta se afla si viitoarele tendinte dominatoare, lumea copiilor reproducand, la nivel de "oglinda" microcosmica, relatiile calau-victima si victima-calau din lumea celor mari. ingemanarea spaimei cu forma sa aparent reversa, cruzimea, isi face, de asemenea, loc in universul copiilor.
Conturarea universului infantil ca univers al devenirii este realizata in episodul central, al coborarii in pivnita, in adancurile ce-i par tenebroase copilului care priveste intunericul si apa cu ochi mariti de spaima. Acum apare insa si tendinta de dominare a sinelui, de autopedepsire fata de momentul de slabiciune in fata intunericului. Traversarea apei subterane, o "apa neagra", infernala intr-o posibila lectura arhetipala, se constituie ca o scena antologica pentru definirea acestei "ape miscatoare", a virtualitatii pure, care este copilul, cel din care se poate naste viitorul "stapan". "In acea clipa Herbert trai pentru prima oara teroarea apei — avu pentru prima data revelatia acestei infirmitati a lui, spaima de apa curgand mare si tulbure ori asteptand nemiscata si neagra, ca aceea de sub picioarele lui, pentru intaia oara simti acest fel de spaima, pana la profunzime, de parca un stramos departat al sau, mort cu secole inainte, ar fi strigat deodata, neasteptat, cu vigoarea mortii, un strigat neomenesc, care alearga prin coridoarele lungi ale genealogiei celui care statea in fata acelei panze sclipitoare si fascinante si ii interzicea sa mai faca un singur pas, pentru ca sa nu mai repete aceeasi greseala grava, mortala, a celui care striga si care se zbatea inca undeva inecat de secole, cu gura plina de apa si cu parul naclait de umiditate."

Veritabila "coborare in infern" si cufundare in apele subterane, thana-tice, avand drept "maestru initiator" fantasmaticul stramos, care ilustreaza in "genealogia" sangelui micului Herbert spaima de moarte si confruntarea cu aceasta, initierea este reala, neratata, precum in cazul "zeilor imbatranitr. infrangerea spaimei de moarte, reintoarcerea din experienta-limita autoimpusa, fac din Herbert un posibil "stapan" al viitoarei lumi romanesti.

intr-adevar, micul Herbert este marcat, asemeni tuturor personajelor din roman, de "absenta" tatalui - de data asta un tata iubit, admirat, dar care "pleaca", se "indeparteaza' vesnic, deci impresia pe care o lasa este aceea a unei dureroase "absente". Visul final al copilului il arata insa capabil ca, in lipsa unui autentic "stapan", sa se erijeze in locul acestuia.

in lumea care moare si se naste totodata, unde moartea si nasterea stau sub semnul ambiguitatii, micul Herbert este forma latenta a viitorilor "maestri" si "discipoli", profeti si apostoli aflati in cautarea unor noi religii. Ei vor nega frecvent orice forma "religioasa" conventionala, proclamand "absenta stapanilor" fara a inceta sa creada, cu ardoare, intr-o lume a "prezentei".













Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani