Logo referatele carte



EMINESCU SI TITU MAIORESCU



COMUNITATEA SPIRITUALA SI RECUNOASTEREA RECIPROCA A VALORII INDIVIDUALE

Publicarea unui important numar de documente si studii de-a lungul anilor a facut ca inca de prin 1940 relatiile dintre Titu Maiorescu si Mihai Eminescu ca om si poet sa nu mai fie socotite o problema controversata.

Clarificarile privesc cu deosebire rolul Junimii in general, al lui Titu Maiorescu in special, in sprijinirea omului Eminescu, dar si in impunerea operei sale cand nu putini dintre contemporani o contestau. S-ar cuveni sa ne referim pe larg la momentele cand Junimea si Maiorescu au intervenit cu sprijin material in favoarea lui Eminescu, dar lucrurile sunt atat de cunoscute, incat nu vom zabovi decat asupra unuia singur. El se refera la posibilitatea pe care criticul increzator in capacitatile intelectuale iesite din comun ale poetului i-a acordat o bursa ca sa-si poala continua studiile ; gestul sau era insotit de mari riscuri determinate, dupa cum se va vedea, de speculatiile politice ale adversarilor.
Lasand in urma cei doi ani incheiati, petrecuti in capitala habs-burgilor, la inceputul verii anului 1072, Mihai Eminescu se indrepta spre tara cu gandul obtinerii unui nou ajutor material pentru a reveni la studii. Dar, mai inainte de orice, trebuia sa-si limpezeasca situatia scolara, ca sa nu mai continue la Viena cu statutul de student fara diploma de bacalaureat, ci sa devina student ordinar. Chestiunea materiala era, de a cemenea. presanta. Tatal sau, fio nu mai voia, fie nu mai putea sa-i trimita, in continuare, banii promisi inainte de a-1 orienta spre Viena. Tanarul Eminescu cunostea foarte bine bunavointa Junimii cand era vorba de acordarea unor burse, incat nu i-a fost greu sa se hotarasca sa-i solicite sprijinul. La propunerea lui Titu Maiorescu, care deja il considera reprezentantul autentic al directiei noi in poezia romana, in sedinta din 22 septembrie 1872, Societatea literara ieseana a hotarat, fara nici un fel de ezitare, sa-i acorde lui Mihai Eminescu o subventie de 20 de galbeni lunar, destinati continuarii studiilor la Berlin, cu conditia sa obtina si un doctorat, la oricare universitate germana. Asa se face ca la 18 decembrie 1872 Eminescu era inscris in semestrul I la Universitatea din Berlin. Audierea cursurilor unor profesori renumiti pe plan european era consecventa : in schimb, in privinta doctoratului, chiar daca studia cu asiduitate, nu se manifesta nici un semn ca l-ar preocupa sustinerea acestuia.

Rabdator, Titu Maiorescu 1-a lasat in voia lui un an universitar intreg, pentru ca la inceputul primului semestru al anului urmator sa schimbe brusc tactica. S-a hotarat sa-1 convinga mai intai in legatura eu valoarea practica a unei diplome de doctor in filosofie. in scrisoarea din 29 ianuarie 1874 1-a intrebat la inceput daca a miscat ceva in privinta doctoratului, sugerandu-i sa-1 sustina in alta parte daca Berlinul ii provoaca anumite retineri. Voia cu orice pret sa smulga de la Mihai Eminescu o informatie, fie si lapidara, pentru ca apoi sa evalueze intentiile lui in legatura cu doctoratul. Pentru a spulbera banuiala de insistenta si-a justificat demersul comunicandu-i o informatie ce ar putea deveni hotaratoare in privinta rolului de indeplinit dupa intoarcerea in tara : exista sansa ca unul dintre junimisti sa fie numit in curand ministru al Instructiunii publice si al Cultelor, ceea ce i-ar facilita ocuparea unei catedre de filosofie la Universitatea din Iasi. in acest context, doctoratul, o problema usoara, formala (daca se are in vedere cultura filosofica a poetului) n-ar avea alt rost decat sa justifice ocuparea postului pe care stie sigur ca-1 merita cu prisosinta. Susceptibilitatea lui Mihai Eminescu, atat de mare cand venea vorba despre meritele proprii, era si de data aceasta avuta in vedere, apelandu-se la acelasi tact cu care criticul Maiorescu procedase in atatea alte ocazii : „Te rog sa nu vezi in aceasta intrebare mai mult decat cuprinde in privinta realizarii practice. Sigur nu este insa nimic, desi este foarte cu putinta. in orice caz insa te rog sa vezi si in aceasta intrebare un semn 'ntiune si considerare, ce o avem toti cei din cercul nostru pentru D-ta : asemenea cuvinte ar fi de prisos pentru altii, caci ei ar simti de la sine ceea ce se cuprinde in ele ; dar pesimisti de felul D-tale trebuie. poate, sa fie din cand in cand desteptati din visul prea concentrat al microcosmului lor interior si indreptati in atentia lor spre legaturile intime, ce-i uneste cu noile incercari de viata in patria comuna." Propunerea facuta lui Mihai Eminescu oferea o anumita atractivitate prin caracterul ei convingator ce rezulta dintr-o oarecare certitudine a lui Maiorescu in numirea sa ca ministru ; dovada sta si nota consemnata pe paginile unei scrisori a poetului de la inceputul lui februarie 1875 „N. B. I-am propus, in cazul in care ar fi numit vreunul din noi Ministru de culte (prevazusem ca voi fi eu) sa fie numit profesor de filosofic, dupa ce isi va fi facut doctoratul in filosofic fie si in Germania. TM. Am si fost numit ministru la 7 apr. 1874".

Raspunsul lui Mihai Eminescu n-a fost favorabil iar motivarea lui punea in lumina o inalta constiinta a raspunderii fata de obligatia de a tine un curs universitar. Multumindu-i lui Maiorescu pentru propunerea de a-i incredinta prelegeri de filosofic la universitatea ieseana, poetul isi exprima indoiala ca ar putea sa onoreze cursul as;i cum este el convins ca ar trebui s-o faca, deoarece pregatirea lui filosofica arc o alta structura decat aceea destinata unei valorificari didactice. Prin urmare, nu ideea de a obtine un .doctorat il preocupa de vreme ce ol este o simpla formalitate, ci limitele pregatirii pentru un curs fata de care trebuie sa existe un inalt simt de raspundere profesionala : „Cred insa ca o atare propunere, pentru mine de altfel indeajuns do magulitoare si in acord cu intreaga mea aplecare fireasca, pare sa fie venita totusi in lumina constiintei de mine prea devreme. Formalitatea unui titlu academic ar fi, pentru moment, piedica cea mai mica si cea mai usor de trecut; dar este aceasta si singura ? Am eu dreptul, fara un plan didactic precis, pe care sa-1 fi prelucrat in intregime, sa-mi asum, la anii mei, riscul unei astfel de sarcini ?" 11 Trecand la detalierea motivarii, autorul scrisorii schiteaza o conceptie proprie cu privire la structura unui curs universitar ; el considera ca acela care sustine un asemenea curs, pe langa deplina cunoastere si stapanire a sistemelor filosofice, ce constituie obiectul predarii, sa posede un anumit volum de cunostinte din domeniul stiintelor naturii, al antropologici iar studiul lor sa inceapa cu anatomia si fiziologia. Ar cuteza sa primeasca „o docenta libera", prilej de a aborda filosofia kantiana sau pe cea seho-penhaueriana, in cadrul unor prelegeri care sa mearga foarte aproape de textul propus pentru studiu ; dar, ca sa redea filosofia schopen-haueriana „astfel incat sa formeze un curs complet, cum prescrie de altfel autorul insusi, se cer cunostinte pentru care ar trebui sa se pregateasca in mod special, ele fiind indeosebi din domeniul stiintelor naturii Si al antropologiei. Ceea ce ar ingreuna elaborarea cursului ar fi tocmai modul in care Eminescu si-a insusit cultura filosofica, deoarece el n-a procedat sistematic, in sensul acumularii cunostintelor intr-o asemenea maniera incat sa le poata valorifica pe parcursul unei activitati didactice viitoare : „Cat priveste temeiul eventualelor prelegeri as fi. deci, impacat cu mine ; cand ma gandesc insa la elaborarea lor, trebuie sa marturisesc ca imi lipsesc cunostintele cu care ar trebui sa incep, cele de stiinte naturale, in special de antropologie. Din punct de vedere personal, lucrul acesta este motivat. Nu m-am gandit niciodata la posibilitatea unei eventuale numiri ca profesor de aceasta stiinta si n-am inceput cum ar fi trebuit sa inceapa un viitor profesor, ci am atacat lucrurile mai ales in acel punct in care. potrivit materiei lui, sistemul mi se parea prea putin elaborat-'. Dupa aceasta incontestabil de temeinica argumentare a rezervei fata de posibilitatea de a primi un curs de filosofie, a revenit asupra problemei doctoratului, mai explicit si cu mai multa promptitudine ; in concluzie, nu doctoratul in sine constituie esenta problemei, ci propria constiinta ca nu se afla la acel nivel de pregatire stiintifica incat sa poata onora asa cum se cuvine o cariera didactica do profesor de filosofie : „Caci directia noastra se caracterizeaza printr-o constiinciozitate care nu se multumeste cu indeplinirea doar exterioara a ceea ce se cere sa reprezinti. Un titlu de doctor m-ar aranja intr-adevar cu lumea si cu ordinea ei legala, nu si cu mine insumi, care deocamdata nu ma multumeste, nu. Tocmai aceasta imprejurare concreta mi-a aratat limpede seriozitatea sarcinii mele, iar ideea foloaselor ce mi s-ar putea oferi pe aceasta cale nu e mai puternica decat constiinta datoriei. Iata de ce as cere timp". 12
Cert este ca Mihai Eminescu se afla la o mare ananghie. Din finalul scrisorii se poate usor observa cum el vedea in oferta didactica a lui Maiorescu un prilej de a-si rezolva onorabil, prin munca asidua, dificultatile de ordin material, vrand cu orice pret sa nu mai fie subventionat nici de familie si nici de prietenii de la Junimea. in acelasi timp ar fi avut nevoie de un anume ragaz ca sa intreprinda studiul disciplinelor considerate de el necesare pentru cariera didactica de profesor de filosofie. In aceasta privinta ciorna scrisorii adresata lui Maiorescu la 5 februarie 1874 contine cateva informatii in plus si, totodata, e mai explicita, mai transanta. Daca in scrisoarea propriu-zisa se limita doar la precizarea ca e constient de foloasele ce i le-ar aduce doctoratul, in ciorna ideea e detaliata :

„Eu n-am o situatie si, reflectand la avantajele pe care ea mi le-ar putea oferi, ma apasa gandul datoriei. De aceea as avea nevoie de timp. Cat, depinde iarasi de mijloacele mele materiale.

Ajung acum la aceste mijloace, care sunt destul de stanjenitoare. De acasa am putin, in prezent ce pot astepta de acasa e mai nimic si primum, vivere, deinde philoaophari. Din acest punct de vedere si nu din impuls propriu ar trebui sa-mi dau doctoratul in acest semestru sau la inceoutul celui viitor, pentru a obtine un locsor, panem et circenses". 13 Atat in textul definitiv al scrisorii cat si in ciorna apare informatia in legatura cu intentia de a-si da doctoratul in acel semestru (I, 1874) sau la inceputul celui viitor, ceea ce inseamna ca, intr-adevar, conditiile materiale precare nu-i mai permiteau sa ramana si in anul viitor la Berlin. in plus, ciorna mai vorbeste si despre precipitarea studiilor, „spre a face fata oricarei eventualitati", inscriindu-se si la doua cursuri de drept. A studiat deja Institutiile, dar in felul lui propriu, „cu mai multe glose decat text".

Se stie ca Eminescu si-a putut face studiile la Berlin si pentru ca era salariat al ambasadei, in calitate de secretar al junimistului Theodor Rosetti. Schimbarea acestuia cu Cretulescu, un birocrat cu care nu s-a inteles, a fost o lovitura pentru studentul stramtorat si de timp si de bani, pierzand, din cauza aceasta, o buna parte din timpul afectat studiului. Alta data, intr-o atare situatie, s-a gandit sa le ceara junimistilor, direct lui Maiorescu, un alt gen de ajutor material, probabil o bursa, dar numai in eventualitatea ca ar accede la conducerea Ministerului Instructiunii. Solicitarea aceasta o intalnim insa in ciorna scrisorii iar nu si in scrisoarea propriu-zisa : „Or, daca intr-adevar conducerea invatamantului nostru ar fi incredintata unui membru al directiei critice, atunci, spre a putea fi pentru moment impacat cu cugetul meu, as cere un ajutor de un alt gen, care mi-ar putea reda deocamdata timpul si ragazul pe care le-am pierdut sub actualul titular cu fire de birocrat".

Corespondenta dintre poet si critic pe tema doctoratului a continuat ca indarjire, fiecare ramanand neclintit in apararea propriului punct de vedere. Atat din raspunsurile, cat si din ciornele unor scrisori ale lui Eminescu ne dam seama ca problema doctoratului a fost intoarsa pe toate fetele si a fost chibzuita pana in strafundurile ei. Maiorescu era un cunoscator perfect al conditiilor necesare obtinerii doctoratului in Germania, caci se izbise el insusi de toate dificultatile, fapt ce explica si staruintele sale de a-1 obtine in alta parte decat la Berlin. Tocmai do aceea si concretizarea in amanunt intruneste aprecierile interlocutorului sau : parerea dumneavoastra e judicioasa, fiind intemeiata pe imprejurari concrete: 15. Acum s-a decis, in sfarsit, sa se conformeze planului lui Maiorescu : „mi-ati pus sarcina ce-mi revine intr-o lumina clara, asa incat pentru mine nu mai ramane decat indeplinirea unor conditii formale"16. De altfel, ceea ce ne spune poetul despre etapa premergatoare sustinerii tezei lamureste in intregime directia spre care i se orienteaza gandurile la data de 26 februarie 1874 : pentru examenul de doctorat se cereau trei materii dintre care una o avea pregatita, li mai trebuia un ragaz pentru pregatirea celorlalte doua materii si atunci acest timp voia el sa-1 prelungeasca, dar cu asentimentul lui Maiorescu, ceea ce inseamna ca elaborarea tezei ca atare n-o considera a fi dificila si nici de lunga durata (sa nu uitam ca la cursuri nu-si nota textele ea atare ci conspectele, comentariile autorilor sau ale lui, adica idei prelucrate intr-o forma foarte apropiata de cea a integrarii lor intr-un text propriu). inca o dovada a hotararii nestramutate de a-si sustine doctoratul este si fixarea intervalului de timp necesar : 5—6 luni. Berlinul insa nu-i era favorabil indeplinirii planului astfel fixat, in primul rand din pricina schimbarii lui Rosetti cu Cretulescu, iar in al doilea rand pentru ca n-avea suficiente mijloace materiale. Finalul scrisorii din 26 februarie 1874 insista, de aceea, ca Maiorescu sa se pronunte categoric asupra urmatoarelor doua conditii esentiale, fara care doctoratul ar ramane doar la nivelul dezideratului : „cat timp si ce mijloace mi s-ar pune, prin bunavointa, la dispozitie ?". Sprijinul financiar il concepea ca pe un imprumut pe care sa-1 ramburseze din viitorul sau salariu de profesor universitar. Abia acum se poate vorbi despre o acceptare integrala a planului lui Titu Maiorescu, de vreme ce el insusi considera obtinerea doctoratului ca fiind o formalitate ca sa poata ocupa o catedra de filosofie la Universitate.

Cunoscandu-i dificultatile de la Berlin, Maiorescu i-a facut cunoscuta sugestia unor junimisti de a incepe cursurile la Iasi de la 1 mai, urmand sa se pregateasca si pentru sustinerea in toamna a doctoratului. Hotararea lui Eminescu de a accepta aceasta ultima varianta ne este prezentata in scrisoarea ce i-a adresat-o criticul in 28 martie. F>. tirea pentru prelegeri ar face-o in luna aprilie, ea constand in. elaborarea „unei scheme" a acestora si completarea lor „cu un continut fie si general". Din ceea ce spune in continuare se poate deduce ca perioada aceasta scurta de la finele anului universitar 1874 era, in conceptia sa, prilej de a-si verifica aptitudinle pentru cariera didactica : „niste prelegeri incercate de pe acum ar verifica dotarea sau nedotarea mea pentru aceasta profesie, ceea ce nu e de subapreciat". v Fireste ca doctoratul ar fi ramas si de atunci inainte in atentia lui, in timpul sederii la lasi urmand sa pregateasca cele doua examene care in mod obligatoriu precedau sustinerea tezei

Ministrul Maiorescu n-a acceptat insa, pana la urma, ideea ocuparii catedrei de filosofie inainte de sustinerea doctoratului. Scrisoarea trimisa poetului in 19 aprilie / 1 mai 1874 debuteaza cu o fraza diplomatica, pretextand ca s-ar fi inteles cu prietenii „de aici", probabil cu junimistii, sa nu-1 numeasca profesor inainte de sustinerea doctoratului : „in intelegere cu prietenii de aici, trebuie totusi sa te rog din nou sa-ti iaj mai intai doctoratul. Numirile care le fac trebuie sa fie perfect corecte". Totodata, retinem si precipitarea ministrului care, de data aceasta, ii comunica precis pana cand trebuie sa-si sustina doctoratul : „in ziua cand imi vei anunta titlul d-tale de doctor, vei fi numit pentru un an profesor suplinitor de filosofie la Universitatea din Iasi ; iar dupa acest rastimp vei trebui sa te anunti la concurs. Astept doctoratul d-tale pe la mijlocul lui iulie".

Asadar, in privinta timpului despre care Eminescu tot intreba, avea raspunsul categoric : iulie 1874. Tot atunci i se raspundea din nou in legatura cu mijloacele financiare de care avea nevoie : va primi un avans care i se va retine uliterior, treptat, din salariul de profesor, pentru a nu considera chestiunea imprumutului ca fiind „penibila".
Ministrul, precipitat, ii ceruse sa-i transmita raspunsul telegrafic, la Bucuresti. Poetul i 1-a oferit dupa o saptamana, informandu-1 ca prefera sa-si sustina doctoratul la lena, unde, ca sa poata sta trei luni cat avea nevoie, sa-i trimita vreo trei sute de taleri. Atunci i-a comunicat si data sustinerii examenului : inceputul lunii august. Ultima scrisoare in privinta doctoratului (7 mai 1874) era insa o atenuare a promisiunii prea categorice facuta cu doua zile in urma, considerand ca plecarea la lena n-are semnificatia certitudinii ca va obtine doctoratul, ci mai degraba pe aceea a unei incercari. Acum iese din nou la iveala scepticismul eminescian, aparitia unor momente de neincredere in propriile forte intelectuale : „Voi pleca deci cat se poate de curand la lena si sper ca deja la inceputul lui august sa-mi pot da doctoratul. Adica n-o sper, caci eu nu sper niciodata ceva, ci voi incerca cu siguranta". 19 Aflat in fata acestei promisiuni, ministrul Maiorescu a dat ordin sa i se trimita 100 de galbeni, „dintr-o disponibilitate a ministrului", ^ cum precizeaza G. Calinescu.

In insemnari zilnice, voi. II, p. 349, Maiorescu nota trimiterea banilor cu motivatiile de rigoare : „pentru depunerea doctoratului si teza, cu conditia ca in urma sa inapoieze ministrului acesti una suta galbeni". Concomitent i se trimisese un ajutor de 40 galbeni si lui Slavici, atunci aflat student la Viena. Acordarea acestui ajutor va fi folosita ca pretext de catre liberali pentru a-1 aduce pe Maiorescu in fata justitiei, in actul de acuzare se spunea ca Maiorescu savarsise infractiunea ae „risipa banilor publici". Cert este ca, desi a primit ajutorul solicitat, M. Eminescu nu si-a mai sustinut niciodata doctoratul. Istoria acestui doctorat reflecta efectele caracterului contradictoriu al viziunii asupra geniului eminescian : pe de o parte increderea nelimitata in posibilitatea, asezarii lui in invatamant cu o diploma care sa-i legalizeze statutul de cadru didactic universitar, iar pe de alta parte subaprecierea dificultatilor care tin de insasi natura geniului, indeosebi a imposibilitatii de a se adapta, pana la urma, la modul practic de a gandi al contemporanilor sai. Schimbul de scrisori dintre poet si critic, legat de un doctorat ramas doar la nivelul intentiei, ofera posibilitatea lamuririi asupra caracterului delicat al modului cum proceda» junimistii pentru a satisface necesitatea asigurarii sprijinului material intr-o maniera care sa nu-i atinga susceptibilitatile, dar si sa dovedeasca increderea lor in capacitatile intelectuale ale tanarului posesor al unui orizont filosofic ce justifica oferta ocuparii unei catedre universitare. Amanarea doctoratului din variate motive, iar in cele din urma nefinaiizarea lui si lipsit istoria invatamantului filosofic din Romania de aportul unui profesor inzestrat cu harul genialitatii.

Nerealizarea doctoratului a naruit planul lui T. Maiorescu de a-1 aseza pe Eminescu la o catedra universitara de filosofie, unde sperase sa-i asigure o pozitie demna in randul intelectu iesene sau bucu-
restene si mai ales o existenta lipsita de grija zilei de maine pe care o ofereau alte functii periclitate adesea de perindarea la conducerea tarii a partidelor si gruparilor politice. in curand, dupa intoarcerea in tara, Eminescu avea sa inceapa confruntarile cu situatii grele, sa sufere de pe urma unor intrigi, pierzand mai intai postul de director al bibliotecii din Iasi. intr-un asemenea moment, intervine din nou Titu Maiorescu acordandu-i lui Eminescu, numit revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui, un salar dublu, de 500 de lei. Atat atunci cand a fost bibliotecar, cat si, ulterior, revizor scolar, Eminescu s-a bucurat de sprijinul ministrului Maiorescu, perioada respectiva fiind considerata „cea mai multumita din viata lui", caci, scutit de griji, a putut sa studieze, sa scrie si sa aiba satisfactia unei vieti independente21. Dupa cum am aratat, cand Maiorescu n-a mai fost ministru, adversarii l-au dat in judecata pentru acordarea acelui salariu dublu si a ajutorului de studii oferit lui Eminescu, inclus si el intre „favoriti de ai sai-'. Cele doua momente la care ne-am referit ar fi singure in masura sa spulbere invinuirea adusa de Hasdeu si de alti contemporani lui Maiorescu pentru faptul de a fi ramas indiferent fata de situatia omului Eminescu.
Dupa ce acuzatiile au fost clasate, documentele dovedindu-le netemeinicia, criticii literari n-au mai abordat problema doctoratului pe larg, ci s-au orientat cu precadere spre rezolvarea problemelor de fond, privind motivele apropierii lui Mihai Eminescu de Junimea si de Titu Maiorescu, comunitatea lor spirituala, atitudinea fata de opera poetului, imaginea creata de Maiorescu asupra omului si scriitorului.

Unul dintre elementele primordiale care a inlesnit apropierea lui Eminescu de Junimea si de Titu Maiorescu a fost comunitatea lor spirituala si mai ales, cum observa G. Calinescu, cultura temeinica a majoritatii junimistilor, cu deosebire a fondatorilor Societatii. Maiorescu, Negruzzi, Carp, Pogor, iar apoi mai tinerii Lambrior, Vargolici erau oameni cu o cultura intinsa, temeinic insusita, diferentiindu-se substantial de atatia dintre contemporanii lor la care puteau fi depistate cu usurinta hiatusuri, superficialitati, desi detineau locuri importante in organizarea administrativa a vietii culturale, stiintifice si literare din tara. Cei mai multi dintre junimisti, ca si Maiorescu si Eminescu, aveau apoi la temelia formatiei lor spirituale studiile facute in medii universitare germane, cu o puternica tendinta criticista si cu evidente preferinte pentru gandirea filosofica schopenhaueriana ce le servea ca indreptar pentru receptarea oricarui sistem filosofic in general. Factorul determinant al orientarii lui Eminescu spre societatea Junimea si al apropierii sale de Titu Maiorescu fiind de natura spirituala, era firesc ca o cultura ce se inscria in aceleasi coordonate si avea aceeasi nuanta germanista sa inlesneasca identificarea si inmultirea puntilor comune de legatura, sa faciliteze intelegerea dintre cei ce aspirasera spre un orizont spiritual comun. inaltimea gandirii si temeinicia formatiei culturale a junimistilor n-au fost, totusi, in stare sa atenueze diferentele dintre ei si Maiorescu ; dimpotriva, pe masura trecerii timpului, superioritatea intelectuala a criticului iesea tot mai mult in evidenta, comparativ cu oricare dintre membrii Junimii. Remarca aceasta a putut fi facuta de Eminescu inca de la inceput, observand ca numai Titu Maiorescu, dintre junimisti, s-ar putea masura cu el si se inrudea mai mult, prin intentia vadita de a-si pune cunostintele dobandite in slujba propasirii spirituale romanesti. inrudirea spirituala dintre poet si critic, superioritatea lor fata de contemporani, precum si directia spiritului lor l-au determinat pe G. Calinescu sa-1 considere pe Titu Maiorescu drept principalul element de legatura intre poet si cercul Junimii. Cele mai de seama centre culturale europene in care ei au studiat le-a inlesnit dobandirea unei pregatiri superioare menita sa asigure functionarea judecatii de valoare atat in arta, literatura, cat si in stiinta, cu ajutorul careia au trecut la selectia valorilor nationale si la aprofundarea lor.

„De vreai sa stii cu ce mijloace esti sustinut deocamdata ? Bine. domnule Eminescu, suntem noi asa straini unii de altii ? Nu stii d-ta iubirea si (daca-mi dai voie sa intrebuintez cuvantul exact, desi este mai tare) admiratia adeseori entuziasta ce o am si eu si tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toata lucrarea d-tale literara si politica ? Dar a fost o adevarata exploziune de iubire cu cari noi toti prietenii d-tale si (numai acestia) am contribuit pentru puti trebuinte materiale ce le reclama situatia. Si n-ai fi facut si d-ta tot asa din mult-putinul ce l-ai fi avut cand ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale ?" 25 Pentru a-1 convinge ca o parte din banii primiti acum la Viena provin din remunerarea operei sale, 1-a informat ca volumul de poezii tiparit la Socec s-a facut la indemnul sau, in decembrie 1883. A avut un mare succes : s-au vandut 700 de exemplare in sapte saptamani, ceea ce va trebui sa-1 determine sa se gandeasca la o alta editie pentru toamna, prin urmare va fi posibila o noua sursa personala de asigurare a existentei. Cand s-a referit la popularitatea poeziilor sale, Maiorescu a adoptat un ton aproape magulitor, neobisnuit in corespondenta cu nici un alt prieten : „Poeziile d-tale sunt astazi cetite de toate cucoanele, de la palat pana la mahala la Tir-chilesti, si la intoarcerea in tara te vei trezi cel mai popular scriitor al Romaniei []. Asa cam este, dar tot nu este rau, cand te simti primit cu atata iubire de compatriotii tai". Cuvintele acestea nu-1 vor fi incantat prea mult pe Eminescu, care se stie cat ii suspecta pe cei ce voiau sa-1 maguleasca, dar le retinem ca o incercare a criticului facuta cu scopul de a-1 salva din depresiunea morala, amintindu-i despre popularitatea operei sale si sperand astfel sa-i reinvie sentimentul demnitatii, constiinta valorii pe care o reprezinta pentru natiunea sa. Aceleasi obiective au fost urmarite si in finalul scrisorii, Maiorescu adresandu-i prietenului sau cele mai frumoase si mai sincere cuvinte reluate de altfel si in Eminescu si poeziile lui, peste sase ani : Asadar, fii fara grija, re-dobandeste-ti acea filosofie impersonala ce o aveai intotdeauna, adauga-i ceva_veselie si petrece in excursie prin frumoasa Italie si la intoarcere mai incalzeste-ne mintea si inima cu o raza din geniul d-tale poetic care este si va ramane cea mai inalta incorporare a inteligentei romane"

De la un capat la altul, scrisoarea lui Maiorescu se dovedeste a fi cea mai sensibila din intreaga sa corespondenta, sinceritatea sentimentului armonizandu-se intrutotul cu tactul si grija pentru sublinierea genialitatii lui Eminescu.

Ca si in cazul celorlalti clasici ai literaturii romane, una dintre cele mai dificile probleme privind relatiile lui Eminescu cu Titu Maiorescu o constituie cea referitoare la atitudinea criticului fata de textele poetului, concretizata in delicatele propuneri de revizuiri si slefuiri, in masura in care ele sunt atestate documentar si nu se bazeaza pe amintiri necontrolabile, menite sa modifice imaginea reala a celui ce a fost criticul Titu Maiorescu. Ne marginim doar la cateva exemple semnificative. Principial, Titu Maiorescu nu i-a impus lui Mihai Eminescu modificari in textul poeziilor sale, dar i-a facut numeroase propuneri, dintre care, probabil, poetul a acceptat unele. Dovada documentara cea mai elocventa in acest sens ne-a oferit-o insusi I. L. Caragiale in legatura cu cele doua cuvinte din Scrisoarea II, chiar daca concluzia sa nu tine seama de acest iucru. Admitand posibilitatea inlocuirii cuvintelor famenii cu oamenii si m-ar scarbi cu m-ar mahni, suntem obligati atunci sa acceptam si ideea ca Maiorescu i-a propus autorului, lasandu-i libertatea sa decida singur, iar hotararea finala concretizata in operarea modificarilor respective are la baza nu atat o concesie facuta de autor criticului si celor de la cenaclul Junimii, cat mai degraba convingerea personala despre oportunitatea lor. De altfel, intre variantele Scrisorii 11 intalnim una singura cu verbul scarbi si substantivul famenii, clar acestea nu sunt decat doua din foarte multele transformari prin care a trecut textul pana la forma tiparita in Convorbiri literare :


De-oi urma mereu a scrie teama mi-e ca nu cumva
Famenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda
Daca port cu usurinta si dispretui a lor ura
Laudele lor, amice, m-ar scarbi peste masura .



Versiunea urmatoare, cea mai apropiata de forma tiparita, contine deja verbul mahni, in loc de scarbi, ceea ce infirma sustinerile lui Ca-ragiale, in parte, caci poetul a citit mai degraba la Junimea o varianta cu famenii, dar nu si cu m-ar scarbi — asadar modificarea acceptata nu era esentiala, vizand mai mult stilul decat ideea ultimei strofe.

Aceasta este versiunea definitiva, aparuta in aprilie 1883 in Almanah, dupa cum a stabilit cel mai competent editor al lui Eminescu — Perpessicius. Poemul a fost reprodus, dupa constatarile aceluiasi editor, „cu mici si neinsemnate schimbari de ortografie si punctuatie" din Almanah in numarul din august al Convorbirilor literare. Cu toate acestea, cand. la sfarsitul lui decembrie 1883, sub ingrijirea lui Titu Maiorescu a aparut prima editie a poeziilor lui Eminescu, Luceafarul nu mai avea forma anterioara din Almanah, desi fusese reprodusa si in revista Junimii; el a supus textul poemului la doua modificari esentiale, punand in circulatie pentru mult timp, datorita prestigiului editorului, o versiune care va fi cunoscuta sub denumirea de „versiunea Maiorescu".
Prima modificare importanta consta in eliminarea urmatoarelor patru strofe :

I. Ei numai doar dureaza-n vant
Deserte idealuri
— Cand valuri afla un mormant
Rasar in urma valuri.

II. Vrei sa dau glas acelei guri,
Ca dup'a ei cantare Sa se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare ?

III. Vrei poate-n fapta sa arati
Dreptate si tarie ?
Ti-as da pamantul in bucati
Sa-l faci imparatie.

IV. iti dau catarg langa catarg,
Ostiri spre a strabate
Pamantu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate



A doua modificare operata de Titu Maiorescu e in legatura cu strofa :

Iar tu, Hyperion, ramai
Oriunde ai apune
Cere-mi cuvantul meu de-ntaiu.
Sa-ti dau intelepciune ?



Ultimele doua versuri au fost inlocuite de critic cu altele, „ticlui. de el — dupa opinia lui Perpessicius :

Tu esti din forma cea dintaiu
— Esti vecinica minune.



Capatand aceasta infatisare, versiunea Maiorescu a poemului Luceafarul, stabileste tot Perpessicius, nu mai apartinea poetului, ci era „ticluita" de critic. Un argument menit sa sustina concluzia de mai sus este si retiparirea versiunii din Almanah in Convorbiri literare. Per-pessicius invoca si alte motive in sprijinul opiniei sale ca versiunea Maio-rescu nu reprezinta ultima forma asupra careia s-ar fi stabilit Eminescu insusi. Cel mult s-ar putea admite ipoteza ca Eminescu a avut cunostinta despre modificarile si suprimarile acestea cu ocazia vreunei propuneri a lui Maiorescu, cand citeau si „corectau" impreuna poemul, dar pe care nici nu le-a luat in seama si nici nu s-a pronuntat asupra unei eventuale acceptari. 32
Modificarile operate de Maiorescu au fost supuse unui examen mai amanuntit de catre Al. Piru, constatand cele ce urmeaza :
Criticul a suprimat strofa 3 („Ei numai doar dureaza-n vant."); — din strofa 7 a pastrat primele doua versuri :

„Iar tu Hyperion ramai
Oriunde ai apune"

dar a continuat cu :

„Tu esti din forma cea d-intai
Esti vecinica minune".

Sfarsind cu strofa : „Si pentru cine vrei sa mori ?" etc. ; pe langa versurile 3—4 din strofa 7, mai elimina, prin urmare, si strofele 8, 9, 10 din cele ale raspunsului pe care i-1 da Dumnezeu lui Hyperion, cand acesta din urma il roaga sa-1 dezlege de nemurire. in concluzie : textul aparut in Almanah are 392 de versuri, iar cel din editia Maiorescu 376, deci criticul a sacrificat in total 16 versuri. Opiniile privitoare la operatia efectuata de Maiorescu au fost diferite, unii respingand dur gestul care a dus la varianta realizata fara consimtamantul autorului, iar altii calificandu-1 a fi admirabil datorita instinctului logic desavarsit si calmului „chirurgical" al criticului. 33' Serban Ciocu-lescu a considerat ca Maiorescu a eliminat cele 16 versuri din convingerea necesitatii logice, caci altfel el nu le-a contestat frumusetea in sine.34 Mai putin concesiva este judecata lui Al. Piru : „Putem concede cel mult ca Maiorescu a facut indreptarile din motive, subiective desigur, de lapidaritate, in nici un caz pentru ca ar fi fost un cunoscator mai bun al lui Schopenhaucr decat Eminescu, un ganditor mai sehopen-hauerian decat poetul. Adevarul este ca interventia maidresciana e nu numai inadmisibila sub raportul editarii corecte a unui text, dar, pe langa aceasta, priveaza poemul eminescian de pasaje de o inalta valoare artistica, de continutul filosofic exprimat in metafore nemaiincercate in poezia romaneasca dinainte, indelung experimentate si refacute".

Orice calificare a gestului maiorescian credem insa ca poate fi cat mai aproape de obiectivitate daca tinem seama de contextul istorico-li-terar, filosofic in care s-a produs. Pe la 1883 notiunea de „editie critica" nu se cunostea inca la noi,; e drept ca incepusera sa apara serii de Opere complete, cum ar fi cele ale lui Vasile Alecsandri, dar acestea erau cu totul altceva. Editia ca atare in care se publica Luceafarul era una selectiva, neincluzand nimic din ceea ce Eminescu publicase in Familia si nici alte poezii deja definitivate la acea data. Scopul editiei era sa ofere cercurilor largi de cititori un volum reprezentativ, menit sa formeze o imagine convingatoare asupra talentului exceptional al autorului. Scrisoarea trimisa de Maiorescu lui Eminescu, dupa ce iese din spital, se refera tocmai la popularitatea operei poetului, indeosebi la aprecierea ei de catre cercurile feminine.
Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, el a selectat din vastul material strofe la fel de admirabile, dar n-a modificat nici un vers si eliminarile n-au dus la devierea sau schimbarea sensurilor.
Exegeza eminesciana de mai tarziu a renuntat la varianta Maiorescu revenind la cea aparuta succesiv in Almanah si in Convorbiri literare.
Adevarata interventie editoriala salutara a lui Maiorescu s-a produs insa nu in editia din 1883, ci mai tarziu,, in Convorbiri literare din 1 februarie 1890, cand a publicat o versiune a Scrisorii V acceptata ulterior de majoritatea editorilor; astazi ea este considerata versiunea definitiva si se reproduce intocmai in toate editiile de versuri ale lui M. Eminescu. Forma aceasta a fost „pusa la punct" de critic cu „mult simt al retusului", cum remarca Perpessicius, presupunand o cercetare a manuscriselor facuta cu mare raspundere si cu acelasi simt al formei desavarsite. Textul din Convorbiri literare a fost preluat de Maiorescu din manuscrisele poetului, 1-a potrivit intr-o anumita masura, operand unele modificari de cuvinte si omisiuni de versuri, cum ar fi 81—83 :

„Si in sufletul lui tanar oceanu-ntreg s-ar bate,
Ar da soarelui lumina si luminei libertate."

Sau preluand altele :

„Stie ea ca poate ca sa-ti dea o lume-ntreaga
C-aruncandu-se in valuri si cercand sa te-nteleaga",

care fac posibila imperecherea versului stingher :

„Cu zambiri de curtizana si cu ochi bisericosi"

cu cel dinaintea sa :

„Ar implea-a ta adancime cu luceferi luminosi" .

Ca editor al lui Eminescu, Titu Maiorescu a operat in 1883 o selectie ce va fi mult timp acceptata, confruntand textele din Convorbiri literare cu manuscrisele sau tiparind pentru prima oara unele dintre poezii. Din corespondenta sa stim ca si corectarea volumului a facut-o tot el. Semnalam omiterea poeziilor care nu se tiparisera in Convorbiri literare, asadar a liricii inceputurilor poetice de la Familia ce stateau sub influenta vizibila a inaintasilor — Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu s.a. Adancimea simtirii si corectitudinea expresiei nu erau inca sustinute de o gandire aprofundata caci aceasta se va forma numai dupa 1869, o data cu asimilarea temeinica si sistematica a cunostintelor filozofice ; atunci Titu Maiorescu a putut observa o prea mare discrepanta intre aceste creatii de inceput si cele de dupa 1870, care i-au adus poetului recunoasterea valorii sale din partea criticului si situarea in fruntea liricii romanesti, imediat dupa Vasile Alecsandri.


1

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu
Olimpiu Nusfelean
   - Automobilul marii

Cauta referat
Scriitori romani