Dorinta de Mihai EMINESCU - motivul vălului, rearmonizarea eului referat






Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si in bratele-mi intinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din crestet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar in par infiorate
Or sa-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat incet s-o culci,
Lasand prada gurii mele
Ale tale buze dulci

Vom visa un vis ferice,
Ingana-ne-vor c-un cant
Singuratece izvoare,
Blanda batere de vant;

Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri.



Comentariu - Dorinta de Mihai EMINESCU



REALITATE SI DORINTA.

In poezia Dorinta (publicata in „Convorbiri literare", 1876), cuvantul din titlu, devenit cuvant-tema, desemneaza o ordine subiectiva ideala intemeiata pe anularea, incepand cu a doua strofa, a coordonatelor timpului si spatiului real. Erosul este proiectat in „dorinta", intr-un cosmos subiectiv al armoniei depline: armonia eului cu „celalalt" - oglinda a sinelui, pe de o parte, si armonia eu - univers, pe de alta. Erosul este, aici, stare de vis, prezenta dorita si ipotetica; in acelasi timp, „dorinta" ramane, in plan ideal, dorul intens de apropiere in eros.
Poezia are structura monologului adresat, apartinand idilei prin tema, motive, sistemul de imagini artistice si atitudinea eului liric. Transferul din timpul si spatiul real in timpul si spatiul „dorintei" este sugerat prin modul si timpul gramatical al verbelor.
Relatia dintre cele doua planuri: prezentul realitatii (marcat de absenta, chemarea si asteptarea iubitei) si prezentul dorintei (marcat de idealitatea intregirii sinelui prin iubire -„visul ferice") nu este una de ruptura ori de trecere abrupta, ci de imprevizibila continuitate, alunecare imperceptibila din real in vis: realul se subiectivizeaza progresiv, se incarca de „marci" ale irealului, iar irealul (visul) capata concretetea realitatii.

MOTIVUL VALULUI.

Prezenta motivului valului in strofa a doua, prin conotatiile dezvoltate in context, are functie anticipativa, aratand unitatea si coerenta interioara a poeziei, dar si a lumii eminesciene. Motivul valului sugereaza modul in care se produc echivalentele la nivelul simbolurilor poetice. El uneste, in semantica sa contextuala, doua serii de conotatii, doua serii de echivalente simbolice: eu = celalalt (mitul armoniei paradiziace prin iubire) si eros = thanatos.




Corelat cu „pluralul dublului" din penultima strofa, prin care dualitatea se dizolva in unitate („vom visa", „ingana-ne-vor"), motivul desprinderii valului are „semnificatia incercarii imaginare de a da la o parte insasi suprafata care desparte eul de dublul sau", anticipeaza „reveria contopirii cu dublul" prin scufundarea in somnul-vis (Mircea Cartarescu). Gestul desprinderii valului ar echivala cu regasirea sinelui profund in iubire. Femeia reflecta, prin cufundare in vis, fiinta celuilalt. Este vorba despre un „narcisism al gandirii" eminesciene in poezia erotica (Ioana Em. Petrescu). Imaginea cuplului nediferentiat „adormind" acoperit de flori de tei „reda (idilei) semnificatia originara de expresie poetica a inocentei varstei paradiziace". „Iubirea apare () ca un rit de reintegrare in pierduta armonie cosmica, de repuperare a starii de «farmec» si a timpului echinoxial" (Ioana Em. Petrescu).

Corelat cu imaginea finala a revarsarii florilor de tei deasupra cuplului cufundat in somn, valul introduce subtil, in text, conotatia thanatica, anuland prapastia intre erosul si thanatosul eminescian. „Prezenta valului accentueaza legatura neobisnuit de puternica in cazul lui Eminescu intre femeie si apa. El reprezinta () o marca a unei semnificatii profunde, ascunse", marca a echivalentei simbolice eros-thanatos reluata in strofa ultima. Vom vedea cum prin corelatii cu erosul „moartea se eufemi-zeaza, capata un caracter benign", de eternizare a iubirii, de recuperare a armoniei paradiziace, de refacere a unitatii sinelui (cf. Mircea Cartarescu).

REARMONIZAREA EULUI.

Spatiul fizic devine metafora a armoniei interioare (eu = celalalt) prin plenitudinea imaginara a iubirii.
Dupa cum atrage atentia Ioana Em. Petrescu, „erotica eminesciana este () o invocare (a prezentei iubirii) prin vis. Absenta femeii () este o conditie de realizare a imaginii ei, de transformare a imaginii in «icoana»". Sensul de icoana al imaginii feminine isi are atributul dominant in angelitate. El este exprimat descriptiv si in poezia Dorinta.
„Iubirea rearmonizeaza eul", redand fiintei pierdute unitatea originara (Ioana Em. Petrescu).
Armonia - figura a spiritului in planul continutului - este dublata de armonia din planul formei poetice.

BIBLIOGRAFIE:

Cartarescu, Mircea, Visul chimeric - Subteranele poeziei eminesciene, Ed. Litera, Bucuresti, 1992; Petrescu, Ioana Em. - Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica, Ed. Minerva, Bucuresti, 1978; Popa, George - Spatiul poetic eminescian, Ed. Junimea, Iasi, 1982.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















Cauta referat
Scriitori romani