Craii de curtea-veche — roman de Mateiu I. Caragiale referat






CRAII DE CURTEA-VECHE — Roman de Mateiu I. Caragiale.

Publicat in revista „Gindirea", anul VI, nr. 2, 1926 — anul VIII, nr. 10, . Aparut in volum la Bucuresti, Editura „Cartea Romaneasca", . Asa cum reiese din carnetele si jurnalul scriitorului, opera — „conceputa mai intii nebulos" inca din 1910 - - „A ramas pina la deznadejde vreme indelungata pe santier, adesea intrerupta, dar niciodata parasita".

Astfel, partea I (intimpinarea crailor) a fost scrisa intre 1916-l919; partea a II-a (Cele trei hagialtcuri) intre 1918-l921; partea a 11l-a (Spovedanii) intre 1922-l926 si, in fine, partea a IV-a (Asfintitul crailor) in . La un asemenea scriitor, torturat de sterilitate si de o constiinta artistica exacerbata, finalizarea romanului a insemnat un Iriumf constient asupra dificilei sale naturi do creator: „De aspra alboare si obositoarea obsesie pe care opera nu mi le-a crutat nu-i port pica: este cu adevarat magnifica".

Romanul Craii de Curtea-Veche reprezinta, conform formularii lui Perpessicius, crimpeie dintr-o „cronica din viata de noapte a Bucurestilor din preajma anului 1910", in care sint evocate destinele unor „peripateticieni ai boemei" si, mai ales, ale unor „poeti ai viciului" ce simbolizeaza „descendenta pervertita, cu toate ca rafinata, a unui trecut pravalii in propria-i cenusa". G. Calinescu ii reproseaza lui Mateiu I. Caragiale „metoda monografica" prin care personajele intra in scena cu „calificative date de autor".

Observatia este exacta, desi nuantata isi schimba sensul: nu e vorba despre un autor ce-si comenteaza opera din afara, ci de un scriitor-personaj (sub care, prin divulgarea citorva informatii esentiale, se demasca insusi M. C), aflat mereu la nivelul celorlalte personaje si in cautarea lor: „Sunt fiinte cari prin cite ceva, uneori tara a sti ce anume, desteapta in noi o vie curiozitate, atitindu-ne inchipuirea sa faureasca asupra-le mici romane (s.n.)". De aceea, el isi implica, nu (ara pericol, propriul destin intr-altul, dupa cum marturiseste in roman, facind aluzie la intamplarile din Remember: „M-am mustrat pentru slabiciunea ce-am avut de asemenea fiinte; nu destul de scump era s-o platesc in patania cu sir Aubrey de Vere?". De altfel, avind constiinta de personaj potential, Pirgu se simte indreptatit sa admonesteze pe posibilul scriitor care e naratorul, dindu-i sfaturi ce nu admit replica: „Se vorbea astazi, inainte sa vii, ca te-ai apucat sa scrii un roman de moravuri bucurestene (s. n.) si m-am tinut sa nu pufnesc de ris. Ba nu, zau; dumneata si moravuri bucurestene. Chinezesti poate, pentru ca in chestia asta esti chinez; mergi undeva, vezi pe cineva? Ei, daca ai merge in case, in familii, s-ar schimba treaba, ai vedea cite subiecte ai gasi, ce tipuri". Subiectele la care face Pirgu aluzie sint, evident, „adevaratii Arnoteni", iar scriitorul-personaj este, pina la urma, silit sa le accepte si, nu intimplator, acestea vor prilejui cristalizarea celor mai epice secvente din roman. Un alt aspect de carte ce se face pe masura ce se scrie se contureaza atunci cind Pasadia — savurind apelativul „Crailor Crai de Curtea-Veche", cu care ii intampina Pena Corcodusa pe cei patru noctambuli la iesirea lor din birtul din Covaci — remarca visator: „Ar fi minunat titlu pentru o carte".

Si nu s-a inselat: autorul, receptiv, a retinut si aceasta sugestie. Respectiva „locutiune bucuresteana" (cum denumeste Ionescu Sion, in Istoria Bucurestilor, expresia „craii de Curtea- Veche") a aparut, se pare, in ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, definindu-i pe declasatii societatii care isi aflasera adapostul in ruinele vechii Curti domnesti. Astfel, dupa Dictionarul limbii romane (1914), cuvintul „crai" (provenit din sintagma „craii de Curtea-Veche") era folosit cu intelesul de „haimana, om chefliu, berbant, dezmatat, desfrinat, libertin, om fara capatai" (in acest sens s-ar putea spune ca Pirgu — mascariciul grupului format de Pasadia, Pantazi si narator — este cel de-al patrulea crai al cartii). Apelativul, ca titlu al romanului, suporta, bineinteles, o transcendere la M. C, infuzindu-i-se ambiguitate si polivalenta semantica; Pasadia, Pantazi si naratorul — in fata carora se desfasoara mereu „trimba de vedenii" a trecutului — nu traiesc atit „in viata care se vietuieste", cit „in aceea care se viseaza", efectuind o miscare regresiva prin care isi afla adapostul in ruinele „veacurilor apuse" si, in special, in ale aceluia „scump noua si nostalgic intre toate, care fu al optsprezecelea"; simbolic vorbind, cei trei crai, „invesmintati, impanglicaji" si „impa-nosati numai in aur si verde, verde si aur", vietuiesc, de fapt, in „curtea veche" a trecutului, iar nu in „curtea noua" a prezentului. Totodata, in cazul lor, sensul prim al cuvintului, acela de „rege", se combina cu cel de „razvratit", de „rebel" (alta conotatie ce o avea, odinioara, cuvintul), capatand o semnificatie balzaciana, craii fiind trei dintre cei „treisprezece regi necunoscuti" ai lumii, care traiesc conform altor legi decit oamenii de rind.

Similitudini frapante exista, de altfel, intre romanul matein si prefata lui Balzac la Histoire des Treize: craii, cu numele lor false, mascindu-le pe cele reale, reprezinta si ei niste „barbati de elita", cruzi si reci, „assez forts pour se mettre au dessus de toutes Ies lois", avind „un secret de haine en face des hommes" si viclenia de a urzi o razbunare neasteptata impotriva unei societati meschine.

In prelungirea acestei sugestii, e semnificativa trairea cu doua fete (specifica manierismului european, atit spiritual, cit si literar), care structureaza intreaga viziune a Crailor de Curtea-Veche. Pasadia traieste alternativ doua vieti, in asceza, ca si in „odioasa, imunda Boema"; sub raceala lui astrala, luciferica, zvicneste patima infrinata si neliniste chinuitoare. Aceeasi „fire bintuita de invrajbire" se regaseste si la Pantazi, care, cufundat intr-o atmosfera inchegata de grele miresme, marturiseste o „groaza de ferestrele deschise" stranie la corabierul impatimit, obisnuit cu aerul marin (pe blazonul sau sta inscrisa „lebada de argint", simbol al navigatorului). De o nobila seninatate, gratios, de o sensibilitate morbida, aparata in „vatuita locuinta" („cu luminarile pe cari le gaseam aprinse, in cele doua candelabre de argint cu cite cinci ramuri, oricind ani li venit", creind, ca in cazul lui De Quinccy si Proust, cadrul perfect inchis in care reveria se poate desfasura nestinjenita), Pantazi, visatorul, isi arata brusc si celalalt chip, rece, practic, insensibil.

Contemplind lupta continua dintre geniul sau bun si cel rau, Pasadia isi dezvaluie „neimpacarea" cu sine, precum si paradoxala senzatie de stagnare spirituala („pot zice, fara a face stil, ca nu traiesc"); la fel, Pantazi cel fara virsta, confesindu-se, observa ca „pina la moarte voi ramine acelasi". Producerea nesfirsita de stupoare constituie, in spirit anti-clasic, manierist, intentia secreta a operei. Cozeria lui Pasadia, de pilda, „uimea, rapea, fermeca"; tot el, dandy de o sumbra noblete — avindu-si surprinzatorul model in Athos, celebrul muschetar al lui Alexandre Dumas — este un stoic (in sensul consfintit de Barbey d'Aure-villy in studiul sau despre dandisra), Iara „nici o mila sau ingaduiala pentru slabiciunile omenesti", cu o asemenea arta a ostentatiei, incit si Pantazi, alt dandy, il priveste „mul de uimire". Fiinte cu doua fete, craii sint, tot in mod manierist, inlocuibili unul prin celalalt; ambianta lor intima e revelatoare: calatorul visator vietuieste in doua camere greoi mobilate, pline de o somptuozitate de abanos si mahon, mai potrivite deci lui Pasadia cel „teapan si grav"; la acesta din urma, sufletul sau „umbros si vechi" se odihneste intr-o incapere in stil rococo, tapetata in matase, cu poleieli argintii, figurind jocuri florale, potrivita de fapt lui Pantazi. De altfel, in preajma lor, insasi fiinta naratorului se scindeaza, el avind pentru Pasadia „evlavie", pentru Pantazi, „slabiciune", iar „una porneste de la cap, cealalta, de la inima".





Cuplurile, discordante (Pasadia-Pantazi, Pasadia-Pirgu, Pantazi-Wanda, Pena-Serghie, Wanda-Ilinca), produc continuu stupefactie, dar si fiecare membru al ecuatiei, luat in sine, este contradictoriu.

La Pirgu, de pilda, natura demonic-triviala, exista un dezacord intre simturi si intelect, caci, desi distinge feminitatile demne de a servi de „izvod de frumusete", ii plac doar cele la care nu afla nimic „vetust si pur". De o „veselie straina de felul lui", alteori „mult trist", lucru iarasi strain felului sau de a li, Pirgu uimeste printr-o ostentatie parodica, negativa, daca o raportam la aceea a crailor: vorbeste o franceza impanata de mascari autohtone, se lanseaza in galanterii zgomotoase si impertinente, mimeaza caricatural o respectabilitate boiereasca, dupa cum el, caruia ii plac localurile dubioase si gastronomia de mahala, ia cite un aperitiv cu vinuri fine si tigari scumpe, afisind o impasibilitate comica savuros jucata. Wanda, a carei blindete nevinovata produce sfiala, este doar o prostituata; Ilinca, aristocrata casta, de o raceala fada, are „aprinderi ale simturilor, groaznice", biata ei carne se chinuie „sfiriind de dor". Iesita simptomatic in calea crailor, Pena Corcodusa (a carei indeletnicire era sa scalde mortii), le pare o „faptura a iadului", dar, revazuta in final, ii suprinde prin zimbetul extatic si chipul gingas.

Ochii ei fascinanti, „verzi-tulburi, laturi-de-peste", ca de altfel la mai toate celelalte feminitati (Wanda, Mima, Ilinca, Smaranda), sint indiciul unei anormalitati. Verdele este culoarea feminina, cum albastrul, cea obsesiv masculina (Aubrey de Vere sau Pantazi), cu aceeasi semnificare a singularitatii si a contradictiei interioare. O adevarata discordia concors dezvaluie „adevaratii Arnoteni", familie nobila, dar „calpa mai sus de Brincoveanu", a caror casa este de un amalgam aberant de „ospataric si de han, de tripou, de bordel si de balamuc". Dintre Arnoteni se detaseaza, in primul rind, Mima, care reprezinta pur si simplu un Proteu feminin, perpetuu producator de uimire, prin felul in care se metamorfozeaza, magic intr-o clipa („Nu-mi venea sa cred", exclama naratorul uluit). Mima, fata cea mare a Arnotenilor, constituie o fiinta emblematica a lumii mateine cu nenumarate fatete si contraste: era „schimbacioasa chiar la infatisare: uneori rupta de sale, galbejita, cu ochii taiati si stinsi si numaidecit apoi rumena si frageda, cu buzele umede, cu privirea inrourata, aratind la fiecare data alta". Ea este femeia tuturor si a nimanui, intr-un registru si sacru, si profan, caci „pina si nenorocita sa meteahna ii da un farmec mai mult, dinsa raminind pururi dorita si niciodata posedata, asemenea acelor aburoase zine, fiice ale vazduhului si ale apelor ce nu puteau fi imbratisate de muritori".

Exista, de altfel, in roman un anume plan de transcendenta, sugerat, de obicei, prin anamneza. Naratorul si Pantazi „ar mai ti stat altadata impreuna", desi abia au facut cunostinta; tot pe acesta, naratorul il iubeste „inainte de a-l cunoaste", dupa cum privirea urmasului acelor „tilhari de apa" pare a urmari „amintirea unui vis". Anamneza este insotita de metempsihoza, Pasadia consolindu-se ca sufletul sau tenebros ar mai fi avut si alte intrupari. Astfel, cele trei hagialicuri sint, simultan, calatorii initiatice in cautarea esentelor pierdute, dar si trepte coboritoare inlauntrul decadentei si al mortii. Inliiul hagialic are loc pe tarimurile unde istoria se confunda cu mitul, la „leaganul civilizatiilor stravechi", craii voind sa priceapa misterul transcendent, sa patrunda in zari tot mai adinci, in cautare de „paduri mai batrine", de „guri de rai pierdute", cu ochii atintiti mereu spre mare, „neincatusata si neprihanita mare", matca a vietii. E o tardiva intoarcere catre o natura pervertita, caci calauza este Pantazi-Thamus, corabierul ce anunta moartea Marelui Pan. E deci o natura sacrala degradata, din care „zeitati de piatra, in vcsmint de muschi, privesc zimbind cum vintul toamnei spulbera troiene ruginii de frunze".

In al doilea hagialic, in secolul bunului plac si al bunului gust, cind timpul incepe „sa se stirveasca", craii — condusi de Pasadia, locatarul unui Olimp imbalsamat, cu toata „pastorala Iui dulceaga", - - fac „ineintatoare popasuri la Hoditz, in Arcadia lui sileziana", deci intr-o natura „pe dos", artificiala, ce sta sub semnul obstinat al artei. Ultimul hagialic inseamna o revelatie a pacatului si, in consecinta, a moralei, calatoria din urma fiind o ispasire pentru craii prinsi in „Vicleimul ale carui papusi" Pirgu-diavolul „le arunca una intr-alta".

E o lume conturata apasat, strict prin determinante negative, de desfriu torturant, din zapuseala infernala a „chitimiilor scunde" craii iesind cu „privirea tulbure a cari groaza nimic n-ar putea-o spune".

In al treilea hagialic, al purificarii prin impurificarc, ei asteapta ca exilul lor pamintesc sa ia sfirsit. Celei mai joase degradari din cel de-al treilea hagialic ii corespunde transcendenta vaga din visul final al naratorului, credinta crailor intr-o divinitate care „pentru pacatele noastre are cumpana deosebita si insala la cintar". Dar sugestiile de ireverenta si scepticism sint la fel de puternice intr-o asemenea opera echivoca, ce-si roteste necontenit fetele ca o girueta: in visul naratorului, Pirgu „in port baltat de mascarici, scalimbaindu-se si schimonosindu-se, topaia de-a-ndaratele, fluturind o naframa neagra", si pigmentand timbrul inalt al redemptiunii cu accente strident-relativizante, dupa cum craii insisi, in hagiaiicul din urma, pot parea si doar niste excesivi adoratori ai vulgarului zeu Corous. Cum remarca Mircea Zaciu, Mateiu I. Caragiale — el insusi personaj echivoc -- este „creatorul prin excelenta al unor personaje echivoce, al unui stil ambiguu, unde vocabula slefuita la nesfirsit capata straluciri si sensuri contradictorii Marele farmec al prozei mateine, se stie, il constituie poezia secreta a limbii, imbinare de arhaic si modern, de element cronicaresc si argotic, de surprindere a inefabilului, diafanului, muzicalului dimpreuna cu abjectul, trivialul, scabrosul. Sub faldurile catifelate ale unui stil poetizat Ia saturatie, se ascund temeritatile directe ori aluzive ale unei literaturi permisive". Totodata, asa cum releva Tudor Vianu, scriitorul este, in literatura romana, cel mai de seama pictor al acelor „aspecte pe care romanticii le denumeau cu expresia latura nocturna a naturii".

Prelucrind motive literare lansate de esteti ca Barbey d'Aurevilly, Villiers de I'Isle-Adam ori Huysmans, dezvaluind, ca si Caspar David Friedrich, aceeasi atractie pentru reveria crepusculara, Mateiu I. Caragiale este ultimul reprezentant important al decadentismului literar european.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani