CORABIA LUI SEBASTIAN Volum de versuri si note de jurnal de A. E. Baconsky, Bucuresti, Ed. Cartea Romaneasca, .
Scris in anii 1972-l973, in timpul unui sejur in, pe atunci, Berlinul de Vest. Aparut postum, la un an dupa moartea scriitorului.
Situat, si prin data scrierii, si prin viziune, in imediata apropiere de Cadavre in vid (1968), Corabia lui Sebastian adauga inca o secventa momentului de cotitura, de radicalizare a atitudinilor lirice anuntat de cartea precedenta, in sensul depasirii starii de melancolica si calma reverie, cu evaziuni "nordice" sau evocind (si invocind) peisaje si evenimente ale locului intr-un discurs ceremonios, ritualic, de o studiata solemnitate.
Rupind acest echilibru, Cadavre in vid inlocuia mastile "pelerinului" visator in vesnica "deriva" a imaginatiei, insa regasindu-si mereu stabilitatea in sentimentul unei solidaritati comunitare, cu ceremonialul grotesc al unei lumi in esenta alterate, in care se puteau citi, abia disimulate, ecouri ale realitatii imediate, constringatoare si profund alienante, a regimului dictatorial, dominate de sloganuri:
"Doamne al visului, singele nu mai are venin - ghilotina
decapiteaza cadavre,
un NU, poate un NU
ar mai fi de rostit
in aceasta biserica goala
unde predica fara-ncetare
o banda de magnetofon". |
Sub zodia acestei negatii se situeaza si "poeziile si antipoeziile" din Corabia lui Sebastian. Noua e aici alternanta "realului" cu "imaginarul" poetic, a faptului trait cu proiectia lui simbolica; planuri ce tind spre convergenta, caci notatia de "jurnal de bord" apare puternic stilizata, evenimentul databil devenind ireal-halucinant, apropiindu-se de limita fictiunii. Imaginea "Occidentului in miniatura", oferita de un cartier berlinez, e aceea a unui univers in travesti: "Calugarii budisti sint tineri americani din Oklahoma. Si cei doi politisti germani de curind convertiti. Cu tigrul lor impaiat
N-as putea sa va spun unde e Big Apple, le raspund ciobanilor tineri cu lungi sarici de oaie. Cind deodata vad pe un ecran chipul meu rasturnat.
In timp ce alaturi zbiara Bob Dylan. Nu. Nu e el. E un produs nou. Senzatie de tangaj". Metafora "corabiei nebunilor" e astfel amorsata - si ceea ce va urma va fi o permanenta confirmare a acestei prime stari de contrarietate: lectura a realului ca fictiune. Aproape fara exceptie, filele jurnalului retin evenimente trecute prin filtrul spectacularului livresc, de inspiratie expresionista, trimitind spre viziunile sumbru grotesti ale spatiului citadin din lirica unor Stadler, Heym sau G. Bcnn. Pe teren romanesc, poetul pare a prelungi, in decorul civilizatiei de consum, un filon liric blagian: versuri precum cele din Cuvintul din unna (in marea trecere) ar putea sta ca motto al cartii baconskyene:
"Arendas al stelelor
stravechile zodii mi le-am pierdut.
Viata cu singe si cu povesti
din miini mi-a scapat" |
Romantica "deriva" asumata in poemele de pina la Cadavre in vid isi ofera inca o replica aici, in spectacolul debusolarii generale a spiritelor ("nimenea nu mai stie al cui/ e capul pe care il poarta"). Oglinzile unui individualism exacerbat reflecta mai intotdeauna chipuri sumbre, aparitii fantomatice, de cosmar: "si luna rosie vesteste un anotimp zbuciumat/ chemari confuze bintuie strada/ absurdul,/ monotonia, pustiul pedeapsa pluteste in aer"
Uneori apocalipsa construita de poet e fastuoasa, gesticulatia capata un aer de ritual sumbru, intr-un decor nu mai putin stilizat, varianta a mai vechii inclinatii estetizante: "Noapte si ochii bisericii ard/ in albastru si totul e plin de stafii", "Tortele ard si multimile trec in convoi/ si ochii de aur isi string pleoapele negre" Obsesia majora a cartii e insa aceea a reificarii, a unui univers in care "produsele incep sa gindeasca mai repede decit cei care le fac", in care "cintecul lucrurilor nu-l mai cunoastem". "Antipoezia" inseamna atunci, pentru inca o data romanticul B., un discurs "cazut" din tiparele sale originare, cosmice, in conditia de reflex mecanic al "armoniilor dislocate", a artificialului si reziduului. Pe un asemenea sentiment se intemeiaza o "ars poetica" stigmatizind "poeme(le) sortite consumului purtind seria/ anul si marca, poeme(le) perfect functionale/ care nu se citesc, ci se consuma cotidian".
Imaginea cartii (si a poeziei) ca un obiect ce se descompune e prezenta laitmotivic - de la simbolicul abandon al unui volum de Marcuse sub zapada si ploaia ce il altereaza, pina la "imbolnavirea" unei luxoase editii de avangarda in depozitul unei edituri si de la aluzia la "excelentul dermatolog (care) introdusese in microscop o bucata din hirtia unei reviste literare si studia o eczema necunoscuta", la definitia deloc ingaduitoare a frazeologiei cotidiene ("gunoi verbal de imprimat pe epiderma/ de hirtie a veacului") ori la halucinanta deformare a chipului pur al poemului - "versuri hidoase/ ca niste pasari cu dinti".
In intregul sau, Corabia alcatuieste un panopticum grotesc, populat cu manechine angoasante, spatiu cosmaresc unde isi dau intilnire proiectiile unei lumi definitiv alienate. Judecind dupa directia indicata de Cadavre in vid, se poate crede ca in noua carte poetul recurge, in mare masura, la un "travesti", transferindu-si incon-fortul spiritual generat de realitatile romanesti ale momentului in spatiul unui alt tip de alienare, provocat de "civilizatia de consum". O pagina a cartii pare a sugera o astfel de deplasare: "Cred ca poetii spun soarta fiecarui popor. ii spun viata si moartea. Chiar atunci cind vorbesc despre lucruri indepartate, despre zodii straine. Ei sint graiul lor primordial. Celalalt grai, pe care istoria nu-l poate corupe Cintecul nu da masura adevarata a lucrurilor. El e replica lui virtuala si imposibila Poate ca ar trebui si eu sa nu mai cred in limbaj. Am facut tot posibilul, insa n-am reusit".
Corabia lui Sebastian sta sub regimul acestei ambiguitati, care e si a unui tip de sensibilitate adus in stare de criza; caci un poet de substanta neoromantica apare profund tulburat de provocarile istoriei si civilizatiei de ultima ora, care-i pun sub semnul intrebarii certitudinile. Formula compozita a volumului - intre jurnal si poem - exprima sugestiv aceasta "deplasare a liniilor", cu un anumit exces, totusi, al "comentariului" exterior viziunii, aparind uneori in chip prea explicit la suprafata textului.
