Concert din muzica de bach - obiectivitate, lirism şi analiză psihologică referat






AUTOAREA SI OPERA SA - Hortensia PAPADAT-BENGESCU



La 8 decembrie 1876, in targul Ivesti (judetul Galati), se naste Hortensia Bengescu, singurul copil al Zoiei Stefanescu si al ofiterului Dimitrie Bengescu. Parintii se vor casatori la doi ani dupa nasterea fetitei. La 5 ani viitoarea prozatoare scrie - aflam din Autobiografie -„o compozitie asupra celor patru anotimpuri, care ocupa patru linii de caiet". Probabil ca de aici a inceput totul, intre anii 1887 si 1894 frecventeaza, ca eleva interna, cursurile unui pension din Bucuresti, iar in 1896, la refuzul parintilor de a o trimite la studii superioare, tanara se casatoreste cu magistratul Nicolae Papadat. intre anii 1898 si 1905 da nastere Ia cinci copii.

In 1912, la Focsani, debuteaza in ziarul „La politique" cu un necrolog: Sur la mort de Pierre Liciu. in 1913, revista „Viata Romaneasca" ii publica proza poematica Viziune. incepe corespondenta cu G. lbraileanu. in timpul Primului Razboi Mondial este sora de caritate la spitalul de raniti din Focsani, experienta transpusa in romanul Balaurul (1923). in 1919 ii apare volumul Ape adanci si devine membru fondator al Cenaclului „Sburatorul", iar prin Lovinescu, si al revistei.

Alte carti: Sfinxul (proze, 1920), Femeia in fata oglinzii (proze, 1921), Romanta provinciala (proze, 1925), Fecioarele despletite (roman, 1926), Concert din muzica de Bach (roman, 1927), Drumul ascuns (roman, 1932), Logodnicul (roman, 1935), Radacini (roman, 1938).

Din 1942 lucreaza la un nou roman. Straina (initial Femeia si leopardul), publicat fragmentar prin reviste, in care autoarea dorea sa prelungeasca problematica si tipologia din ciclul Hallipa. Scrierea s-a pierdut. A mai scris piese de teatru.
In 1946 i se acorda premiul national pentru proza. Din 1949 colaboreaza la posturile de radio din Bucuresti.

Se stinge din viata la 5 martie 1955.

Prezentarea textului - Concert din muzica de Bach - comentariu



Opera Hortensiei Papadat-Bengescu in contextul romanului EUROPEAN MODERN.

Miscarea progresiva de obiectivare a manierei narative in opera Hortensiei Papadat-Bengescu dobandeste o valoare incontestabila abia odata cu asa-numitul ciclu al Hallipilor. Dincolo de un anume conventionalism tematic, rezultat al sincronizarii involuntare (probabil) cu moda europeana a „romanului de familie" (Forsyte Saga, Les Thibault, Les hommes de bonne volante, Chronique des Pasquier etc), ansamblul epic pe care ni-l propune autoarea se recomanda prin frapanta sa originalitate, printr-o viziune
asupra mediului social tara un precedent in literatura noastra, prin teribila sa putere de patrundere in mecanismele cele mai intime ale individualitatii, in linia cartilor lui Marcel Proust, Virginia Woolf, Thomas Mann, James Joyce. Hortensia Papadat-Bengescu n-ar fi putut deveni o „mare europeana", cum a numit-o Camil Petrescu, fara sa fi fost mai intai o mare inovatoare a romanului romanesc. Intre literatura sa si creatia autorilor mai inainte amintiti au fost si pot fi in continuare stabilite nenumarate similitudini, corespondente, paralelisme, analogii. O observatie cu valoare generala, care poate explica unul dintre motivele asocierilor in discutie, e totusi necesara: la toti acesti prozatori, patosul explorator al demersului narativ are in primul rand in vedere lumea interioara a eului, complexele constiintei, hipersensibilitatea perceptiva si psihica, formele de frustrare si compensare morala, dar viziunea globala a textelor se caracterizeaza prin obiectivitate, echilibru, realism. Despre „subiectivitatea obiectiva" a romanului european modem ar fi multe de spus si Concert din muzica de Bach, cea mai cunoscuta si apreciata creatie a Hortensiei Papadat-Bengescu (aparuta in 1927 la Editura Ancora), ar putea fi considerata o scriere exemplara pentru o astfel de demonstratie. Importanta sa pentru evolutia ulterioara a prozei autohtone e dincolo de orice discutie.

OBIECTIVITATE, LIRISM SI ANALIZA PSIHOLOGICA.

Concert din muzica de Bach, care „s-a citit pe masura ce a fost scris si a fost lucrat pe masura ce s-a citit in sedintele literare ale cercului «Sburatorul» din 1925", reprezinta pentru Eugen Lovinescu „o contributie hotaratoare la procesul urbanizarii literaturii noastre" (Istoria literaturii romane contemporane).
In acest volum - constata criticul -, „puterea de creatie obiectiva se imbina cu doua calitati contradictorii, lirismul frenetic si incisivitatea analizei psihologice practicata cu pasiune stiintifica" (op. cit.) Ceea ce surprinde insa, inainte de toate, la Hortensia Papadat-Bengescu, aceasta scriitoare autodidacta dotata cu un uimitor instinct al creatiei, e maniera sa inconfundabila de constructie si exprimare. Autoarea poseda un mod de a scrie cu totul personal, viguros si naiv, artificial si organic, ezitant si decis, caruia criticii s-au si grabit sa-i cartografieze deficientele, uneori parca in ciuda propriilor porniri admirative. Acelasi Eugen Lovinescu observa cu o fina patrundere ca stilul Concertului este „pletoric prin exces de adjective, suparator prin abuz de neologisme, obscur prin ingramadirea notatiilor, pedant prin stiintism" (op. cit.), lipsit de claritate si sobrietate, dar ca exact acest stil constituie si forma cea mai adecvata a cartii, forma ei necesara, perfecta.
TENSIUNEA STILISTICA. Contradictia pe care o sesizam in afirmatiile Iui E. Lovinescu e numai aparenta. Din punctul de vedere al artei literare clasice, cu toate restrictiile sale normative, Hortensia Papadat-Bengescu e o artista incompleta, insurgenta. Tensiunea stilistica a scrierilor sale e rezultatul permanentei ciocniri dintre dorinta de autenticitate si canoanele sacrosancte ale Esteticii. Chiar daca atenuata de-a lungul timpului, tensiunea aceasta ramane o dimensiune nerezolvata a operei, manifestata -paradoxal poate - in beneficiul valorii sale. Originea contradictiei in discutie se afla in primele scrieri ale prozatoarei, cele din perioada anilor 1918 -l925 (adunate in volumele Ape adanci. Sfinxul, Femeia in fata oglinzii, Balaurul, Romanta provinciala), texte extrem de curajoase prin experimentalismul lor spontan, practicat in absenta oricarei traditii autohtone a sondajului psihologic. Proza noastra nu cunoscuse inca pana atunci o retorica a subiectului profund, de dincolo de granitele liniarei coerente logice. Astfel, in textele scriitoarei limbajul analizei, al observatiei psihice, formele interogarii interioare se constituie de la sine, empiric, prin apel la ambiguitatea si sugestia lirica, printr-o indrazneata improspatare a vocabularului si sfidarea obisnuitelor tipare sintactice. Structura scrierilor pare rezultata din miscarea naturala a proceselor de transcriptie.

Proiectul unei scriituri care sa investigheze universul sensibilitatii, al simturilor si fiziologiei, cu toata puritatea lor primara, este original si indraznet, dar urmarirea lui din interiorul literaturii se dovedeste cat se poate de dificila. intre senzatiile naturale ale vietii si expresia lor lingvistica se interpun implacabil retorica, arta formularii enunturilor literare, constiinta estetica. intre universul de senzatii al trupului si litera care apasa cu mecanismul sau stereotip asupra prospetimii acestui univers se constituie o contradictie pe care nimic nu o poate rezolva si care reprezinta, de fapt, motorul ascuns al creatiei.

„REALISM BIOLOGIC."

Revenind la problemele de continut ale romanului Concert din muzica de Bach, trebuie mai intai sa consemnam faptul ca tema „trupului sufletesc", teoretizata si ilustrata cu stralucire in Fecioarele despletite, primeste aici noi valente si noi dimensiuni prin confruntarea sa cu patologia si boala. Printul Maxentiu, Sia, gemenii Hallipa si doctorul Rim sunt personaje care ilustreaza prin comportamentul si psihologia lor aspecte diferite ale raportului dintre corporalitate si mentalitatea individuala. Nu intamplator Pompiliu Constantinescu a vorbit in legatura cu proza Hortensiei Papadat-Bengescu despre un „realism biologic", ca si despre reductia unor eroi la conditia de „tipuri organic determinate", cum se poate vedea din acest „portret" al printului Maxentiu:

"In traiul intotdeauna sobru al printului Maxentiu. casatoria cu bruna Ada Razu adusese o scurta criza de sensualitate. Criza funesta pentru organismul lui pana acum econom din prudenta si din saracie. Sanatatea lui Maxentiu fusese totdeauna delicata, dar precautiunile pe care le lua ii ingaduise sa se creada numai debil, fara sa-si duca gandul mai departe. Dupa sase luni de regim conjugal insa, pe terenul slab, boala prosperase. Dintr-un sarbad exemplar monden, Maxentiu devenise un specimen bun de studiai in ce priveste ravagiile repezi ale tuberculozei. De acel studiu se ocupa el insusi cu aviditate.
Ada, in schimb, cunoscuse sportul casatoriei ca si pe celelalte sporturi, fara sa se oboseasca. Descoperise insa curand ca-i convine moda aristocratica a camerelor separate, din satiu, desigur, mai mult decat din snobism.
Singur in patul sau, Maxentiu, cu egoismul de bolnav, era multumit - dar cu acelasi egoism ii era frica de singuratate. Frica de un spectru pe care oglinda i-l desprindea in fiecare zi mai deslusit din propria lui imagine.
De catva timp, noaptea avea febra si somnul ii era sufocant. Palmele arzatoare si le racorea pe cearceafurile proaspete de olanda fina, indantelate bogat, si uneori usor patate de buzele fierbinti. Cand descoperise intai urmele acelor sarutari rozate, Maxentiu traise cele mai intense ore de desperare ale amorului cel mai mare, amorul de sine. in insomniile lungi simtea in palmele calde o cadenta care treptat crestea, il invada tot pana cand ii umplea urechile cu un vajait asemenea unei cascade.
intre perine inalte, cu initiala brodata fin subt o coroana mica, sedea, ascultand spre usa ca nu cumva sa vie Ada, si totdeodata asculta incordat cu speranta ca cineva sa vie sa-i curme spaima.
Femeia aceea, care avea dreptul sa intre oricand la el sa-i vada nemernicia si, astfel, sa i-o mareasca, ii era dusmana - dar pentru ca nu venea, pentru ca poate ii ghicise boala si se temea, ii era mai dusmana inca.

Asa era tortura noptilor febrile. Dimineata intreaga era consacrata unei toalete minutioase ce reconstituia pe printul Maxentiu asa cum fusese mai inainte. Acelasi tip borgian in care otrava era difuzata insa de un bacii mic, de o virgula sinistra vazuta adesea de Maxentiu in vis, proiectata pe un ciudat fond albastru, ca safirul urias geaman cu al Adei pe care-l purta pe index, safirul de logodna. In aceleasi visuri, vedea pe asternutul imaculat desenul rosu al unor frunze de palm cu fibre dureroase ce-si mutau locul pe masura ce-si misca mainile agitate.
Dupa ce-si termina o toaleta complicata ca grima unui actor, incepea sa joace comedia tragica a vietii de toate zilele, cu un program barbar de osteneli marunte si zadarnice. Era dejunul cu oaspeti sau ca oaspe. la ore tarzii si cu meniuri ucigatoare. Dar nemultumirea lui n-avea voie sa se manifeste in afara, ci se resorbea mereu in aceeasi cupa mizera a fiintei lui. Ada il tara la toate sedintele sportive de antrenament, gasind ca e mai sic decat sa asiste la meciurile oficiale. De altfel, ei ii placeau busturile goale, asudate, muschii intinsi, viata brutala si in plin aer. Pe cand ceilalti isi cheltuiau acolo energiile sau isi consumau lenea, Maxentiu traia ceasurile unui efort tragic pentru ca resorturile lui toate sa stea la postul lor de functionare; ca nu cumva sarmanul corp, tot mai deznodat, sa se desfaca din toate niturile asa cum avea senzatia permanenta."

TEME, CONFLICTE, PERSONAJE.

Complexitatea romanului e sesizabila inclusiv la nivelul ideilor generale pe scheletul carora se articuleaza materia epica. Alaturi de tema existentei fiziologice, putem vorbi despre o tema a degradarii morale si sociale, despre una a interioritatii (spatiale si psihologice) si despre alta a cuplurilor in curs de cristalizare sau disolutie. Motivul mortii si cel al muzicii tind sa dobandeasca, prin interesul exclusiv care li se acorda in finalul romanului, statut de teme majore. Unele cupluri aduc in prim-plan ideea parvenirii, altele evolueaza sub semnul erosului sau al pasiunii carnale. Un motiv important e acela al adulterului. Personajele cartii sunt distribuite in triunghiuri afective si „actiunea" se desfasoara alternant, in trei spatii casnice diferite, desi corespondente intre ele. Pe de o parte asistam la viata conjugala a Rimilor, careia i se adauga, in calitate de infirmiera a doctorului convalescent, Sia, fiica lui Lica si a „bunei Lina". Pe de alta, cunoastem traiul de vagabond citadin al Trubadurului si urmarim imixtiunea sa in intimitatea palatului Maxentiu, unde va indeplini dublu rol de „maitre d'ecurie" si amant al Adei. in sfarsit, intr-un al treilea plan facem cunostinta cu anodinul om de afaceri Draganescu si cu bovarica sa sotie Elena, sedusa in cele din urma de farmecul celebrului Marcian, dirijorul concertului din muzica de Bach. Sustinerea acestui concert constituie ceea ce s-ar putea numi intriga romanului, unde - dupa cum remarca G. Calinescu -„vreo desfasurare epica propriu-zisa nu exista, ci numai o lenta miscare in viata sociala a unor familii, care sunt spionate rand pe rand de scriitoare cu ajutorul personagiilor care fac vizite, si sunt surprinse in dramele lor intime" (Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent). Existenta fiecarui erou in parte pare comandata de tropisme irepresibile. Sobrul profesor Rim c dominat de instincte elementare si asalteaza cu rabdare citadela reprezentata de .fecioara capricioasa" Sia. Buna Lina traieste sub teroarea cotidiana a pretentiilor varului Lica, a ipohondriei lui Rim si a grijii de a-si ascunde „pacatele tineretelor". Sia denota o iubire vecina cu bigotismul pentru tatal Lica si isi gaseste moartea in urma unei incercari disperate de a pedepsi, prin libertinaj, infidelitatile paterne ale acestuia. Nestatornicul Trubadur e urmarit si infrant de pasiunea si calculul Adei, cea care reuseste sa-l transforme in scurta vreme intr-un domn bine, viitor candidat la deputatie. Printul Maxentiu isi uraste sotia si se introspecteaza cu voluptate, prada unei maladii incurabile cu efect final expiator. Glaciala Elena c o sclava a conventiilor sociale care dirijeaza inalta societate, Draganescu e un rob al dorintelor Elenei, iar Marcian un posedat al muzicii. Eroii romanului sunt purtatorii unor fizionomii partiale, si asta datorita faptului ca ei apartin unui univers uman repartizat pe secvente de-a lungul mai multor carti, in care prim-planurile variaza. Numai ansamblul - intregul ciclu al Hallipilor - ni-l poate restitui integral. Mai este insa de remarcat si ca acestor eroi Ic lipseste „latura socialului activ" de factura balzaciana, spiritul pecuniar sau mercantil, ambitia unei cariere sau sentimentul destinului, ceea ce le explica infirmitatile, obsesiile si fixatiile interioare. Avem de-a face cu o lume de aspiratii terestre, care iubeste aparenta, conventia, distinctia, bunastarea si luxul, igiena si placerea fizica. Cu exceptia poate a „umilului" Lica, a carui devenire sociala e totusi bine dirijata de fosta fainareasa Ada Razu, personajele Concertului sunt lipsite de energie, singura lor grija fiind aceea de a-si conserva conditia atinsa la un moment dat. Se simte in tot cuprinsul cartii o anume lentoare a existentei, un fel de incetinire a ritmurilor vitale, deriva si degradarea personalitatii indivizilor fiind totala si ireversibila.





TATAL Sl FIICA.

Un cuplu inedit, surprins in mecanismele lui de functionare cele mai intime si care ilustreaza, totusi, o anume vitalitate a existentei, e acela compus din Lica si Sia, tatal si fiica:

,Lica si-ar fi batut joc pe drept de cine i-ar fi spus ca e un tata bun. Acelasi capriciu dicta toate apucaturile lui lipsite de orice precepte. Tara cu el fata de mana, fiindca bagase de seama la prima incercare ca trecatorii de ambele sexe se uita dupa el si ca «gradele» asa de numeroase in armata nu-l mai opresc pe fiece motiv; sau pentru ca fata ii servea de pretext ca sa scape de o intalnire ce nu-i convenea; sau fiindca nu avea in ziua aceea nimic mai bun de facut.
Sia era o prezenta inofensiva ce-i convenea. isi putea face gustul sa palavreasca ca si singur, fara de precautiunile ce trebuie sa le iei cu oamenii. Cand incepuse a vorbi si intelege ii da cate o replica monosilabica si Lica trecuse tot nesuparat de la forma de monolog la cea de dialog. Cam grea, ce e drept, de limba ca si de picioare alaturi de Lica asa de sprinten, Sia se tara ca sa nu ramana inapoi. Mainile subtiri ale lui Lica ii zdrobeau Jara voie pumnul tragand-o. De la pumnul Iui nervos, inclestat pe al ei, invatase sentimentul de comanda mai mult decat din bataile pe care le lua de la crescatoarele ei. Tot de la Lica invatase si spaima. Nu-i era teama nici in intunericul odailor sau ograzilor, nici noaptea in magazii sau beciuri. Pe strada insa, cu trasuri si oameni, cand Lica ii scapa mana si se pierdea de el, sau cand o lasa la vreun colt uitata ca sa vorbeasca cu cineva, cunoscuse frica si totodata sentimentul protectiei intrupat in Lica. El se juca cu spaimele ei dupa dispozitia in care era. Sau se ascundea inadins ca sa faca haz vazand-o buimacita, sau se bucura rautacios de frica ei, sau ii aparea brusc dinainte, jucandu-se de-a «bau», sau ii da o palma usturoasa pentru ca avea un aer idiot si nu stia sa se descurce. Lica era mereu acelasi baiat vesel si putin cam crud si cu o pedagogie sumara. Tot sumar, Sia invata ca el e stapanul binelui si al raului.
Aspectele superioare ale lumii tot de la el le invatase. Lica era guraliv, comenta tot ce vedea injur: oameni, privelisti. Prea lenesa pentru a se osteni singura cu aceste descoperiri, Sia isi lua astfel toate notiunile de-a gata si le refuza de aiurea. Notiunile morale tot de la Lica le avea. El povestea liber tot ce-i trecea prin minte, pe o parte convins ca nu intelege, pe alta multumit ca are cine sa-l auda. Era destul de delicat de felul lui, dar avea totusi un vocabular picant si istorioare la fel. isi aducea uneori aminte sa se abtina, dar alteori ecoul ce pornea din Sia il distra. Daca insa la o vorba prea sloboda izbucnea in vreun ras gros si stupid, o palma o aducea la cuviinta.
Lica era si marele dispensator de bucurii felurite. Ii placeau gradinile, asa ca duminica toate umbrarele si boltile il cunosteau. Deprinse sa vada atatea feluri de perechi, priveau totusi cu mirare pe tanarul acela zvanturat cu copila aceea stangace si, mai apoi, fata aceea trunchioasa cu tovarasul acela sprintar band o singura halba la o fleica unica, fiindca Lica era sobru si econom pe punga lui. Ducea adesea pe Sia pe la prietenele lui. Erau petrecerile de iarna. Cand fata era mica de lot, acele indragostite care mai de care o rasfatau, in hatarul lui Lica.

Posaca cum era. copila simtea totusi pentru dezmierdarile lor un fel de tors ca al pisicii cand umfla gatul subt alintari si-si ascunde ghearele. Mai maricica, intelesese de gustul mancarilor bune si al cadourilor. Apoi venise vremea sa fie trimisa afara sa se joace; devenise curioasa si urase femeile pentru care era departata. Se intampla insa s-o uite acolo la petrecerea lor si atunci femeile ce radeau in hohot si pentru care Lica n-o mai baga in seama i se pareau nesuferite si fericite. Cand incerca sa-si arate incapatanarea, Lica, arzandu-i o cravasa, zicea dispretuitor: «E cam toanta!» Dar, in genere, traiau bine. () Sia avea vreo zece ani cand Lica intr-o zi vazuse pe o casa o firma ce-i adusese din nou dinainte pe verisoara Lina din Tecuci. Descoperirea il facuse sa scrasneasca dintii marunti. Bagase de seama duminica trecuta ca Sia, prost imbracata, il facea de ras. Era gata sa nu mai iasa cu ea nicaieri. Acum gasise un alt leac. Hotarase ca Lina va ingriji de aici inainte de trusoul fetei. Cu toata decizia lui, avusese sovairi asupra procedarii. Stia pe Lina maritata cu un doctor neamt, si ii era pe dos sa intre. Luase intai informatii. Neamtul era profesor la Iasi si Lina era mai tot timpul singura. Alesese ora cand primea vizitele medicale. Acest client neasteptat facuse Linei mare efect. Ramasese lipita de dulapul cu medicamente. In impresie era multa mirare, destula grija si ceva multumire.

Lica. din primul moment, apucase sa fie cu ea brusc si taios la vorba. Nu-si pregatise atitudinea; o gasise in sentimentele lui. Acea bruscheta haina avea s-o pastreze mereu si Lina mereu avea sa simta la vizitele lui aceeasi spaima amestecata cu ceva placere. Lina nu opusese nicio rezistenta cererilor lui Lica. Nu avea haine de copil, dar si le va procura. Nu uitase insa existenta lui Rim si, de la prima revedere, prezintase lui Lica pe doctor subt un aspect de teroare, datorit propriei ei ingrijorari. Lica isi facuse socoteala ca doctorul era deocamdata departe si ramasese la ideea ca verisoara Lina trebuia sa dea. Cum nu-si discuta opiniile, isi spusese lamurit punctul de vedere. Fara energie, fara pavaza efectiva a lui Rim, buna Lina luase calea servitudinii. Nemultumirea ei se rasfrangea asupra fetei, pretextul neobosit al pretentiilor lui Lica. La fiecare vizita se intreba cu ciuda ce nevoi mai are, ce s-a mai intamplat copilei. Ea, care iubea toti copiii, tocmai pentru Sia avea respingere. Nu dorea, nu cerea sa o vada, intreba numai de ea ca o datorie, ca o prevenire a necazurilor. Ii satisfacea pretentiile, cu atat mai iute cu cat ar fi sperat ca Lica sa treaca la alt subiect de vorba. Interesul pe care Lica il purta fetei o satisfacea, dar ar fi dorit ca numele Siei sa lipseasca macar o data de la dijmuiala, desi Sia era motivul dijmei. Lica, dimpotriva, uita pe Sia orisicand, dar isi aducea regulat aminte de ea, cand avea nevoie sa viziteze pe «cucoana Lina»."


STIL SI OBSERVATIE CLINICA.

Atmosfera crepusculara a lumii din Concert se naste din tonalitatea epica fundamentala. Hortensia Papadat-Bcngescu repudiaza modalitatile reprezentarii realiste, in favoarea unui tip de relatare care amesteca inextricabil naratiunea si analiza, descrierea exterioara si comentariul, informatia nuda si expresia lirica. Desi omniscienta, perspectiva aleasa nu este in acelasi timp si impersonala. Procedeele romanului „doric" interfereaza cu cele specifice „ionicului", intr-o desfasurare plana, continua, cand cinica sau plina de ironie, cand condescendenta si neutra, ca intr-o „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume" (G. Galinescu, op. cit.), adeseori greoaie si prolixa, dar de o surprinzatoare densitate a informatiei. Hortensia Papadat-Bcngescu ramane inca si azi o prozatoare dificila, care-si solicita enorm cititorul. Aceasta probabil si datorita stilului baroc, cu nuante estetizante, care ne duce cu gandul la proza lui Macedonski, la memorialistica lui Ion Ghica si la lumea crailor lui Mateiu Caragiale. Stilul acesta e insa in directa legatura cu resorturile adanci ale analizei. Posesoare a unui simt vizual penetrant, autoarea Concertului este o extraordinara observatoare a trairilor psihologice, urmarite prin largi dezvoltari, pana in straturile lor infinitezimale de articulare. Paginile dedicate maladiei necrutatoare ce determina transformarea interioara a printului Maxentiu sunt antologice in acest sens. Aici, intr-adevar, dublarea sensibilitatii fizice prin reflectia intelectuala aminteste tehnica romanelor lui Marcel Proust. Hortensia Papadat-Bengescu este prima noastra mare scriitoare moderna care a coborat fara teama in infernul subconstientului, al psihanalizei. Importanta ei pentru restructurarea retorica si compozitionala a romanului romanesc, dar si in directia delimitarii unor mari zone de investigatie epica nici astazi epuizate, este covarsitoare. Tudor Vianu aprecia cu exactitate: „Alaturi de fermentatiile subconstientului, nuvelele si romanele scriitoarei rezerva un mare loc omului care sufera, maladiilor de toate felurile, fizice si psihice, marilor episoade ale clinicei (). Odata cu acestea patrunde in stilul scriitoarei cea mai bogata terminologie medicala pe care o cunoaste literatura. Omul fiziologic al naturalismului este prezentat inca o data, dar cu competenta oarecum tehnica, din unghiul unui biolog si al unui clinician, care stie de altfel ca orice suferinta a corpului e si o boala a sufletului, un principiu al disolutiilor morale, urmarite cu neindurare, obiectiv si exact" (Aria prozatorilor romani).

BIBLIOGRAFIE:

Calinescu, G. - Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, editia a Il-a, Ed. Mincrva, Bucuresti, 1982; Lovinescu, Eugen - Contributia «Shuratorului» la poezia epica: Hortensia Papadat-Bengescu - Concert din muzica de Bach, in Istoria literaturii romane contemporane, voi. II, Ed. Minerva, Bucuresti, 1973; Petrescu, Li viu - Caturile constiintei, in Realitate si romanesc, Ed. Tineretului, Bucuresti, 1969; Vianu, Tudor - H. Papadat-Bengescu, in Arta prozatorilor romani, E.P.L., Bucuresti, 1966; Zaciu, Mircea - Hortensia Papadat-Bengescu, in Masca geniului, E.P.L., Bucuresti, 1967.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani