DELIRUL - Roman de Marin Preda. Cunoaste in total palm editii, dintre care numai doua identice (ed. II si III), tocmai aceasta versiune, ultima autorizata de autor, fiind, insa, cea mai putin creditabila. Aproximaiiv 6 jumatate de an desparte intre ele primele doua editii, apamte, amindoua, in spatiul calendaristic al unui singur an, . In acest interval, cedind probabil unor presiuni a caror forta de constringere mai poate fi azi doar banuita, autorul Consimte la interventii majore ni text, Desi luase din capul locului si din proprie initiativa unele masuri de precautie. "lipind" arilicial un capitol (cap. XI, partea I) dedicat unui "finar revolutionar" nenominali-zal, arestat si purtat de jandarmi din post in posl - deghizare transparenta sub care "tineretea revolutionara" a lui N. Ceausescu sa se poata recunoaste - precautia s-a dovedit a nu li de ajuns pentru a pune la adaposl romanul de reactii violente venite "atit din partea conservatorilor din partid, cit si dinspre Moscova" (Ion Cristoiu).
Ca urmare, in editia a Ii-a "revazuta si adaugita", apamta tot in 1975, autorul mai "lipeste" inca doi "luptatori comunisti in ilegalitate": un "strungar la Atelierele Grivita" impuscat de legionari, ostentativ botezat Niculae Masa (cap. VII, partea a IlI-a), si pe un Titus Diaconcseu, reporter al ziarului "Tempo" (sic!) pe frontul de Rasarit (cap. VII, partea a V-a); in plus, intreg finalul partii a IlI-a era "revazut" ideologic, iar o scena mai "deocheata" ce incheia aceasta parte a treia in prima editie (un fel de ritual spontan de maslurbatie colectiva in redactia cotidianului "Ziua", la prabusirea "rebeliunii" legionare) era tacil suprimata in editia a Tl-a. Editia a Ill-a, apamta in 1987, reia Iara alte modificari textul editiei a Ii-a. ingrijind si prefatind, in 1991, o "editie necenzurata", dupa "manuscrisul initial al romanului", Ion Cristoiu elimina din text toate "lipiturile" amintite, reintegrind totdata in lexl pasajele "scoase" in editiile a Il-a si a IlI-a; dar evenimentul major este "restituirea" in premiera a inceputului partii a V-a (aprox. 23 de pagini, acoperind slirsitul cap. I si cap. II in intregime), unde apare ca prolagonisl Stalin - personaj conceput in simetrie ideatica si compozitionala cu Hitler, pol structural a carui lipsa (impusa de cenzura) in primele trei editii dezechilibra serios economia de ansamblu a cartii si amputa din amploarea viziunii scriitorului roman asupra istoriei. Romanul se incheie cu mentiunea "Sfirsitul volumului 1", anuntind itstfel o continuare, pe care insa Marin Preda n-a mai apucai s-o scrie. intrerupind lucrul la acest roman - sau, poate, proiectai ciclu romanesc - sub o presiune interioara mai ultimativa, aceea a scrierii si ducerii la bun sfirsit a altui roman, Cel mai iubit dintre paminteni (penlm ca mi-am dat seama ca daca nu scriu acum aceasta carte, adica trilogia care a iesit, s-ar putea sa n-o mai scriu niciodata"), scriitorul, surprins de o moarte prematura, a lasat, in apaTenta, "neterminal" romanul Delirul; in aparenta doar, caci, asa cum este, ramas la un singur volum, romanul se prezinta totusi, la lectura, "intreg" si pe deplin coerent ca opera, prin forta imprejurarilor, "deschisa".
Meditatia asupra destinului popoarelor, rememorarea si interogatia asupra istoriei contemporane, "traite", asupra resorturilor irationale ce declanseaza demential si paroxistic iruptia turbulentei si a violentei in viata unor intregi popoare, iruptia raului in istorie ("delirul" fascist si cel comunist, vinovate de provocarea ultimei conflagratii mondiale, cu capeteniile-i de terifianta amintire, Hitler si Stalin) reactualizeaza, la un alt nivel, optiunea spirituala ireductibila a scriitorului, exprimata constant in operole-i anterioare: aversiunea si aprehensiunea in fata demonismului miscarii ca negatie a starii, in fata devenirii "bezmetice" a lumii, o lume "traind in orbire si nepasare" (Imposibila intoarcere), lume haotica si turbulenta, sortita pieirii prin propria-i stihie. Ceea ce, in cartile anterioare, era revelat (si avea sa mai fie revelat inca o data si in ultima) cu privire la individ, la cuplu si la colectivitati restrinse (satul), iata ca acum, in Delirul este demonstrat ca valabil si pentru marile colectivitati umane, pentru popoare, tari si continente intregi, pentru istorie.
Exista, in acest sens, in roman, o memorabila "parabola": "Ornitologii romani au descoperit in Delta Dunarii o pasare cu penaj rosu si cu comportament bizar: vulpea ii minca in fiecare an ouale si ii punea, in lipsa ei, pietre in cuib, pe care ea, apoi, le clocea toata vara Iara sa simta ca sint pietre. Ca sa salveze pasarea, ornitologii au gonit vulpea. Atunci pasarea, spre uluirea acestor specialisti care o supravegheau de departe cu binoclurile, a inceput sa tipe cuprinsa de o stranie isterie si si-a spart ouale cu ciocul, batind din aripi si dansind demential. Ce era cu ea? Ce instinct obscur o impingea astfel spre disparitie? De ce vroia ea sa nu-si mai supravietuiasca? Cine putea sa stie? Natura voia sa nu se inlaptuiasca in viata poporului german, Hitler, inca de la bun inceput, semana cu aceasta pasare " "Delirul furibund, cu toate ca sinucigas, al lui Ilitler" - "personaj satanic", cu "privirea lui de un albastru straniu, amestecat cu violet, si care fascina pe toti cei care i-o intilneau", supunindu-i hipnotic "terorii brune" pe care i-o instaurase in Germania nazista - exprima paroxistic iruptia raului in istorie, nu mai putin decit perfidia asiatica, suspiciunea fanatica si dismularea inumana cu care Stalin, pentru a pune mana pe puterea discretionara a "partidul unic" si pentru a nu o mai scapa apoi din mina, instaureaza "teroarea rosie" in U.R.S.S. Roman politic, roman al raportului dintre individ si istorie, dintre istorie si cei care "o fac", dintre istorie, articularea unei "filosofii a istoriei" sui generis, in care-si gaseste expresie, in ciuda simplificarilor si reductiilor la antinomii aproape maniheiste - si tocmai prin ele - neconcesiva constiinta morala ce vegheaza omniprezent in subtextul tuturor cartilor lui, Marin Preda (chiar daca, in celelalte, mai putin explicit si mai putin deconspirat auctorial decit in ,JDeliruI).
Aceeasi vigilenta instanta morala intimpina difident si sanctioneaza neechivoc orice atentat la valorile traditional verificate ale existentei, orice subminare a structurilor de stabilitate ale lumii si a resorturilor sale intrinseci de autoreglare organica, ncturbulenta, chiar daca - si mai ales atunci cind - acest atentai si aceasta subminare se prezinta drapate si disimulate sub aparentele innoirii, sub masca unor ideologii si frazeologii demagogice, totalitare, cum este nu doar cazul nazismului si al comunismului, nu doar "teroarea bruna" si "teroarea rosie", dar si "teroarea verde" instaurata in Romania de "miscarea" legionaa, "miscare" a carei necrutatoare disectie, in paginile Delirului, il readuce pe scriitor la complexitatea raportului dintre individ si istorie.
In acest context istoric si uman, figura dilematica a Maresalului Antonescu apare, pentru prima data in literatura romana, inscrisa pe coordonatele complexitatii si tragismului in care opinia curenta a vremii a putut vedea, simplist, o "reabilitare", dupa atitea decenii de tabuizare si anatemizare comunista, nu mai putin simplista: Antonescu parea si se credea el insusi un om providential, si a ajuns sa intre printre criminalii de razboi ai Europei, ca fost aliat credincios al lui Hitler. A sonda o asemenea constiinta nu inseamna a o reabilita istoric, ci a incerca sa descifrezi in ea, intre altele, "determinarile fatale ale unor timpuri bolnave" - arata autorul Delirului. Luind singur asupra sa responsabilitati si obligatii nu intru totul onorate Ia acea vreme de catre istoricii de profesie, scriitorul isi asuma - cu temeritate, dar si cu abnegatie - nu doar riscuri extraliterare, de la sine intelese, dar si riscuri literare, un substantial plus de dificultate adaugindu-se problemelor pe care le avea de solutionat in plan propriu-zis literar. Solutia experimentata in Delirul este insertia non-fictiva si eseistica in roman - experienta fertila in creatia lui Marin Preda , ca si in contextul mai larg al prozei romanesti recente, in contextul "sincronizarii" cu tendinte actuale si active si in alte literaturi.
Rezulta, necesarmente, o alternare a unor planuri epice disparate, aflate la considerabila distanta intre ele si nu lesne de racordat si de sudat compozitional, stilistic, ideatic etc: fictionali-tatea marcata a filonului "morometian", "silis-tean", aparea anevoios compatibila cu epici-zaxea non-fictiva, intemeiata documentar, a evenimentelor istorice care-au zguduit tara si continentul in anii 1940-l941 ("rebeliunea" legionara si reprimarea ei de catre armata romana, condusa de generalul Antonescu, intrevederile dintre acesta si Adolf Ilitler, declansarea raz.boiului pe frontul de Est si angajarea obligata a Romaniei in acest razboi pentru a-si redobindi teritoriile smulse prin pactul Ribbentrop-Molotov etc).
Si totusi, scriitorul reuseste sa dea acestor dificile probleme de constructia romanesca o rezolvare apta a reduce la minimum riscul aglutinarii hibride, inerent, prin insasi natura lucrurilor, in aceasta tentativa de racordare si fuzionare a unor elemente atit de disparate. Semanind si nesemanind, totodata, eu ceea ce Marin Preda scrisese anterior, romanul Delirul reafirma o identitate inconfundabila precis afimiata, inca de la debut, dar mai ales de la aparitia primului volum din Morometii (1955), identitate pe care scriitorul a continuat sa si-o caute si sa si-o precizeze inca pe parcursul anilor, cu fiecare carte nou aparuta. In aceasta continua cautare a propriei identitati literare, Delirul marcheaza un moment de implinire, de dezlegare a unei tensiuni, un moment de virf, in felul lui, aici gasindu-si expresia deplina atit tema povestitorului, cit si stilul scriitorului - obiective pe care Marin Preda si le fixase cu mult inainte, spre care a aspirat mereu cu tenacitate si care dau masura prolcsionalitatii sale si a autoexigentei sale scriitoricesti. "A Iu' Parizianu" (pe numele sau de familie - Paul, numele de botez fiind Stefan) este inzestrat din capul locului, temperamental, cu date care-l fac apt a sustine, compozitional, dificila partitura a "temei povestitorului". Temperament mobil, dar deloc labil, deloc versatil, el nu se lasa marcat ireversibil de socuri si nici imobilizat definitiv in impasuri sau in propriile-i ipostaze succesive, reusind astfel sa depaseasca si sa asimileze experiente extrem de diverse, sa se transpuna in psihologii, situatii si medii sociale variate, raminind insa in permanenta el insusi.
Silit si el, ca si varul sau, Niculae Moromete, sa abandoneze inainte de terminare liceul din cauza saraciei, descins in Capitala in caruta cu cai a lui II ie Moromete, unchiul sau, angajat insa imediat, printr-o inspiratie de moment, de catre Grigore Patriciu, "patronul" marelui cotidian bucurestean "Ziua" (sub care pare a se ascunde, lictional "Curentul" lui Pamfil seicaru), asistind, in aceasta calitate, la confuzia evenimentelor din zilele rebeliunii si din primele luni ale razboiului din Rasarit, nepierzind, ca ruda si consatean, contactul cu "mica istorie" fictionala a Morometilor (Achim, Nila, Paraschiv) si a celorlalti silisteni stramutati la Bucuresti, calitatea de ziarist la un mare cotidian deschizindu-i insa usile protipendadei bucurestene, cu acces la informatia de prima mina din culisele marilor evenimente "reale", interne si internationale, - Stefan Paul dobindeste astfel si profesional, si situational, nu doar temperamental, atribute credibile pentru a deveni personajul-martor de care scriitorul avea nevoie pentru a asigura coeziunea compozitionala a "constructiei" romanesti si intrepatrunderea planurilor epice, orientate astfel convergent in divergenta si disparitatea lor aparenta.
In plus, insertia non-fictiva si auctorial-eseistica in roman adauga nu numai o atractie mai mult pentru cititor - atractie ce poate ramine, din pacate, si brut extraliterara - dar, mai ales, ii ofera acestuia ocazia de a se familiariza cu codul de lectura specific al acestui modem lip de proza care este romanul non-fictiv, cu aceasta noua conventie artistica prin care literatura zilelor noastreisi reinnoieste tentativa de "epuizare" a realului, de captare a "greutatii", autoritatii si fascinatiei native a "faptului implinit", spre a intoarce impotriva lui insusi la fel de nativul reflex al spiritului uman conform caruia "singurul posibil e realul".
