CRAII DE CURTEA-VECHE - Roman de Mateiu I. Caragiale.
Publicat in revista "Gindirea", anul VI, nr. 2, 1926 - anul VIII, nr. 10, . Aparut in volum la Bucuresti, Editura "Cartea Romaneasca", . Asa cum reiese din carnetele si jurnalul scriitorului, opera - "conceputa mai intii nebulos" inca din 1910 - - "A ramas pina la deznadejde vreme indelungata pe santier, adesea intrerupta, dar niciodata parasita".
Astfel, partea I (intimpinarea crailor) a fost scrisa intre 1916-l919; partea a II-a (Cele trei hagialtcuri) intre 1918-l921; partea a 11l-a (Spovedanii) intre 1922-l926 si, in fine, partea a IV-a (Asfintitul crailor) in . La un asemenea scriitor, torturat de sterilitate si de o constiinta artistica exacerbata, finalizarea romanului a insemnat un Iriumf constient asupra dificilei sale naturi do creator: "De aspra alboare si obositoarea obsesie pe care opera nu mi le-a crutat nu-i port pica: este cu adevarat magnifica".
Romanul Craii de Curtea-Veche reprezinta, conform formularii lui Perpessicius, crimpeie dintr-o "cronica din viata de noapte a Bucurestilor din preajma anului 1910", in care sint evocate destinele unor "peripateticieni ai boemei" si, mai ales, ale unor "poeti ai viciului" ce simbolizeaza "descendenta pervertita, cu toate ca rafinata, a unui trecut pravalii in propria-i cenusa". G. Calinescu ii reproseaza lui Mateiu I. Caragiale "metoda monografica" prin care personajele intra in scena cu "calificative date de autor".
Observatia este exacta, desi nuantata isi schimba sensul: nu e vorba despre un autor ce-si comenteaza opera din afara, ci de un scriitor-personaj (sub care, prin divulgarea citorva informatii esentiale, se demasca insusi M. C), aflat mereu la nivelul celorlalte personaje si in cautarea lor: "Sunt fiinte cari prin cite ceva, uneori tara a sti ce anume, desteapta in noi o vie curiozitate, atitindu-ne inchipuirea sa faureasca asupra-le mici romane (s.n.)". De aceea, el isi implica, nu (ara pericol, propriul destin intr-altul, dupa cum marturiseste in roman, facind aluzie la intamplarile din Remember: "M-am mustrat pentru slabiciunea ce-am avut de asemenea fiinte; nu destul de scump era s-o platesc in patania cu sir Aubrey de Vere?". De altfel, avind constiinta de personaj potential, Pirgu se simte indreptatit sa admonesteze pe posibilul scriitor care e naratorul, dindu-i sfaturi ce nu admit replica: "Se vorbea astazi, inainte sa vii, ca te-ai apucat sa scrii un roman de moravuri bucurestene (s. n.) si m-am tinut sa nu pufnesc de ris. Ba nu, zau; dumneata si moravuri bucurestene. Chinezesti poate, pentru ca in chestia asta esti chinez; mergi undeva, vezi pe cineva? Ei, daca ai merge in case, in familii, s-ar schimba treaba, ai vedea cite subiecte ai gasi, ce tipuri". Subiectele la care face Pirgu aluzie sint, evident, "adevaratii Arnoteni", iar scriitorul-personaj este, pina la urma, silit sa le accepte si, nu intimplator, acestea vor prilejui cristalizarea celor mai epice secvente din roman. Un alt aspect de carte ce se face pe masura ce se scrie se contureaza atunci cind Pasadia - savurind apelativul "Crailor Crai de Curtea-Veche", cu care ii intampina Pena Corcodusa pe cei patru noctambuli la iesirea lor din birtul din Covaci - remarca visator: "Ar fi minunat titlu pentru o carte".
Si nu s-a inselat: autorul, receptiv, a retinut si aceasta sugestie. Respectiva "locutiune bucuresteana" (cum denumeste Ionescu Sion, in Istoria Bucurestilor, expresia "craii de Curtea- Veche") a aparut, se pare, in ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, definindu-i pe declasatii societatii care isi aflasera adapostul in ruinele vechii Curti domnesti. Astfel, dupa Dictionarul limbii romane (1914), cuvintul "crai" (provenit din sintagma "craii de Curtea-Veche") era folosit cu intelesul de "haimana, om chefliu, berbant, dezmatat, desfrinat, libertin, om fara capatai" (in acest sens s-ar putea spune ca Pirgu - mascariciul grupului format de Pasadia, Pantazi si narator - este cel de-al patrulea crai al cartii). Apelativul, ca titlu al romanului, suporta, bineinteles, o transcendere la M. C, infuzindu-i-se ambiguitate si polivalenta semantica; Pasadia, Pantazi si naratorul - in fata carora se desfasoara mereu "trimba de vedenii" a trecutului - nu traiesc atit "in viata care se vietuieste", cit "in aceea care se viseaza", efectuind o miscare regresiva prin care isi afla adapostul in ruinele "veacurilor apuse" si, in special, in ale aceluia "scump noua si nostalgic intre toate, care fu al optsprezecelea"; simbolic vorbind, cei trei crai, "invesmintati, impanglicaji" si "impa-nosati numai in aur si verde, verde si aur", vietuiesc, de fapt, in "curtea veche" a trecutului, iar nu in "curtea noua" a prezentului. Totodata, in cazul lor, sensul prim al cuvintului, acela de "rege", se combina cu cel de "razvratit", de "rebel" (alta conotatie ce o avea, odinioara, cuvintul), capatand o semnificatie balzaciana, craii fiind trei dintre cei "treisprezece regi necunoscuti" ai lumii, care traiesc conform altor legi decit oamenii de rind.
Similitudini frapante exista, de altfel, intre romanul matein si prefata lui Balzac la Histoire des Treize: craii, cu numele lor false, mascindu-le pe cele reale, reprezinta si ei niste "barbati de elita", cruzi si reci, "assez forts pour se mettre au dessus de toutes Ies lois", avind "un secret de haine en face des hommes" si viclenia de a urzi o razbunare neasteptata impotriva unei societati meschine.
In prelungirea acestei sugestii, e semnificativa trairea cu doua fete (specifica manierismului european, atit spiritual, cit si literar), care structureaza intreaga viziune a Crailor de Curtea-Veche. Pasadia traieste alternativ doua vieti, in asceza, ca si in "odioasa, imunda Boema"; sub raceala lui astrala, luciferica, zvicneste patima infrinata si neliniste chinuitoare. Aceeasi "fire bintuita de invrajbire" se regaseste si la Pantazi, care, cufundat intr-o atmosfera inchegata de grele miresme, marturiseste o "groaza de ferestrele deschise" stranie la corabierul impatimit, obisnuit cu aerul marin (pe blazonul sau sta inscrisa "lebada de argint", simbol al navigatorului). De o nobila seninatate, gratios, de o sensibilitate morbida, aparata in "vatuita locuinta" ("cu luminarile pe cari le gaseam aprinse, in cele doua candelabre de argint cu cite cinci ramuri, oricind ani li venit", creind, ca in cazul lui De Quinccy si Proust, cadrul perfect inchis in care reveria se poate desfasura nestinjenita), Pantazi, visatorul, isi arata brusc si celalalt chip, rece, practic, insensibil.
Contemplind lupta continua dintre geniul sau bun si cel rau, Pasadia isi dezvaluie "neimpacarea" cu sine, precum si paradoxala senzatie de stagnare spirituala ("pot zice, fara a face stil, ca nu traiesc"); la fel, Pantazi cel fara virsta, confesindu-se, observa ca "pina la moarte voi ramine acelasi". Producerea nesfirsita de stupoare constituie, in spirit anti-clasic, manierist, intentia secreta a operei. Cozeria lui Pasadia, de pilda, "uimea, rapea, fermeca"; tot el, dandy de o sumbra noblete - avindu-si surprinzatorul model in Athos, celebrul muschetar al lui Alexandre Dumas - este un stoic (in sensul consfintit de Barbey d'Aure-villy in studiul sau despre dandisra), Iara "nici o mila sau ingaduiala pentru slabiciunile omenesti", cu o asemenea arta a ostentatiei, incit si Pantazi, alt dandy, il priveste "mul de uimire". Fiinte cu doua fete, craii sint, tot in mod manierist, inlocuibili unul prin celalalt; ambianta lor intima e revelatoare: calatorul visator vietuieste in doua camere greoi mobilate, pline de o somptuozitate de abanos si mahon, mai potrivite deci lui Pasadia cel "teapan si grav"; la acesta din urma, sufletul sau "umbros si vechi" se odihneste intr-o incapere in stil rococo, tapetata in matase, cu poleieli argintii, figurind jocuri florale, potrivita de fapt lui Pantazi. De altfel, in preajma lor, insasi fiinta naratorului se scindeaza, el avind pentru Pasadia "evlavie", pentru Pantazi, "slabiciune", iar "una porneste de la cap, cealalta, de la inima".