Conu leonida fata cu reactiunea - comedie de I. L. Caragiale - comentariu referat






CONU LEONIDA FATA CU REACTIUNEA — Comedie de I. L. Caragiale.

In „Convorbiri literare", XII (1880), nr. 11.

Subintitulata „farsa intr-un act", piesa se desfasoara in decorul modest al unei odai de mahala bucuresteana. Conu Leonida, pensionar, in virsta de saizeci de ani, „in halat, in papuci si cu scufia de noapte", sta de vorba (obiectul discutiei: viata politica) cu Efimita, consoarta lui.

Virsta respectabila nu i-a diminuat pofta de a-si etala insusirile, pe care e gata sa le puna in serviciul unei eventuale republici. imbaliinitul, acum, „politician", a inlocuit tribuna si beraria cu ambianta conjugala si auditoriul de circumstanta cu nevasta. Seara de seara, ca intr-un ritual, Leonida cedeaza „fandacsiei" megalomane cu incredintarea ca nimic nu e definitiv pierdut pentru el.

Lichtenberg avanseaza opinia ca laudarosenia fata de nevasta este o meteahna a barbatului dintoldeauna: „ exista mai multe obligatii conjugale; dintre care femeia o are si pe aceea de a lasa in grija sotului ei si sa-si laude insusirile, erezindu-le implicite si inliinindu-l doar pe ici pe colo cu bunul ei simt.., Sotia Irelmie sa-si indeplineasca in fiecare seara datoria conjugala si sa asculte palavrele barbatului ei" (Aforisme, Univers, 1970, p. 196).

Lauda de sine a conului Leonida se configureaza intr-un portret de „republican" nepotolit, iar coana Efimita, stimulind obsecvios balivernele, are umorul de a-l intelege, din datorie conjugala, cu indulgenta femeii de mult mature. invins de somn si de vise, cuplul adoarme pentru ca, dupa un timp, sa se trezeasca intr-o neasteptata noapte, invadata de un zgomot infernal, nedelinibil. Amestec de melodrama „misterioso", „detunaturi de pusca", „chiote surde", „salva si strigate", zgomotul cumuleaza atributele unui monstru, cu glas straniu, ambiguu, agresiv; e un „rinocer" avant la lettre. Tentativa de a-i stabili identitatea (zgomotul demareaza in forta, se retrage un moment, destul pentru a-i da ragazul conului Leonida sa brodeze teoria ..fandacsiei", pe baza careia si „nimica misca", ca apoi sa revina intr-un inspaimintator crescendo), asadar tentativa decriptarii zgomotului determina conotatii divergente. Ce va sa zica larma care se aude malefic in odaia unde s-au baricadat inspaimintati conu Leonida si consoarta? Este ea semnul unei revolutii, semnul unei petreceri sau al unui scandal? Toate aceste conotatii se si produc, diferentele dintre ele explicindu-se prin distanta la care se afla personajele de sursa zgomotului (distanta fizica) si gradul lor de receptare (distanta intelectuala). Unele il aud, altele il vad, ultimele il fac. Cea dintii apartine cocoanei Efimita; ea aude prima zgomotul si in cbip firesc, surprinsa in puterea noptii, il leaga de conversatia din ajun cu bataiosul sau boboc. Toate cite Ie ascultase despre „vizita pe Ia revulutie" a conului Leonida par a se intimpla aidoma: „muzici, chiote, tambalau", descrisese dumnealui evenimentul: simetria este aproape perfecta cu cele ce se aud acum: „muzica, chiote. strigate, detunaturi".

Cultivata exclusiv de palavrele sotului, care le stie pe toate, Efimita nu-si poale imagina decit urmatorul adevar: „Zgomotul este revolutie." A doua interpretare o da conu Leonida insusi, veteran in ale politicii, cititor de gazete si republican sui generis. Sculat din somn de vestea cucoanei: „scoal' ca-i revulutie, batalie mare afara!", el ii reprosca/a daca nu cumva n-a „intrat la vreo idee" si s-a visat pe baricade. Conu Leonida, cel mai „instruit" dintre personajele caragialiene. se refera, desigur, la boala nebuniei in genere, atunci cind ii explica savant nevestei: „Omul, bunioara, de par egzamplu, dintr-un-nu-stiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! si dupa aia, din fandacsie cade in ipohondrie. Pe urma fireste, si nimica misca." Revolutia de care pomeneste consoarta e o inchipuire (deci nu e nimica) de „nevricoasa" („stii cum esti dumneata nevricoasa"), produsa de faptul ca „s-a culcat cu fata in sus", asadar de o cauza organica. Teoria conului Leonida se dovedeste lipsita de temei, zgomotul se lasa din nou auzit, de asta data de catre amindoi. Care poate sa fie numele acestui zgomot, daca nu e nici inchipuire, nici revolutie?

Mai complicata, dedusa din cele auzite afara, dar si din vestile de ultima ora citite in „Aurora Democratica", ipoteza lui conu Leonida este alta: „Nu e revulutie, domnule, e reactiune".

In aceasta a doua conotatie, zgomotului i se confera un sens contrar celui precedent. El coboara de pe scara evenimentelor sociale, de la nivelul maxim la nivelul minim de semnificare, de la focul sacru al revolutiei, la cel distrugator al reactiunii. Diseminat in tot tirgul, dintr-o data si-a conturat profilul („ca un strigoi in intuneric [] sta la pinda ascutindu-si ghearele") si si-a descoperit chiar (inia: „Zgomot tare; salve si chiote foarte apropiate; zgomot si mai aproape". Intentia imediata a zgomotului-monstru pare sa fie lichidarea revolutionarului Leonida: „Soro! soro! auzi dumneata? Zavragiii vin incoace!" Pus fata in fata cu reactiunea, tremurind de frica, venerabilul revolutionar da, in line, intiia oara dreptate consoartei: „Auz (tremura). Si cum sint eu deocheat, drept aicea vin, sa ne darime casa." Salta, slujnica, aude si concomitent, vede sursa zgomotului, ezitind s-o numeasca chef sau scandal, caci intre autorii larmei se afla „chiar politia in persoana".





Ea da a treia interpretare zgomotului, numindu-l „obicei mitocanesc": „ Toata noaptea, spune Safta, a fost masa mare la bacanul din colt; acu d-abia s-a spart cheful. Adineauri au trecut p-aci vreo cijiva, se duceau acasa pe doua carari; era si Nae Ipingescu, ipistatul, beat frint; chiuia si tragea la pistoale obicei mitocanesc". Revolutie pentru Efimita, reaefiune pentru Leonida, obicei mitocanesc, propriu scandalagiului, pentru Safta, al carei rol simbolic e de a-si vindeca de „fandacsii" stapinii, zgomotul e pentru cei carc-l fac petrecere. Conu Leonida fata cu reactiunea e un exemplu, inca neegalat in literatura romana, de comedie ironica. Obiectul unei asemenea comedii consta in transfigurarea raportului inversat dintre eu si lume, a jocului dintre real si ideal, aparenta si esenta, iluzie si adevar. Ridicate cu mult mai presus de normal (hiperbola e un procedeu al ironiei), actiunile indivizilor sint suspicionate de goale inchipuiri (comedii), isi pierd credibilitatea si sint scoborite in farsa. C. hiperbolizeaza iluziile personajelor sale construind un univers integral ironic. Comedia ironica se configureaza ca o inchipuire in interiorul unei scriituri comice. Astfel, marele vis al conului Leonida e de a trai intr-o egalitate absoluta cu semenii („toti intr-o egalitate"), impartasindu-se nestingherit din toate avantajele vietii. O egalitate inteleasa carnavalesc, libera de vreo conslringere, desfasurata dupa ceremonialul stiut: multimea se desfata sarbatorind detronarea tiraniei, vestea ametitorului tambalau dueindu-se pina departe, peste tari.

Conu Leonida se inchipuie el insusi ca a facut o data parte din aceasta „lume-lume", ca egalul celorlalti si evoca prezenta sa „pe la revulutie" cu accent nostalgic.

Piata teatrului, chiotele, muzica, sansa de a trage un „ce profit" constituie componentele revolutiei evocate, cu lume imbracata frumos, ca de parada, ale unui timp mirific pe care ar vrea sa-l retraiasca inca o data. Amintirea radiosului trecut il face sa clameze impotriva prezentului: „Nu mai merge, domnule; s-a saturat poporul de tiranie, trebuie republica." Conu Leonida viseaza seara de seara repetarea vechii plimbari „pe la revulutie", marea petrecere carnavalesca, pe cind era „libertatea la putere". El isi deapana „convingerile" in admiratia consoartei si cu privirea pe gazeta, pentru a nu pierde clipa asteptata. Comedia ironica despre „fumurile" republicane ale personajului sugereaza prin corporalitatea bivalenta a textului ca idealizata revolutie a fost de fapt „un vast bilci", de tipul Mosilor. Similitudinea dintre carnavalescul tirg al Mosilor, descris in doua rinduri de C, si „revulutia" traita de Leonida bate la ochi: „Tirgul e in toiul lui. Lume, lume, e ceva de speriat, pe onoarea mea." in populara petrecere domina: „steaguri", „muzici", „chefuri", „tambalauri", aproape Iara exceptie aceleasi manifestari care il entuziasmasera pe Leonida in „revulutia" din tinerete: „Steaguri, muzici, chiote, tambalau, lucru mare, si lume, lume de-ti venea ameteala nu altceva." Iluzia excedata a personajului (bilci = revolutie) germineaza pe masura ce creste in dimensiuni elementul ironic negator.

Prezumtia si auto-amagirea fac din conu' Leonida un moftangiu, ridicol prin exacerbarea eului si iesirea din spatiul potentialitatii naturale, pentru a-si acorda o identitate mai presus de posibilitatile sale firesti. Personajul ilustreaza una din fatetele multiple ale pseudomorfozei umane, stimulata si in acelasi timp involuntar ironizata de insasi partenera sa de dialog, coana Efimita. Este sau nu ambigua (deschisa ironiei) reiterata propozitie folosita de coana Efimita in gratularea sotului? „Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva!".

La virsta pe care o are si cu statutul civil de a doua sotie, Efimita nu-si ingaduie sa participe la dialogul politic decit in termeni superlativi. Tot atit de adevarat e ca batrina femeie intelege prea putin din cele cite asculta, dar cum nu are o alta ocazie de divertisment, isi umple timpul bucurindu-se de sporovaiala barbatului ca de o fatalitate. Lauda coanei Efimita aplica strategia confortului conjugal; ea nu e pe atit de adevarata pe cit e de utila. Leonida nu mai este un boboc si nici nu se afla atit de mare pe cit i se spune. Vorbele Efimitei sint niste clisee si suna, fara voie, ironic, pentru ca „zeul" spre care se indreapta e gol si batrin.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani