Domnisoara christina — roman de Mircea Eliade - comentariu referat






DOMNISOARA CHRISTINA — Roman de Mircea Eliade, aparut la Editura Cultura Nationala, Bucuresti, 1936.

Alaturi de Golia lui Ionel Teodoreanu si Baletul mecanic al lui Cezar Petrescu, Domnisoara Christina este unul din putinele noastre romane fantastice — specie rara, de altfel, si in alte literaturi. Una din insusirile distinctive de prioritara evidenta in cazul dat rezida in conturarea surprizei fantastice la modul afirmativ ab initio, in opozitie cu nuvela (de filiatie gotica), inclinata sa contureze mai deslusit evenimentul extra-natural in partea sa terminala, dupa o suma de insidii pregatitoare.

Desigur, un preambul, constind clin sugerarea atmosferei maladive in conacul de cimpie dunareana cutreierat la inceput de o fiinta nedefinita (motiv caracteristic) exista si aici. insa, destul de timpuriu, musafirii Bgoi Paschievici si Nazarie — cei doi „martori" necesari unei depozitii pertinente — constata persistenta parfumului de violete intre peretii incaperii in care cel dintii ar fi preferat sa creada ca avusese doar o aratare de vis (proba materiala a miracolului).

Cum se vede, locul mult pomenitei (dupa Tz. Todorov) „ezitari" privitoare la realitatea supranaturalului il ia, de asta data, intrebarea: ce va mai intreprinde si in ce postura va aparea fiinta de dincolo.

E semnificativ de observat ca raspunsul coincide cu insasi sursa fundamentala a fantasticului, echivalabila stravechiului deziderat alchimist: „coincidentia oppositorum". Desigur — aflindu-ne nu la nivelul istoriei miturilor, ci pe tarimul unei anumite categorii literare, — e vorba de un „scurt-circuit epic, de o suprapunere socanta a contrariilor". intr-o atare directie, puterea de inventie narativa a romancierului este intr-adevar prodigioasa, Exemplificarile pot incepe cu insasi enuntarea rezumativa a subiectului. Domnisoara Christina se constituie .din istoria unei iviri vampirice.

In acelasi timp, insa, amploarea narativa a cartii ar fi de neconceput fara reversul antinomic al premisei suprafiresti: acea fiinta exercita nu numai o actiune malefica, dar si opusul acesteia: o fascinatie erotica. Daca cea dintii inriurire, identificata mai intii cu „o stranie si neinteleasa oboseala" e resimtita de doamna Moscu, stapina asezarii. de fiica ei, Sanda, precum si de alte fiinte din proximitate (tema locului bintuit), a doua il vizeaza pe pictorul Egor. Sub aceeasi zodie stau natura ori trairile personajelor.

Astfel, admirabilul portret al domnisoarei Christina. de o tulburatoare vivacitate (motiv iarasi caracteristic) emana impresia de „tinerete oprita pe loc", dar si decenta unei tinere binecrescute de altadata. Dimpotriva, faima ei printre tarani (fusese ucisa in circumstante suspecte in 1907) este aceea a unei erotomane certate cu simtul rusinii, ba chiar a unei fiinte capabile de cruzimi sadice.

De altfel, Christina nu apare intotdeauna singura, ci si in compania unui altcineva, de o mai neta esenta demonica. „Eu ti-am adus aici teroarea celuilalt, mai rau si mai dracesc decit mine" — il previne ea pe Egor, amintindu-i implicit ca exista un bici cumplit in caz de nesupunere. Nu mai putin deslusit coexista antinomiile in manifestarile Siminei, mandatara de noua ani a matusii ei demult disparute, care frapeaza sistematic prin precocitatea cu care insinueaza, fabuleaza (vezi basmul analogic, imaginat de ea despre neobisnuita dragoste a unui fecior de cioban), minte, provoaca si ademeneste simturile, paralelismul caracterologic atingind pina si treapta unei agresivitati sangvinare. Alte asemenea suprapuneri de contraste transpar in voracitatea „barbara", de moment, a abulicei doamne Moscu, ca si in surprinzatoarea pofta de dragoste ce se citeste, la un moment dat, pe chipul virstnicei doici. Dar daca, in exemplele enumerate, „coincidentia oppositorum" primeste chipul unor metamorfoze de tip pan-ie, pentru pictorul Egor (obiectul vrajii transcendente), aceste salturi intre antipozi tind sa se identifice cu un modus vivendi.

In raport cu majoritatea „experimentatorilor" fantastici, singularitatea posturii sale consta tocmai in conjunctia caracteristice! terori (pricinuita initial de Christina, iar apoi de celalalt) cu imensa deslatare, apasata insa de constiinta pacatului, si deci izvoditoare de dezgust. Aceasta atractie a pierzaniei mirifice, a voluptatii blasfemiei, intr-un cuvint freneticul, culmineaza in scena, de marc inspiratie fantastica, a apropierii dintre solii celor doua tarimuri.

Christina vine la intilnire cu tot alaiul ei de vechime intr-un radvan boieresc (suprapunerea: trccul-prezent) rcalealuit sub zodia unui somn nefiresc (suprimarea magica a cronologiei), pe o inefabila granita dintre realitate si vis, dintre viata si moarte. Intrind pe deplin in vertijul jocului, Egor crede a incerca o „impartasire in tot si in toate", semnificatie conforma alit mitului biblic al pacatului originar, cit si devizei initia-lico-tilaniste brahmanice. Tal twam asi (Tu esti acela): „Nici in cele mai dracesti inchipuiri de dragoste nu picurase atita otrava, atita roua.





In bratele Christinei, Egor simtea cele mai nelegiuite bucurii, o data cu o cereasca risipire, impartasire in tot si in toate. Incest, crima, nebunie, amanta, sora, inger totul se aduna si se mistuia alaturi de carnea aceasta incendiata si totusi fara viata." Daca, tematic, scena aminteste poemul Strigoii, ea e (impreuna cu romanul in totalitate, de altfel) nu mai putin eminesciana prin pregnanta refrenului iubirii ca durere, ipostaza prezenta in reprodusele versuri ale Luceafarului: „Ma dor de crudul tau amor/ A pieptului meu coarde", dupa cum ideea rasturnarii cronologiei pare a fi preluata, de asfa data, din Sarmanul Dionis. Acestor resurse temati-co-tipologice li se alatura visul, utilizat in traditia fantasticului interior al romanticilor veacului trecut ca o cale predilecta spre miraculos, premiu si ca un resort, el insusi al surprizei supranaturale. Alil prima, cit si Sacunda posibilitate apar prin suprimarea granitei dintre oniric si starea de veghe, prin dezvaluire» unor neasteptate canale comunicante intre cele doua tarimuri. Circumstanta in sine iruptiva, faptul isi sporeste incarcatura descumpanitoare prin aceea ca fiinta cate transgreseaza mereu aceasta frontiera subinte-leasa este obsesiva, spectrala, iar, apoi, reincarnata Cliristina.

Astfel, daca, o vreme, pentru protagonist, visele se identifica cu niste infricosatoare cosmare, destul de curind el ajunge sa se linisteasca la gindul ca vedenia a apartinut doar inconstientului: „intoarse brusc capul, Domnisoara Cliristina nu mai era acolo. «Am visat, asadar, am visat numai» Singele ii navali din toate partile spre inima. O ineintare obosita ii cuprinse dupa o clipa carnea; parca ar fi biruit intr-o lupta grea si muschii se pregateau de odihna." De ah lei, romancierul nu discerne doar doua stari de constiinta (precis delimitate in literatura verosimila), ei disociaza, cu o rara forta cpico-analitica, un numar considerabil de trepte, de momente intermediare: visul adevarat, cel lucid (intei ferenl cu obsesia), pierderea constiintei (de catre Pgor, dupa cea de a doua intilnire cu Cliristina), transa, delirul (comportamentul (Trial al Siminei, respectiv al doamnei Moscu), somnul fantastic (postura vizitiului si a cailor).

Sa mai adaugam ca aceste proteice metamorfoze (relevabila e si semnificatia, pusa ades in relatie cu Luceafarul, a iubirii ca mod de transcendere a conditiei de muritor) sint potentate de ambiguitatea limbajului, sugerat prin marea frecventi a punctelor de suspensie si mai cu scama prin astfel de sublinieri tipografice ale unei vocabule: cealalta parte; tie nu-ji voi face nimic; ca stie ca m-anl desteptai, si nu pleaca; si nu mai era in vis; astazi se vor intimpla altfel de fapte: se hotari: nu va inchide usa; sa vedem mai intii ce e acolo, s.a. Dupa atiica translatii semantice iruptive, deznodamantul romanului readuce firul epic la obirsia sa folclorica. Egor decide sa curme vraja prin puterea demult stiuta, in ordine magica, a fierului, - asa dupa cum, la capatiiul muribundei Sanda, o batrina murmura un deseintec stravechi. Dar, o data mai mult, actul va determina o „coincidentia oppositorum". Caci gestul ritualic (care o rapune acum „de-a binelea" pe Cliristina) va angaja atit izbavirea taranilor din imprejurimi, slirniti la o noua razmerita, cit si slisicrea launtrica a lui EgCT, concomitenta nenorocirii abatute asupra stapinelor conacului, incendiat in chip simbolic. Rostita de glasul unui necunoscut, replica: „Cum s-a prapadit neamul boc-resc!!,.." primeste astfel rezonanta unui vers de cor antic. Insuficient inteleasa la vremea sa din pricina firavei familiarizari a criticii noastre cu marea literatura fantastica universala (a se vedea: denigrarea flagranta a cartii in Istoria calinesciana), Domnisoara Cliristina reprezinta una din experientele cele mai interesante ale romanului nostru interbelic.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani