Logo referatele carte



Cartea cu jucarii — volum de proza scurta de Tudor Arghezi



CARTEA CU JUCARII — Volum de proza scurta de Tudor Arghezi, publicat pentru prima data la Bucuresti, la Editura „Cultura Nationala", in . Editia „definitiva" (precizarea apartine autorului) - Bucuresti, Ed. Cartea Romaneasca, 1943.

Cartea cu jucarii este nu numai una din scrierile cele mai cunoscute ale lui Tudor Arghezi, dar si — paradoxal, daca luam in considerare succesul sau, la un public foarte divers (atit ca vfrsta, cit si ca gusturi) — una dintre cele mai dificil de comentat.

Adesea, se vede clasificata grabit intre „compunerile pentru copii" ale autorului, alaturindu-se altor creatii despre „microcosmosul familial" si „raiul gospodaresc" din Martisor. Perspectiva aceasta este excesiv reductionista si de-aceea consideram indreptatita sublinierea Marianei Ionescu (Ochiul ciclopului) ca nu este vorba despre o carie „pentru copii", ci despre asumarea unei noi perspective auctoriale (a „candorii infantile"), cu alte cuvinte — despre un experiment al poeticii argheziene; un experiment datind dintr-o perioada de rupturi dramatice in evolutia, ca si in substanta subiectului — Cartea cu jucarii apare in acelasi an cu Flori de mucigai, ceea ce (cu exceptia lui Nicolac Balota) exegetii par sa ignore.

Volumul (ne referim la ultima editie ingrijita de autor, din 1958) contine scurte naratiuni sau „scenete" avind in centru pe cei patru membri ai unei familii (Taicutu, Maicuta si cei doi copii, mici, Mitu si Barutu) despre care toti indicii textuali „spun" ca este familia autorului insusi. Personajele asigurind legatura textelor intre ele, nu credem sa gresim afirmind ca volumul este un intreg, si anume „cronica unei copilarii" pe care naratorul (Taicutu) o (re)traieste, dar o si (re)creeaza pentru copiii sai. Basmele (Piatra pijigoiului. Fata de demult. Domnita Pul-cheria) ori fabulele (Poveste cu oi. Povestea bradului negru, Batrinii din insula) incluse intre celelalte povestiri adauga o nota de feeric intregului, contribuind la implinirea sensului initiatic al copilariei astfel traite, in care rostirea unei povesti este la fel de importanta ca si descoperirea misterului nasterii (puilor de pisica).

In termenii Marianei Ionescu, „basmul devine interesant prin aplicarea filtrului magic al unei perspective infantile asumate de artist". Ceea ce ne readuce la consideratiile initiale, despre problemele de poetica pe care le ridica exegezei Cartea cu jucarii. Sub ochii parintilor (si, adesea, din vointa lor, pentru ca Taicutu joaca, ironic-citant, rolul Demiurgului blajin, al Parintelui devenii parinte), copiii descopera lumea. Postulatul fundamental al acestei descoperiri este ca lumea adultilor si aceea a copiilor este aceeasi, difera numai pers-pectivele. intreaga carte se construieste asadar pe jocul — fascinant, pentru autorul-narator-Tala - al diferentei de perspectiva. Indicul arghezian intilneste aici punctul originar al plasmuirii de vorbe, ce va alcatui „Cartea".

Mai mult — cei doi copii reprezinta doua modalitati diferite de a trai aceeasi aventura a cunoasterii, ca intr-o piesa muzicala unde variat iunile (de perspectiva, de asta data — a Mijurei: detasata, „artista", atenta la detalii, incomoda, „feminina", a lui Barutu: stingace, poticnita, excesiv-imaginativa, violenta, sentimentala, id est „masculina") se incruciseaza dupa o algebra subtila, menita sa dea relief temei principale. Facerea lumii este un joc (tema esentiala si in lirica argheziana „a boabei si a farimei"); Elvetia, de pilda (Stii romaneste?) „e ca o lada cu jucarii iacuta de Dumnezeu intr-o zi, cind adueindu-si aminte de copilaria lui, a voit sa glumeasca si sa rida.

Coastele pasunilor sint cutreierate de vaci mici, galbui si caramizii, cu citc o stropitura vinata prin petele roscovane si albe, iar de grumazul vacilor, care dau lapte cu ciocolata, atirna clopote, sunatoare ca muzicile si ca la liturghie. Asa ca vaile cinta din fund si pina-n crestetele cele mai inalte si daca se scaipina taurii clocotesc in vuiete furtunoase". Cunoasterea e la inceput ezitanta, dar ea incepe (ca inir-un tratat de psihologie infantila, respectabil, insa rostit din alta perspectiva) cu descoperirea limitelor subiectului cunoscator si — deci — cu postularea sinelui ca entitate: „A fost, intii, destul de greu de descoperit urechea. Barutu crezind ca aude cu nasul sau cu falca. Mina lui grasa purta ornicul pe la barbie si imprejurul gurii, prins cu toata palma, ca un sapun. I se parea ca asculta cu sprinceana, cu dintii, cu limba, cu gaura cetii albe, ignorant in auz, ca tatu|u cind scrie, nesigur daca isi aduce aminte cu degetul mic si daca gindcste cu inelul", etc. ele. (Na uneche). E o aventura presarata de poticneli si accidente, pe care privirea induiosata a Tatujului le descrie in detalii savuroase, potentate de utilizarea ironica a stilului doct, al tratatelor stiintifice: „in fiece zi Barutu trebuie sa aiba o deceptie noua, constatand ca toate lucrurile merg de-a-ndaratelea fata de sincerele lui do-rinti. Fragilitatea obiectelor cu picioare si roti l-a uimit, si sensul intrebuintarilor, mereu contrariat de realitati, cere de la el o schimbare de principii. // Cu cele mai bune ginduri, Barutu a gasit un ciocan si un cui si a dorit sa bata cuiul in oglinda dulapului — si nici n-a intrat Ba, ce e mai mult, s-a crapat toata oglinda ca de trasnet, in zig-zag, de-a curmezisul intre colturi" (Amaraciuni).


Constituit, dar inca ezitant, subiectul nu stie conjuga — filosoficeste — sensurile verbului „a fi" („si astfel Barutu traieste cu iluzia de-a fi fost si ride ca se bucura cind nu era", in Spugal) si inlimpina serioase dificultati in acceptarea unui univers construit pe o logica a contradictoriului („Convingerea lui /Barutu/ e cu totul zdruncinata. El a vazut pe Miju incal|indu-se, puind palaria, luind batul. Stia ca e Miju, dar parca nu mai stie. S-o ti strecurat Mitu pe undeva, din ghete si din palarie, si acum umbla singure ghetele, manusile, palaria si bastonul", in lnliia deziluzie). Ca intotdeauna, dificultatea majora a subiectului cunoscator la Tudor Arghezio reprezinta raportarea sa la Divinitate. Fiului duc amin, unde copiii stilcesc numele divinitatii („Mudnezeu") si incurca vorbele rugaciunii, unde Barutu fantazeaza stingaci („Eu l-am vazut pe Mudnezeu in pom"), iar Mitu pune intrebari tara raspuns („Unde sta, mamico, Dumnezeu?") rescrie, jucindu-se, la fel, cu perspectiva, cautarea argheziana fundamentala, din creatiile „majore" (daca nu cumva, repetam, atributul de „minor" e eronat atribuit textului in discutie). Dar toate aceste „intam-plari" ale copiilor sint avataruri ale experientelor fundamentale ale subiectului. Cartea cu jucarii concretizeaza una din solutiile cele mai importante ale poeticii argheziene, fata cu suferinta, cu „seriosul", cu tragicul: jocurile redimensioneaza universul; copilaria e „virsta adoptiva a poetului, si copilarirea /este/ atitudine in fala lumii si vietii" (St. Aug. Doinas).

A. pune si aici semnul egalitatii intre scris, viaja si joc („Viata e o jucarie si toate sint tacute numai pentru joaca. Mitu si Barutu stiu asta bine, de la tatutu, care se joaca toata noaptea cu un condei si o bucata de hirtie si toata ziua se joaca de-a fuga, umblind dupa cai verzi. A! o sa le-arate el odata un cal verde si lor, Numai sa nu-l cereti pentru voi de tot, ca tatutu nu da.", in Spectacole), fara a reduce astfel dimensiunea tragica a vreuneia din ele.

Prilej de ridiculizare a pretioasei „literaturi" (pe care Barutu o confunda cu „untura", „din pricina unei precocitati intelectuale perverse"), „povestea" reia mitul Sheherezadei, ca explici-tare a menirii naratorului (Taieut-Demiurg) insusi: „Scriitorul de povestiri din imparatiile de mai tirziu urmeaza pilda fetei cu pielea cenusie, care s-a destramat de-acuma citeva mii de ani si s-a topit, prin preajma riului Eulrat // Ca sa nu piara si ca sa i se para ca traieste ziua indoit, o dala cu el si o data cu imprejurarea povestita, el povesteste zi de zi, a sufletului si a pamintului, o imprejurare" (Fata de demult). Cea mai frumoasa jucarie din Cartea aceasta, singura care potoleste certuri, pedepseste vinovati, imblinzeste lacrimile copiilor si supararile parintilor, adunindu-i pe toti intr-un centru ad hoc al casei si al lumii, jucaria — in esenta cu efect cathartic este „jucaria de vorbe": „Nici o jucarie nu e mai frumoasa ca jucaria de vorbe. Copiii, ca si oamenii mari, sint mai simtitori la vorbe decit la lapte, placindu-le mai mult decit faptele facute, faptele povestite.

Si, daca povestea miroase a minciuna si minciuna este ticluita bine, povestea si atunci place mai mult; de unde un scriitor scoate invatul ca inchipuirea c mai adevarata decil adevarul si ca viata trebuie rascolita, ca sa fie scrisa pe placul cititorului mare si al ascultatorului mie" (Poveste cu oi). Rcprezentind, dupa expresia celui mai avizat (probabil) exeget al lui Tudor Arghezi, Nicolae Balota, „o mutatie stilistica exceptionala in cariera unui poet', Cartea cu jucarii se construieste — chiar si in efortul de schimbare a poeticii, pe care il marturiseste — lot pe coordonatele fundamentale ale operei argheziene, integrindu-se organic acesteia, mai mult — fiind unul din momentele sale majore.


Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


Cauta referat
Scriitori romani