Eminescu si romantismul german referat






De ce din nou, oare, despre romantismul german si Eminescu? Tratat integral sau fragmentar, subiectul acesta a tentat intr-adevar pe cercetatori cu o recurenta impresionanta, justificata, desigur, de o normala propensie spre explicatii cauzale, inerentele explicatii cu care tinem sa raspundem interogatiilor mereu nelinistite puse in legatura cu un destin de reala exceptie, acela al poetului national. Va fi fiind, poate, si acesta un drum firesc de explorare retrospectiva a unei existente destul de invaluite de mister si a unei opere care, pana astazi, provoaca necontenit inca uimiri si perplexitate prin vastitatea ei subterana si infinitatea nivelurilor de interpretare posibila. ()
Destul de multe studii au investigat in ultimii ani sectiuni din vastul interes manifestat de poetul nostru fata de culturile straine, in varii chipuri.
Studiul amanuntit al manuscrisului cuprinzand traducerea gramaticii sanscrite a lui Franz Bopp, Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kurzerer Fassung (Gramatica critica abreviata a limbii sanscrite), aparuta in prima editie la Berlin, in 1845, studiu intreprins cu superioara acribie de dr. Amita Bhose61, a condus la concluzii deosebit de noi si de interesante privind relatiile adevarate dintre Eminescu si cultura Indiei (necunoscute pana la un punct nici chiar de G. Calinescu), intarite de altfel si de studiile regretatului Sergiu Al. George, deschizand o fereastra surprinzatoare spre mai mult banuita pasiune a poetului pentru Orient si facand cu putinta inceputul apropierii noastre de sinteza Orient-Occident, care-l singularizeaza pe roman in romantismul european (s.n.).
Apoi, de legaturile posibile (de fapt, aproape incontestabile) dintre opera lui Eminescu si a celui mai insemnat poet romantic german, Novalis, s-a ocupat indeaproape, cu mijloacele criticii moderne adecvate la un demers intelectual deosebit de penetrant, Viorica Niscov62. Lucru foarte important intru largirea ariei romantice parcurse de scriitorul roman presupus de o frecventa prejudecata de a nu se fi apropiat decat de poeti loviti de epigonatul romantismului tarziu de limba germana.
Iar o scurta monografie, datorata lui St. Avadanei63, a urmarit in mod mai sistematic incursiunile eminesciene (pare-se nu putine la numar) in gradina literelor engleze, folosind cele mai recente cercetari ale anglistilor romani in aceasta privinta.

Ne-am marginit numai la trei exemplare, marcand trei directii diferite de acces contemporan la mereu neatinsul, mereu parca tot mai indepartatul orizont al culturii poetului si, totusi, toate la fel de utile, de edificatoare pentru scrutarea unui univers mental nepereche si a unor mecanisme de functionare a unui intelect, a unei capacitati creatoare de o finete si o forta greu de ingemanat in istoria culturii.
Si daca noi insine reluam chestiunea mult dezbatuta, cum spuneam mai inainte, fie fragmentar, fie in totalitate, o facem tocmai in scopul folosirii rezultatelor mai recente ale cercetarilor de specialitate, care ne ofera si unghiuri de abordare mai libere si mai speciale, si, evident, o seama de sugestii mult mai substantiale decat cele de la care porneam intr-un foarte modest studiu incercat acum peste douazeci de ani, cu acelasi titlu". ()
inca de . foarte timpuriu, mai intai familia (Gh. Eminovici stia nemteste), apoi scoala din Cernautii aflati sub dominatia austriaca, prin profesori germani si limba de predare germana, prin gazde vorbind germana, au marcat o etapa obligatorie de impact asupra copilului, dupa aceea a adolescentului, furnizandu-i instrumentul, desavarsit stapanit, al patrunderii in universul acelei culturi. Si chiar daca lecturile primilor ani au constat in chip precumpanitor din autori minori, din „lucruri de duzina, literatura fantastica si sentimentala, si printre cele bune hoffmannienele Erzahlungen"65, valorile de prima marime ale literaturii germane (inclusiv austriece, desigur) n-au putut lipsi, macar din auzite, din lumea, marunta la inceput, a cunostintelor scolarului (nu foarte sarguincios, dar pasionat de fictiune), vertiginos sporita inca prin lecturi amestecate si incluzandu-le, probabil, destul de repede si pe acelea. Se vorbeste astfel curent despre o anumita continuitate a influentei lui Goethe asupra lui Eminescu prin lecturi asidui, traduceri si inrudiri tipologice de netagaduit. O reafirma si Ion Roman in anii din urma, intr-o carte de remarcabila amplitudine comparatistica, amintind despre „acea cunoastere intima a creatiei" lui Goethe, „care i-a imprimat-o in constiinta ca pe o prezenta permanenta si vie".
I se stie, de asemenea, ca un dat al primei etape de formatie, pasiunea tinereasca pentru lirica lui Schiller (din care a si tradus), care-1 insotea, dupa izvorul devenit clasic al relatarii lui Caragiale67, in multiplele lui vagatii prin tara si-i constituia lectura de predilectie (desi mai tarziu avea sa abjure, in numele acuzei de „cosmopolitism", marea iubire a juventutii sale), deschizandu-i, poate, prin scrierile estetice, drumul spre filosofia kantiana.

Se mai stie despre cunoasterea timpurie a unor autori destul de neinsemnati ca A. von Kotzebue68, dramaturg mediocru, sau ca Nikolaus Lenau, romanticul autor austriac al unui alt Faust.
Limba si literatura germana, laolalta cu celelalte obiecte de studiu, au ramas insa si ele doar atat si n-au stat niciodata in calea a ceea ce a fost, chiar din perioada cernauteana, devotata, ferventa ucenicie la scoala traditiei nationale luptatoare, intruchipate, in ochii setosi de aventura eroica ai adolescentului Eminovici, de figura de martir transilvan, de tribun al Revolutiei de la 1848, a lui Aron Pumnul, ca si la scoala traditiei literare romanesti.
Asa incat anii de studiu in capitala Imperiului austro-ungar, intre 1869 si 1872, l-au mentinut, pe de o parte, in contextul mental romanesc deja castigat, prin contactul cu romanii studenti din toate provinciile aflate sub stapaniri straine, ceea ce 1-a si facut sa prelungeasca rodnic gandurile despre unitatea poporului sau. Pe de alta parte, acei ani l-au introdus mai departe si, bineinteles, la potente mult superioare, intr-o nesfarsita, amenintatoare libertate a tuturor optiunilor, deschise spre nenumarate si enorm variate directii de cunoastere si cultura, intre care au prevalat, negresit, filosofia, istoria si poezia.
Fermecatorul oras al Vienei se bucura inca de o excelenta reputatie in ceea ce privea calitatea vietii culturale.
De peste o suta de ani, muzica ii daduse o stralucire aproape unica in Europa prin maestrii austrieci sau neaustrieci care se stabilisera in atmosfera ei calda, armonioasa: Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, la vremea aceea Brahms si altii. in teatru, Viena se impusese iarasi, mai ales prin Burgtheater, ca un centru viu de valorificare a unui repertoriu international de marca, inauntrul caruia Shakespeare devine o constanta clasica. Iar in materie universala, notorietatea Windobonei, prestigiul ei, atingeau aproape faima vechilor orase germane cu statornicite reputatii de alina mater, ca Heidelbergul, Jena, Berlinul etc.
Cat despre viata literara, aceasta se desfasura, in continuare, sub zodia unei tarzii si destul de eclectice „mode romantice". In confluente destul de bogat-pestrite, se intretaiau, se amestecau osmotic amintirile despre vestitii frati August Wilhelm si Friedrich Schlegel, care venisera la inceputul secolului, pe la 1808, la Viena, spre a-si difuza mai departe, prin prelegeri (Prelegeri despre arta si literatura dramatica ale lui August Wilhelm, la 1808; Prelegeri despre literatura veche si noua ale lui Friedrich, la 1812), teoriile elaborate inca de la Jena, despre poezia romantica si artele inrudite, cu ecourile ultimei generatii de romantici germani, cea de-a patra, suaba (in care Ludwig Uhland se bucurase de un atare succes, incat intre anii 1815 si 1866, i se publicasera 50 de editii din Cantece si Balade), cu activitatea mai mult sau mai putin rasunatoare a foarte numerosi epigoni romantici, austrieci in primul rand, apoi munchenezi (capitala Bavariei gasindu-se aproape de tot de Austria), elvetieni etc, prezenti in viata literara. ()

Fara nici o indoiala, acele cursuri de istorie antica, de istoria filosofici, de filozofie generala, de drept si economie politica, de fiologie, anatomie, fiziologie si cate altele, i-au fost de o reala utilitate - si nu numai pentru cultura generala, necesara implinirii unui profit complet de intelectual, ci si pentru disciplina insasi a insusirii cunostintelor, a gandirii lui nescolite inca decat in laboratorul propriu, pentru rigoarea la care, volens nolens, Universitatea il supune pe candidatul la initiere intru cunoastere.
Poetul si ganditorul nu aveau nevoie insa numai de litera moarta a cursurilor, oricat de briant predate de altii. Cu vivacitatea-i tinereasca, independent cu totul in miscarile-i interioare, el a urmarit viata literara contemporana, prin tot ce Viena ii punea la indemana. Si asa cum in filosofie a descoperit aici pe Platon, dar mai ales pe Kant si Schopenhauer de care avea atata nevoie, pentru a se elibera, genialitatea lui nascanda, in literatura s-a orientat in primul rand mai temeinic spre Shakespeare, pe care romanticii germani il tradusesera si-1 exaltasera (si in special Tieck si A. W. Schlegel), si apoi a adancit marile valori universale, pe indieni, pe greci, pe germani, cartile fundamentale ale lumii.
Nu putea totusi sa-1 lase indiferent pulsul zilnic al circulatiei literare, bursa aceea a fiecarui loc si timp in care se vehiculau nume mai zgomotos clamate sau mai umil rostite, dintre care, in mod absolut normal, multe au fost cu desavarsire uitate astazi, dupa o suta si mai bine de ani. Si stim - mai toti biografii o afirma - ca pe langa numarul urias al cartilor cumparate sau imprumutate, parcurgea cu oarecare regularitate ziare si reviste, dupa obiceiul vienez, la cafenea.
Stim prea putin numele acelor ziare si reviste; se pare insa ca Blatter fur literarische Unterhaltung (Foi de divertisment literar) i-ar fi fost publicatia cea mai apropiata, consemnata uneori in insemnarile manuscrise, impreuna cu numele editorului ei, Rudolf von Gottschall71.
Nascut la Breslau in 1823 si incheindu-si cariera si viata la Leipzig in 1909, autorul minor desi prolific (si-a incercat puterile deopotriva in lirica, in povestire si roman istoric, in dramaturgie si in istorie literara), Gottsehall, care scria inflacarata poezie patriotica tocmai prin 1870 (deci cand Eminescu se afla la Viena), a detinut in special un rol deosebit de animator cultural prin paginile acelei reviste incredintate lui de Brokhaus in 1865 si pe care a condus-o pana in 1880. Titu Maiorescu se afla in corespondenta cu Gottsehall inca din 1866 pentru colaborari.

Saptamanala, revista Blatter fur literarische Unterhaltung a avut o durata destul de lunga de la aparitia ei, in 1844, si a acoperit o paleta de preocupari foarte diverse, unificate insa de o reala directie a calitatii, preocupari intre care critica si istoria literara, prin studii, cronici, recenzii sau simple semnalari, se bucurau de un statut privilegiat. Nu lipsea nici interesul filosofic, nici cel stiintific, clara mostenire din romantism. Spiritele cele mai reprezentative ale epocii se regaseau in paginile Foilor, fie prin dari de seama asupra operelor lor, fie prin articole sintetice despre ele, fie prin colaborari personale. Savantul filolog clasic Wilamowitz-Mollendorf, filosoful Johannes Volkelt sau Eduard von Hartmann, fost elev al lui Duhring, bine cunoscut, desi defel agreat de Eminescu, si care era un colaborator curent al publicatiei, se numarau printre varfuri. Acesta din urma recenza in revista lucrarile fostului sau maestru Duhring, ale lui Kuno Fischer, ale neokantianului Wilhelm Dilthey sau comenta concentrat lucrarile lui Hegel si Schopenhauer, cu prilejul aparitiei editiilor complete ale operelor acestora. Tot de aici se putea informa exact Eminescu si despre cele mai interesante studii, mai vechi ori mai recente, de istorie, arheologie, filologie clasica si orientala, politica, stiinte ale naturii, astronomie etc, etc. Era pentru el o excelenta recolta de informatie, convenind de minune calitatii enciclopedice a spiritului sau si care se adauga investigatiei atente a fenomenului literar contemporan.
Desi cercetase intreaga colectie a revistei cu un interes foarte treaz, ceea ce intaresre argumentul recurgerii la aceasta publicatie in scopul necesarei si mai ales permanentei informari (bineinteles, pe langa multe altele, probabil, pe care nu le stim sau despre care stim prea putin). Cu atat mai mult cu cat la aceasta consemnare a revistei se adauga o alta, dintr-o scrisoare datand din 1870 (asadar neindoios de la Viena), prin care Eminescu isi vestea interlocutorul despre publicarea sonetelor lui Ruckert (Johann Michael Friedrich), anuntate de acelasi Blatter73. Ar putea fi vorba de aparitia primei editii complete, in 12 volume, in Frankurt am Main in 1868/ 69, care va fi cuprins, fireste, si acele Geharnischte Sonette (Sonete harnasate) ale poetului, mort in 1866, si in care urmarea tribulatiile patriei sale, incercand sa trezeasca, prin puterea verbului, sentimente patriotice si luptatoare in contemporani. Pe Eminescu, Ruckert 1-a interesat si prin aplecarea pasionata catre Orient pe care i-o trezise acestuia, in vremea cand preda la Universitatea din Jena, lucrarea lui Friedrich Schlegel, Die Sprache und Weisheit der Inder (Limba si intelepciunea indienilor.). Traducator de poezie araba, indiana, chineza, persana, el a intrat pe acest fagas datorita intalnirii la Viena cu Hammer-Purgstall, talmacitorul german al lui Hafiz, poetul persan, si care 1-a cucerit definitiv pentru acest domeniu.

Pe cei mijlocii, de la August Graf von Platen la Lenau, ii citea cu toata opera lor lirica; pe dramaturgi, ca Grillparzer sau Raimund, ii putea vedea si la teatru. Pe ceilalti, mai marunti, ca Ritter Karl Gottfried von Leitner din Graz (socotit la vremea lui drept Uhland-ul austriac75, citat in ms. 2257, f. 8876, Caetano Cerii (autorul sonetului Venedig), Anastasius Griin si alti austrieci, ii putea descoperi in revistele vieneze.
Erau insa foarte cunoscuti in teritoriul austriac (din pricina proximitatii Bavariei) si scriitorii Cercului literar munchenez, denumit Die Krokodile77, popularizati printr-o prima culegere realizata in 1862 de Emanuel Geibel, conducatorul cercului, si intitulata Munchener Dichterbuch (Cartea poetilor munchenezi), iar dupa 20 de ani, printr-o alta antologie publicata de Paul Heyse, Neues Munchener Dichterbuch (Noua carte a poetilor munchenezi)78.
Nu toti scriitorii care formau cercul erau originari din Munchen ori din Bavaria. Geibel insusi, intemeietorul si spiritul director al cercului, se mutase de la Lubeck la Munchen in 1852, la invitatia regelui Maximilian II, care dorea sa faca din capitala sa un centru de viata literara tot atat de vestit ca si cel pentru istorie ori arte plastice. Paul Heyse, berlinez de obarsie, venise la Munchen atras de prietenia pentru Geibel, cum a venit si Adolf Friedrich Graf von Schack, nascut in Schwerin. Un timp, a fost atras la Munchen de Paul Heyse, pe care-1 cunoscuse in Italia, si Joseph Viktor von Scheffel, autor al romanului istoric Ekkehard, foarte popular in Germania, ca si in Austria. De asemenea, Felix Dahn, nascut in Hamburg, profesor de Istoria dreptului german la Wurzburg, Konigsberg si Breslu, s-a ocupat de literatura atata vreme cat a stat in preajma cercului munchenez. Herman Lingg din Lindau, primul poet descoperit de Geibel si a carui lucrare, Die Krokodilromanze, a dat chiar numele cercului, a fost unul dintre putinii bavarezi de bastina care i s-au alaturat si l-au sustinut. Cat era de popular Lingg, o mai arata si titlul unei antologii intocmite de un neinsemnat poet, Karl Zettel, in 1869, Edetweiss, astfel numita dupa poezia lui Lingg care deschidea culegerea79.
Fie din aceste antologii, fie din Blatter, in care erau recenzati, Eminescu i-a cunoscut pe toti acesti scriitori, ale caror nume figureaza in insemnarile din manuscrise sau in scrisori. Paul Heyse, colegul de studii al lui Jackob Burckhardt, poet, nuvelist, dramaturg (1830-1914), putea sa atraga atentia lui Eminescu atat prin nuvelistica sa cu fundal preponderent italienesc si de o calitate recunoscuta (situata de critica moderna cam intre aceea a lui Theodor Storm si cea a lui Conrad Ferdinand Meyer), cat si prin lirica. Scheffel, prietenul lui Heyse, din care poetul roman transcria, daduse acelei lirice o foarte potrivita caracterizare, definind-o ca „die glanzende Verkorperung einer poetischen Epigonenzeit mit allen Vorzugen und Fehlern einer solchen von ruhiger Eleganz und von akademischer Grazie begleitet" („intruchipare stralucita a unui timp de epigonat, cu toate avantajele si cusururile acestuia insotita de o eleganta calma si o gratie academica"80). ()
Si pe Emanuel Geibel, primul conducator al cercului munchenez, autor al unui Memento mori, si care vorbea acelasi limbaj liric continuand spiritul de peste jumatate de veac incetatenit al artei poetice romantice, il citise asiduu Eminescu, dar il pretuia prea putin, dupa cum insusi o spune intr-una din scrisorile sale, catre o revista germana, in apararea lui Schopenhauer. Nici pe acesta, nici pe Goethe nu-1 vor mai avea, in schimb vor avea „destui Redwitz-i, Geibel-i si un card de Schelling-i, Hegel-i, Fichte si cum s-or mai numi"81. Ba il citasi in Dictionarul de rime62 in ms. 2273 f. 40 si verso., aibe-l-Geibel.

Acceptand ipoteza foarte verosimila ca Eminescu l-ar fi citit pe Hermann Lingg in Blatter sau in oricare din antologiile citate, suntem tentati sa-i apropiem mai mult pe poetul roman de cel german, data fiind mai cu seama inclinarea sa catre poemul epic cu tematica istorica. O pluraritate de tendinte insufletea poezia, lui Lingg, in care precumpaneau facultatile epice si plastice. Si, in momentele cele mai izbutite, putea da celor mai vechi etape ale istoriei si unor spatii anume ale unei geografii mai putin comune, vestmintele unei autenticitati poetice convingatoare. Imaginile din Antichitate, sonetele cu subiect din Africa, Egipt si Israel, „arabestile" cu impresii din Grecia, ciclul epic de oarecare amploare Die Volkerwanderung (migratiunea popoarelor), compus din octave, in 1866-68, il definesc ca pe un poet in stare sa se cufunde adanc in trecut pentru a restitui prezentului icoana lui veridica83. Asa incat ne-am putea gandi o clipa daca nu cumva, dincolo de cine stie ce influente hugoliene (si acelea presupuse), nu s-ar putea face vreo legatura intre Memento mori si opera lui Lingg, mai ales tinand seama de data aparitiei marelui ciclu mentionat, caci se stie doar in ce fel primea Eminescu stimulii ideilor mito-poetice si cum se rasfrangeau de divers si in matca proprie orice inrauriri venite din afara. Si in special in perioada vieneza s-a situat caleidoscopul atat de pestrit colorat al temelor, ideilor care, trecute prin creuzetul creierului sau arzator, au devenit atunci si mai tarziu axele unor opere cu pecete originala inconfundabila.
Din Joseph Viktor Scbeffel, ca si din Adolf Friedrieh Graf von Schack, Eminescu a transcris in manuscrisele sale84. Istoric, colectionar, poet si traducator din literaturi occidentale si orientale, specialist in dramaturgia spaniola si in cultura araba din Spania si Sicilia, Schack 1-a interesat pe poetul roman in cea mai mare masura prin traducerea in germana a eposurilor despre eroii persani de Firdusi (din 1851) si mai ales prin Stimmen vom Ganges (Glasuri dinspre Gange), o culegere de saga indiene pe care este aproape sigur ca le-a citit85.
A mai citit Eminescu si pe Felix Dahn si pe Karl Wohrmann si pe foarte multi altii marunti. Poetul roman intrase la Viena intr-o etapa epigonica a literaturii de limba germana, intr-o atmosfera specifica, de romantism intarziat, imbibata de dulci si destul de conventionale melancolii, de ceturile unei oboseli care peste lirica muzicala a poetilor. Mai mari sau mai mici, ei tradau aceleasi stari, foloseau idei si imagini analoage, se exprimau in limbaje poetice inrudite, manuite cu fin mestesug. El s-a intalnit cu creatiile acestor lirici pe care istoriile literare de astazi abia ii mai pomenesc, daca nu cumva i-au uitat cu totul, desi pe atunci se bucurau de oarecare notorietate. Dar amintirile pe care acesti minori i le-au lasat au fost de ordinul motivelor, al temelor, al atmosferei de care vorbeam, al elementelor de metrica, de prozodie. Amintirile acestea aveau sa rodeasca, in general, mai tarziu (cu cateva exceptii, printre care si romanul Epigonii al lui Immermann), deoarece in creatia anilor vienezi poezia eminesciana respira mai degraba spiritul furtunos, razvratit, rasturnator de lume, al Sturm und Drang-ului, decat blandele incantatii ale liricii vienezilor ori munchenezilor contemporani.
In realitate, anii studiilor vieneze au deschis prin filosofie perspectivele uriase care aveau sa defineasca universul operei eminesciene. Si in special dinspre Kant au venit impulsurile cele mai importante care au provocat hotaratorul seism, demolator de ziduri in gandire.

Dupa marturisirea insasi a lui Eminescu, intalnirea cu sistemul filosofului din Konigsberg a avut caracterul unei revelatii: „Da! orice cugetare generoasa, orice descoperire mare purcede de la inima si apeleaza la inima. Este ciudat, cand cineva a patruns o data pe Kant, cand e pus pe acelasi punct de vedere atat de instrainat acestei lumi si vointelor ei efemere. - mintea nu mai e decat o fereastra prin care patrunde soarele unei lumini noua si patrunde in inima. Si cand ridici ochii, te afli intr-adevar in una. Timpul a disparut si eternitatea cu fata ei cea serioasa te priveste din fiece lucru. Se pare ca te-ai trezit intr-o lume incremenita cu toate frumusetile ei si cum ca trecere si nastere, cum ca ivirea si pieirea ta insile sunt numai o parere. Si inima numai e in stare a te transpune in aceasta stare. Ea se cutremura incet, de sus in jos, asemenea unei arfe eoliene, ea este singura ce se misca in aceasta lume eterna ea este orologiul ei"86.
Libertatea absoluta conferita de filosofia kantina spiritului eminescian a fost in realitate lectia fundamentala a acelor ani, asa cum se arata prin cercetarile ultimelor decenii, care spulbera prejudecata exclusivei domnii a lui Schopenhauer asupra gandirii poetului roman, asa cum au aratat si G. Calinescu87 si Constantin Noica88.
Calea regala a intelectului i-a deschis-o si i-a netezit-o filosofia transcendentala kantiana, facandu-1 apt de a recepta romantismul german major. In toata extensia teoretica, pe de o parte, iar pe de alta, determinandu-i vointa libera, adica fiinta morala la adoptarea, in viata practica, a imperativului categoric, a celei mai inalte legi morale. Vom reveni, de altfel, mai pe larg asupra acestei relatii fundamentale, intr-unui din capitolele urmatoare.
Asadar, fara nici o indoiala, Viena n-a insemnat pentru Eminescu doar cat am spus aici. Nici pe departe! Numai gandindu-ne ca a continuat si a incheiat acolo talmacirea Artei reprezentarii dramatice (Die Kunst der dramatischen Darsiellung) a esteticianului hegelian Heinrich Theodor Rotscher, putem fi siguri ca macar autorii germani citati de acela (si ne-am referi in special la Ludwig Tieck si la Jean Paul iar dupa Tieck la fratii Schlegel, colaboratorii lui la celebra traducere germana a lui Shakespeare, versiunea de capatai a lui Eminescu) vor fi fost cititi si apropiati si ca artisti, si ca teoreticieni ori critici, pe langa cei pe care i-am numit mai inainte.
Abia in perioada studiilor berlineze, intre 1872 si 1874, ni se pare insa ca poetul avea sa inregistreze saltul acela decisiv pentru devenirea lui, dinspre taramul cunostintelor inspre taramul sensurilor, al semnificatiilor.
Personalitatea lui puternica mereu cautatoare, mereu chinuita de privelistea launtrica a dezechilibrului intre eu si lume, descoperea prin filosofie semnificatii revelatoare sau incerca sa le descopere, sapand mereu mai in profunzime. Talazuind necontenit printre magmele lumii sublunare in care parca se simtea cazut si scufundat, poetul strigase ca un titan razvratit, ca un demon indurerat de cadere, aproape in toata creatia lui din anii vienezi (Venere si Madona, Mortua est, Epigonii, primele variante la imparat sl proletar, Muresan, Memento mori, etc). Pana la Sarmanul Dionis insa! Aceasta nuvela fantastica, reunind intr-un anumit fel specific, foarte subiectiv, un joc spectaculos cu categoriile kantiene ale timpului si spatiului, cu mitul romantic al caderii ingerului si cu motivul migrarii sufletului, ni se pare a fixa un moment de catharsis deosebit de important pentru fiinta interioara creatorului, printr-un soi de anamneza particulara a conditiei lui ontice si de apartenenta spirituala. ()
Etapa studiilor in capitala prusaca a fost aparent putin fecunda pentru Eminescu sub raportul creatiei. Dar din datele destul de sarace de biografie ramase, se pot reconstitui cateva directii semnificative in orientarea mai departe prin cultura germana. Mai intai cursurile universitare continuate (nu le mai numim, ele fiind, ca si cele urmate la Viena, prea bine cunoscute). Apoi, foarte semnificativa, traducerea (inceputa sau dusa mai departe) din Critica ratiunii pure (Kritik der reinen Vernunft), de Immanuel Kant, care se instaureaza ca o constanta in gandirea eminesciana.
Un interes antropologic tot mai accentuat il facea sa ia in consideratie omul ca fiinta cunoscatoare cu toate articulatiile psihologice, dar si omul ca vointa libera, alcatuitor al propriului caracter. Particularitatile fiintei in sine, ca si acelea care marcau o aparenta la o etnie anume aveau sa-1 atraga in mod precumpanitor in anii berlinezi de studiu. Asa s-ar explica poate, mai concludent, legatura interna dintre traducerea Criticii ratiunii pure si atentia cu care urmarea, pe de alta parte, stiinta destul de recent dezvoltata atunci in Germania, denumita Volkerpsychologie (psihologia popoarelor sau etnopsihologia). ()




Etnopsihologia se nascuse, ca stiinta, dintr-o atitudine care avea sa devina tipic romantica, luata insa aproape cu un secol inainte de un notoriu ganditor, precursor al romantismului, care a si determinat prin ea una din directiile majore ale romantismului, mai intai german, dupa aceea european. Johann Gottfried Herder a teoretizat cel dintai, in lucrarile sale de istoria si filosofia culturii, valorile considerabile, de o inconfundabila specificitate, ale productiilor populare purtand pecetea spiritului national. Goethe insusi, dupa celebra intalnire de la Strassburg, in 1770, a invatat de la acest entuziast prieten al sau importanta istoriei nationale si mai cu seama a folclorului care i-au schimbat, pur si simplu, cursul creatiei amenintate pana atunci de academism si conventie. Iar pentru romantici, aceste izvoare de inspiratie, adica istoria (cu precadere a veacului de mijloc) si cantecul popular, au devenit absolut obligatorii, ele purtand, in cea mai mare si necontestata masura, indelebilul sigiliu al psihologiei particulare a popoarelor care se exprima astfel nemijlocit.

Si dintre toate scolile romantice germane, aceea de la Heidelberg a crezut mai tenace si mai eficient in folclor ca sursa intarisabila a poeziei autentice. Achim von Arnim si Clemens Brentano au facut sa coincida momentul aparitiei pana azi celebrei lor culegeri de folclor89, cu dramatica etapa a istoriei statelor germane invadate de armatele napoleoniene. Actiunea lor a fost urmata foarte de aproape de Joseph Gorres cu Die teutschen Volksbucher (Cartile populare germane), aparute in 1807, apoi de vestitii frati Jakob si Wilhelm Grimm, mai intai cu Kinder - und Hausmarchen (Povesti pentru copii si camin), aparute intre 1812-1815, si dupa aceea cu Deutsche Sagen (Legende germane), publicate intre 1816-1818.
Apoi tot in aceeasi directie a cercetarii originilor, grupul din Heidelberg s-a ocupat si de mitologie, avand in sanul sau un specialist ca Georg Friedrich Creuzer, autor al unui studiu patruns de ideile romantice, aparut in 1810 si intitulat Symbolik und Mythologie der alten Volker (Simbolica si mitologia vechilor popoare).
Oricum, de la acestia toti porneste, ca dintr-un punct de plecare unanim recunoscut si acceptat, directia puternica de studiere a trasaturilor distinctive in psihologia popoarelor, menite sa explice, in mod complementar, tocmai specificitatea creativitatii fiecaruia. Adica, dupa titlul celei de-a doua editii a culegerii de poezii populare alcatuite de Herder, tocmai „vocile popoarelor in cantece" (Stimmen der Volker in Liedera). Si cum in special aceasta scoala din Heidelberg, dominata de figura prestigioasa a universitarului Rente, a generat o miscare universitara, stiintifica, legata de cercetarea limbii, istoriei nationale, folclorului, mitologiei, o ramura s-a indreptat si inspre acea Volker-psychologie (etnopsihologie) care avea sa-l intereseze atat de mult, peste 60 de ani, pe Eminescu.
De pe la jumatatea secolului al XlX-lea, disciplina a fost sustinuta si de o revista cu destula notorietate europeana si chiar romaneasca, Zeitschrift fur Volkerpsychologie und Sprachwissenschaft (Revista de etnopsihologie si stiinta a limbii). Editata de doi universitari berlinezi, descinsi din directia orientarii lui Joseph Gorres, H. Steindhal si M. Lazarus, revista a circulat si in tara noastra printre specialisti. B. P. Hasdeu folosea un text din Steindhal ca moto in Columna lui Traian, v. III, an IX, 1882490. Titu Maiorescu care cunostea si el bine revista, a tinut chiar sa-l intalneasca pe profesorul Lazarus la Berlin cu prilejul unei calatorii intreprinse in 1873 (pe cand Eminescu se afla acolo deci), in luna ianuarie, dupa cum nota criticul.

Chiar mai devreme, A. D. Xenopol ii comunica tot de la Berlin lui lacob Negruzzi, intr-o scrisoare din 186992, ca parcursese un studiu al celor doi universitari citati si avea intentia sa-l traduca in romaneste. Era vorba de studiul intitulat Einleitende Gedanken tiber Volkerpsychologie (Idei introductive in etnopsihologie), cunoscut si de Eminescu si rezumat in timpul sederii sale la Viena. Tot la .Viena, citise si lucrarea lui Lazarus, Leben der Seele (Viata sufletului), pe care o cita in ms. 2285, f. 177 v. 5093.
Putin mai tarziu, adancind cugetarea sa asupra popoarelor intr-un fel asemanator cu cel din Geniu pustiu, Eminescu nota tot intr-un manuscris momentele prin care trece o gandire colectiva, evident unitara: „Momentul intai popoarele invata a cugeta, momentul al doilea cugeta asupra sa insusi, al treilea cugeta asupra lumii intregi si pentru lumea intreaga. Cel dintai e receptiv, cel al doilea emancipa individualitatea nationala de sub sarcina receptiunii facand-o sa cugete cauza sa insasi, al treilea in fine e floarea de aur ce bucura lumea intreaga.".

Aceasta distingere intre etape, care are un caracter mai degraba vicolian sau herderian decat hegelian strange in concisa formulare a poetului relatia intre gandirea specifica a unui popor si inrauririle exercitate de restul lumii, intr-o devenire foarte interesanta, progresiva.
Si ni se pare ca, tacit, Eminescu rezuma aci, cu un foarte acut si foarte personal simt istoric (acela pe care am vazut ca-1 reclama de la orice apartenent autentic al unui popor), propriile etape de dezvoltare ale poporului roman. Caci faza intaia ar insemna, poate, lunga etapa a formatiei unui profil particular, cu receptarea nediferentiata de influente din afara (eventual traductibila in formula importarii formelor fara fond), iar a doua ar reprezenta faza luarii de cunostinta de sine, de realizare a organizarii gandirii care poarta pecetea unei specificitati anume. ()
Cat despre cea de a treia etapa care s-ar putea talmaci in termenii intrarii pe orbita universalitatii atat la nivelul gandirii cat si la acela al creativitatii, Eminescu aspira cu fervoare inspre viitorul ei, ca spre una care ar fi dat lumii floarea de foc curat a geniului romanesc. ()
Daca i-am parcurge viata, daca am explora biografia artistului roman in lumina acelor date constitutive ale caracterului romantic pe care le enumera Ricarda Huch in clasica, inca neintrecuta ei carte de originala despre Romantismul german95, am descoperi, nu fara oarecare stupoare, o suprapunere impresionanta. Sau daca am taia numele proprii din micile monografii dedicate de Albert Beguin scriitorilor germani (Karl Philipp Moritz, G. H. von Schubert, Jean Paul, Novalis, Ludwig Tieck, Achim von Arnim etc, etc.) in cartea sa tot atat de celebra ca si a Ricardei Huch, L'ame romantique ei le reve%, am putea crede ca fiecare din ele il are drept subiect pe romanticul roman. Mutatis mutandis, desigur, transferand, mai bine zis, ceea ce este de transferat dintr-o lume intr-alta, dintr-o istorie intr-alta. () Depistate cu destula limpezime, mecanismele determinarilor nationale si sociale deosebesc intre ele literaturile si pe reprezentantii lor dincolo de orice posibilitate de confuzie, in chipurile care le arata apartenenta certa si cresterea organica. Asa incat in zilele noastre, o afirmatie ca aceea facuta de H. Sanielevici, dupa care „Eminescu, cel mai de frunte reprezentant al ei (al Junimii - n.n.), n-a facut altceva decat sa rasadeasca, in literatura noastra, intreaga conceptie despre viata a romanticilor germani"97, ramane tot atat de falsa, de nefundata ca acele vechi opinii critice care socoteau ca romantismul romanesc nu e decat o transplantare a romantismului francez. ()
Procedand deci la cercetarea unei analogii tipologice intre Eminescu si romanticii germani, nu-1 vom alipi defel pe marele poet roman la un mod strain de existenta, de gandire si creatie, ci vom incerca sa deslusim acel gen proxim sub al carui generic se situeaza, in chip fericit, si el, si cei mai insemnati dintre romanticii europeni. De aici incolo nu-1 vom mai alatura lor decat pentru a sublinia ceea ce-1 particularizeaza in raport cu ei, creandu-i profilul inconfundabil national si individual, realizat insa cu discreta si hotaratoarea lor inraurire.
Asadar, se poate incepe operatia analogica de la nivelul cel mai de jos, al existentei propriu-zise, de o dureroasa brevitate, prelungite cu grava maladie care a obnubilat si lumina autorului celuilalt Hyperion, a lui Holderlin. In aceasta ordine a existentei sunt de observat la Eminescu, in chipurile cele mai frapante, mai caracteristice, fenomenele de coliziune si contradictie vizibile la cei mai proeminenti romantici germani. Caci nu e vorba la el de un non-conformism de tipul byronian, destui de snob si gesticulant, nici de un pathos exterior si demolator ca acela al lui Victor Hugo. in nelinistea tacuta, amara, aspru strunita care 1-a purtat pe Eminescu necontenit inspre un dincolo mereu tot mai de neatins, se poate discerne daimonul acela irezistibil a carui putere trada contradictiile interioare, profund fertil de altfel la nivelul creatiei, o precaritate chinuitoare a raportului dintre constient si inconstient, dintre ratiunea luminoasa si vointa haotica, obscura. Ca si pe Kleist, pe Holderlin, pe Tieck, pe Lamotte-Fouque ori pe Brentano, pe el cel foarte de timpuriu bantuit de nalucirile unei vieti interioare agitate, 1-a impins forta aceea propulsorie nemiloasa care nu i-a lasat niciodata ragazul impacarii cu realul. A fugit de acasa inspre libertate, padure si joc; a fugit de la scoala tot inspre acele taramuri misterioase si binecuvantate ale unei naturi ocrotitoare, materne, de a carei chemare avea sa-si aduca aminte cu nevindecata nostalgie a anilor tarzii ce rasuna in O, ramai, in stihurile pe deplin revelatoare pentru caracterul tainic al relatiei dintre copil si padure. Legatura aceasta, fruct al unei curioase porniri copilaresti, tradeaza insa uriasa intuitie a naturii care va capata la viitorul romantic amploarea cosmica pe care o cunoastem. E o legatura de un fel cu totul special, o legatura de iubire intre padure si copil, pe care stihia o marturiseste fara inconjur in clipa in care acela vrea s-o paraseasca: O, ramai, ramai la mine,/ Te iubesc atat de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu stiu sa le-ascult.// in al umbrei intuneric/ Te asaman unui print,/ Ce se uit-adanc in ape/ Cu ochi negri si cuminti;// Si prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi in taina/ Mersul cardului de cerbi;// Eu te vad rapit de farmec/ Cum ingani cu glas domol,/ in a apei stralucire/ intinzand piciorul gol.// Si privind in luna plina/ La vapaia de pe lacuri./ Anii tai se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri.

Am dat in extenso aceste versuri ale chemarii, mult, dar niciodata destul cunoscute, pentru ca ele cuprind intr-adevar mitul adanc al padurii strecurat printre sibilinicele cuvinte ale fagaduintelor facute copilului, relevand padurea ca topos magic insufletit de puteri supranaturale, cosmos in care toate elementele de le vegetal la acvatic si selenar isi raspund cu o armonie netulburata.
Si aceasta „lume in lume" vorbindu-i copilului Eminescu foarte devreme despre promisiunea unei alte lumi posibile, a unui dincolo prefigurat simbolic in natura, taram al libertatii absolute, al puterilor magice elementare benefice, a fost dublata, tot din acei ani ai varstei paradisiace, de o alta intuitie, resimtita ca o inclinatie de o intensitate nebanuita, aceea a folclorului. In sonetul Trecut-au anii regasim, ca si in versurile mai inainte citate, aceeasi sfasietor nostalgica referire la vremea cand tanarul traia mitul, de data aceasta intrupat in povesti si doine, ghicitori, eresuri/ ce fruntea-mi de copil o-nseninaral abia-ntelese, pline de-ntelesuri. Aproape nu mai este nevoie sa spunem cat de aproape de romanticii germani il purta pe poetul roman aceasta traire intuitiva care mai tarziu avea sa constituie una din componentele fundamentale ale creatiei sale si care il apropie cel mai mult de viziunea lui Novalis si practica lui Ludwig Tieck (Novalis sustinand ca „povestea e totodata si canonul poeziei si tot ce e poezie trebuie sa tie de natura povestii").

Si daca tinutul fabulos al folclorului a indreptat pasii copilului inspre sat, pe care 1-a vazut si 1-a inteles, chiar daca nedeslusit, ca pastrator al comorii stravechi, si el a ramas pentru toata viata marcat de gandul lumii rurale ca reprezentand istoria cea mai veche a lumii sale de bastina, putem aprecia cu uimire la copilul atins de aripa geniului intuitiile tipic romantice98, acelea ale naturii, folclorului, istoriei si ruralului arhaic, adica tocmai cele care fusesera definite si fundamentate in cea mai mare masura de romanticii germani. Cu singura deosebire ca romanticul roman traise aceste intuitii ca niste porniri firesti, consecutive constatarii foarte timpurii, incredibil de timpurii, a inadecvarii sale la lumea realului.
Iar inadecvarea exprimata cu frustele, dar semnificativele mijloace ale „fugii", a continuat la Eminescu cu o fuga din liceu dupa o trupa de teatru.
Fascinatia artei scenice pe care a suferit-o si despre care a vorbit atat augustul precursor al romanticilor germani, Goethe, mai cu seama in romanul sau Willielm Meister (enorm de iubit si recenzat chiar de Friedrich Schlegel, unul din principalii teoreticieni ai romantismului) era intr-adevar uriasa pentru spiritul romantic. in conceptia primei generatii mai cu seama, insemnatatea teatrului se lega de una din cuceririle principale ale artistului vrednic de numele de romantic, de ceea ce Friedrsch Schlegel reclama pentru el, si anume „libertatea si cultura". In virtutea acestei duble posesiuni obligatorii, romanticul se putea transpune dupa nevoile imperioase ale fiintei sale launtrice in infinite ipostaze umane, demonstrand astfel posibilitatea sa de identificare cu cele mai diverse caractere. Or, teatrul furniza cea mai larga si mai eficienta modalitate de implinire a acestei aspiratii vadind o extraordinara mobilitate a spiritului si de aceea „obsesia teatrului, dupa cuvintele Ricardei Huch, devenise epidemica in epoca romantismului"99.
Daca ne gandim la pasiunea irepresibila a lui Eminescu pentru teatru nutrita cam intre 15 si 19 ani, rastimp in care a fost, dupa cum stim, si actor si sufleur si a incercat si patrunderea teoretic-estetica a artei teatrale, traducand manualul lui Rotscher Die Kunst der dramatischen Dantellung (Arta reprezentarii dramatice), am putea crede ca citise textele acelor corifei ai romantismului german si actionase in acord cu indraznetele lor opinii. Caci si aci, in acest domeniu, intuitia lui grabita a luat-o inaintea contractului cu sursele care urmau sa-i valideze optiunile si sa i le adanceasca teoretic, cu puterea filosofiei. Era si in teatru, in iluzia scenica, dincolo de nevoia schimbarii de masti existentiale, o alta supapa pentru iesirea din real, de poveste. Si Eminescu a folosit-o, compensatoriu parca, tocmai in momentul primei mari rupturi cu familia. in momentele a ceea ce i se parea a fi inceputul compromisurilor pe care le-a refuzat cu vehementa superbie. ()

Si parca-1 privim, evocandu-1 pe Eminescu parcurgand pamantul romanesc, pe Ludwig Tieck. calatorul, care, singur ori impreuna cu prietenul Wackenroder, cutreiera pamantul german de la Dresda la Nurnberg, la Halle pe Giebichenstein, pe valea Rinului, pretutindeni, purtat de dorinta de a retrai vechile vremi apuse ale veacului de mijloc, ca si pe Clemens Bretano si pe Arnim, navigand pe Neckar, Main si Rin, poposind la Mainz, Frankfurt sau kasset.
Iar alta potrivire, mutatis mutandis, intervenea intre intentiile pelerinajului spre o Roma multvisata. Ca mai toti romanticii germani tanjind dupa sudul italic. Tieck si Wackenroder au coborat si ei spre cetatea eterna, printre cei dintai. Si chiar in literatura lor au introdus nostalgia Romei, „popasul cel mai sudic al romantismului"100.
Aprehendand, ca un vrednic discipol al aceluiasi Aron Pumnul, valoarea Blajului cu amintirea indelebila a mesajului latinitatii noastre, emis eroic de Scoala ardeleana, Eminescu vedea in el sacra „urbs" a romanilor transilvani. Si apropiindu-se de acel loc de electiune, de unde, spunea el, „a rasarit soarele romanismului", a fost cuprins, dupa spusele martorilor oculari, de o nestavilita emotie. Sculandu-se in picioare in trasura care-1 purta, tanarul, cu carnetul de insemnari intr-o mana si cu caciula in cealalta, a strigat, prada unei solemne infiorari: „Te salut din inima, Roma mica! iti multumesc, Dumnezeule, ca m-ai ajutat s-o pot vedea!"101
Asadar, intre stirpea romana, nobila, cu valente de universalitate, si intre misterioasa stirpe dacica (mai tarziu adancita, sub inraurirea tarzie a scolii din Heidelberg), se desfasura cautarea nesatioasa de origini a romanticului roman, care sa satisfaca setea lui de absolut si in aceasta directie. Iar in anii studiilor universitare vieneze, profitand de statutul de audient, Eminescu a desfasurat intregul registru al curiozitatii sale practic nemarginite. Stau marturie notele, insemnarile acelei vremi de febra in care genialul cap de „zeu tanar',,, cum il numea Iorga, fruntea generoasa, ascundeau proiecte vaste cat lumea, nutreau „ganduri/ ce-au cuprins tot universul", aruncand puterea reprezentarii pana la marginile lumii si chiar dincolo de ea, pana la haosul primordial. Interesul lui Eminescu pentru atatea stiinte mai vechi si mai noi poate parea astazi multora drept o risipire inutila de puteri cunoscatoare, o faramitare tradand incapacitatea tanarului cu apucaturi „boeme" de a se supune vreunei discipline interne ori externe. ()

Sigur e ca Viena a insemnat luarea fundamentala de contact cu filosofia, disciplina predilecta a lui Eminescu, de la filosofia budhista la Platon, la Kant si la Schopenhauer. Pentru moment, in audierea de cursuri (si mai tarziu in propriul comentariu al poetului), istoria filosofiei predata de Robert Zimmermann, discipol herbarlian (al acelui Herbart a carui influenta asupra sa in perioada vieneza Eminescu nu va inceta sa o deplore) a fost departe de a trezi entuziasmul ravnitorului „alumn" vindobonenz, care se inscrisese chiar la Facultatea de filosofie in scopul descoperirii sintezelor finale in materie de gandire, de cunoastere. In viziunea lui, filosofia insemna intr-adevar, dupa tipicul clasic, incununarea activitatilor intelectuale, taramul unde toate se intalnesc, dar nici Zimmermann, nici Karl Sigmund Barach Rappaport cu introducerea sa istoric-critica in filosofie si cu exegeza textelor carteziene, spinoziste ori leibniziene, nici introducerea lui Theodor Vogt cu comentariul la Aristotel sau Logica aceluiasi nu i-au dat studentului ceea ce astepta.102.
Un deosebit accent cantitativ cadea pe disciplinele juridice daca e sa credem frecventarea (chiar nu foarte asidua) a cursurilor notate: mai sus pomenitul Ihering cu Dreptul roman, socotit, fara prejudecata, drept unul din ordonatorii si sistematizatorii gandirii drepte, Ludwig Ritter von Arndts cu Pandectele, Heinrich Siegel cu Istoria dreptului, Lorenz Stein cu Filosofia dreptului si Economia politica, Franz Xaver von Neumann cu Dreptul international constituiau un univers intreg al gandirii juridice si politice care-1 atragea pe tanarul roman in consonanta cu tot ceea ce insemna pentru el expresia unui corp, a unui organism apt sa evolueze in mod vadit sub raportul normelor politice si juridice. Sa fi fost vremea cand, asa cum am mai presupus, Eminescu se pregatea pentru o cariera politica dupa indiciile pe care ni le dau si articolele din Federatiunea din Pesta, si scrisoarea catre Dumitru Bratianu, si vizita facuta lui Al. Ioan Cuza la Ober-Dobling de Anul nou 1870 in fruntea unei delegatii de studenti si mai ales serbarea de la Putna, pregatita cu atata grija, cu atata semnificatie politica, si soldata cu atata dezamagire?

Sau, in aceeasi linie, Eminescu era, pare-se, nelipsit de la experimentele chimice realizate de un roman, profesorul Nicolae Teclu, in cladirea Academiei comerciale. Lucra asupra acestui spirit plurivalent atractia misterioasei lumi a trupului, ca si aceea a microstructurilor universului, deopotriva de importante cu macrostructurile cosmice in care avea sa se miste cu o usurinta surprinzatoare, de elf ori de entitate angelica. Si de ce ne-ar mira atentia penetranta acordata anatomiei ori chimiei de Eminescu tanarul, cand stim cu cata aplicatie pasionala s-a ocupat Novalis de mineralogie sau Gorres de fizica si medicina, extensia de la cele de jos la cele de sus, analogia intre micro- si macro-stucturi fiind poate operatiile cele mai caracteristice ale spiritului romantic. Cu atat mai mult cu cat latura noptateca, de taina, a organizarii universului in regnuri intre care functionau misterioase corespondente dadea si fanteziei eminesciene pintenii pe care descoperirile si experimentele magnetice bunaoara, intreprinse de Mesmer, Malfatti, Justinus Kerner, Karl Gustav Carus si de multi, multi altii, ii dadusera marilor romantici, de la Novalis si Kleist la Hoffmann. De altfel cei doi cercetatori din urma sunt citati de Eminescu impreuna cu titlurile operelor lor103.
Avea dreptate Slavici sa spuna ca aproape nu era ramura a stiintei pentru care prietenul sau sa nu fi avut, dupa propriile sale cuvinte, „o particulara slabiciune"104. Caci aventura intelectuala si mai departe si mai sus, cea spirituala intreprinse de Eminescu au pornit foarte de timpuriu si n-au contenit niciodata, iar etapa vieneza a marcat doar un segment al devenirii intru cunoastere care a continuat la Berlin, apoi in tara si chiar dincolo de anii insanitatii, pana la moarte. Procesul de inductie, urias in varietatea increngaturilor lui, a cuprins intregul volum al stiintelor umane cu pedala pe filosofie la Viena, pe istorie si etnopsihologie la Berlin; apoi stiintele naturii de la anatomie la zoologie si botanica, iar stiintele exacte de la chimie la fizica, la astronomie au fost in cele din urma incununate de stiinta stiintelor, matematica. Asa incat, intre filosofie si matematica, spiritul etern nelinistit al marelui intelectual a croit nenumarate, nestiute drumuri ducand spre general, spre universal, spre limanul recuperatei (prin gandire) unitati originare, dupa care aspirau cei mai de seama reprezentati ai romantismului german si in special Novalis. Cum observa acad. Aurel Avramescu, confirmand lecturile lui Eminescu din Helmholtz, Robert Mayer, Clausius si alti fizicieni notorii, si examinand comentariile si tipul de sinteza operat de poet asupra textelor stiintifice, interesul acestuia se indrepta in chip precumpanitor inspre relatiile generale, universale, si nu inspre consecintele fizice particulare105.
Nu numai cunoasterea absoluta care i-ar fi dezvaluit resorturile ultime ale legitatilor obiective ce stapanesc creatia i-ar fi slujit insa lui Eminescu la atingerea acelui punct de conciliere, in care opozitiile inceteaza si pacea, „in sine impacata", a unitatii originare se reinstaureaza. Ca si la romanticii germani, Holderlin si Novalis, mai cu seama, iubirea a insemnat o alta modalitate de transgresare a limitelor fiintei, un instrument al desmarginirii, al trecerii spre absolut. De aceea iubirea in viziunea eminesciana are o densitate unica, tesuta cum este din drama eroului, investita cu un sens global filosofic, exprimand o aventura de existenta si spirit.

Aparuta devreme in viata tanarului, iubirea a fost traita ca o modalitate de salvare dintr-o stare greu suportata, aceea a conditiei umane. Si a capatat, treptat, atributele unei aspiratii spre totalitate, intelese ca in culturile arhaice106. Puterea iubirii i s-a aratat lui Eminescu drept putere reconciliatoare prin excelenta, aceea care inalta si unifica, aceea care-1 face sa nu se mai simta parte divizata, fragment dintr-o unitate androgina mutilata, ci-1 trezeste la o constiinta a unei alte ordini, il impinge la o sete de transcendere a lumii fenomenelor intr-o directie ascendenta care sa-i redaruiasca plenitudinea si libertatea originara. In haosul fenomenelor, iubirea i-a parut o forta ordonatoare, capabila sa stinga antinomiile, sa reuneasca divizarea contrariilor, sa aboleasca experienta dualului, sa arunce punti peste prapastia dintre real si ideal. Investita cu atotputernicie, starnind impulsurile demiurgice, iubirea ca „dor nemarginit", ca acela care atrage in viata particulele de haos, impuls creator si reintegrator al geniului ascuns sub masca afectivitatii, nu arata decat neputinta, decat slabiciunea insului singur.107 De unde, in arzatoarea dorinta de recucerire a unitatii pierdute, resimtite ca un paradis pierdut, se ajunge la gandul ca in contrarii se ascunde aspectul complementar al unei singure realitati.108
Astfel, parca si la Eminescu, precum si la Novalis, iubirea a luat infatisarea unui „destin cosmic", a intalnirii intre „doi astri care isi sunt, unul celuilalt, in chip misterios, soare si planeta deopotriva"109, care se intregesc dupa canoanele atractiei universale, reintrand in jubilantul dans ai inceputurilor.
Si artistul roman aspira ardent spre clasicitate, ca si romanticii germani, desi in mod aparent paradoxal, caci ei au pretuit si pus in valoare si pe Homer si tragedia atica si apolinicul din faptura si arta lui Goethe110 si asa mai departe. Dar acea stare socotita drept una de electiune, de gratie, de catre Eminescu, nu putea fi atinsa decat prin realizarea desavarsitei iubiri, in „acel moment de taina", cand „ar invia in ochiu-i ochiul lumii cei antice" si „el ar frange-n vers adonic limba lui ca si Horatiu" (Scrisoarea V).
Asadar iubirea la Eminescu indeplinea functionalitati superioare in existenta in masura in care instrumenta in ordinea creatiei intr-un fel care aminteste de cei mai mari poeti ai iubirii, de Dante si poetii dulcelui stil nou. ()

Zoe DUMITRESCU-BUSULENGA
(Mihai Eminescu, Viata. Creatie. Cultura, Editura Eminescu, Bucuresti, 1981)


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani