EPIGONII de Mihai Eminescu - comentariu referat






EPIGONII — Poezie de Mihai Eminescu, aparuta in „Convorbiri literare", 1870, nr. 12 din 15 august si in volumul de Poezii ingrijit de T. Maiorescu in .

S-a pastrat intr-un singur manuscris (B. A. R., nr. 2257) in care se incearca inlocuirea titlului initial, pastrat in cele din urma si la publicare, prin Skepsis!. Diferentele intre manuscris si versiunea tiparita sunt minime si fara insemnatate pentru intelegerea textului. Cea mai radicala e inlocuirea numelui poetului Creteanu cu cel al lui Sihleanu, se presupune din dorinta autorului de a evita ca citarea sa fie considerata un gest de magulire a celui ce fusese ministru si mai avea inca veleitati si perspective politice. „Ce e cugetarea sacra?" din versul 103 apare in manuscris sub forma „Ce mai e filosofia?", mai banala si cu o inflexiune oarecum familiara a expresiei, adusa in forma definitiva la numitorul comun de solemnitate si calificare metaforica caracteristic intregii poezii.

Esentiale pentru interpretarea textului sunt scrisoarea cu care Eminescu il insotea lrimitandu-l lui I. Negruzzi in iunie 1870 si glosa aliata in acelasi manuscris cu poezia, dar datand dintr-o epoca ulterioara (poate din perioada berlineza), in care isi explica pozitia fata de poetii cei vechi in raport cu cei contemporani. Un punct de vedere similar afirma Eminescu si in articolul O scriere critica, aparut in ziarul „Albina" din ianuarie 1870, in care ia apararea lui Aron Pumnul fata de Dimitrie Petrino.

Din toate acestea reiese faptul fundamental ca afirmatiile din Epigonii nu cuprind propriu-zis opinii critice, ci trebuie interpretate metaforic, in functie de axa principala a poemului, contrastul dintre „lucrarea increzuta si naiva a predecesorilor nostri si lucrarea noastra trezita, rece", contrast ce depaseste in cele din urma problema artei si literaturii pentru a deveni o chestiune de raportare generala a individului la univers.

Poezia are o compozitie in multiple sensuri antitetica. Titlul insusi implica o raportare, si o diferenta valorica, intre „urmasi" si „inaintasi"; materialul ideatic este dispus in doua mari sectiuni corespunzand, prima, elogiului vechii literaturi - pe care Eminescu o trece in revista incepand cu Cantemir, Tichindeal si Mumuleanu, insistand mai mult asupra generatiei pasoptiste si terminand cu Alecsandri, - iar a doua, paralelei contrastante intre aceasta si literatura contemporana, din care poetul insusi se simte a face parte, in ciuda atitudinii sale polemice.

Reluare in noi termeni - cel putin in aparenta - a vechii certe dintre „antici si moderni", Epigonii reuseste in prima sa parte sa evite uscaciunea unei simple catagrafii de scriitori prin ineditul si forta expresiva a caracterizarilor. Evocarea inaintasilor se face in termeni de epopee si, in acelasi timp, cu o adecvare si o precizie artistica a calificarii ce au lacul ca formulele eminesciene sa se incrusteze in memoria si sensibilitatea cititorului si sa supravietuiasca chiar unor „puneri la punct" istorico-literare.

Cu exceptia lui Alecsandri, care e caracterizat din mai multe puncte de vedere, pe parcursul a trei strofe, ceilalti autori sunt definiti prin cate o u-nica trasatura, alegerea acestora fiind facuta in concordanta cu spiritul romantic eminescian si in asa fel incat, toate impreuna, sa realizeze un tablou complex si complet al unei etape incheiate din evolutia istoriei literaturii romane. Se desprinde astfel, inainte de toate, o imagine a epocii pasoptiste, dar si o suita de portrete scriitoricesti care, chiar daca nu sunt exacte in acceptia stiintifica a termenului, fiindca nu sunt exhaustive, sunt pertinente sub raportul viziunii personale a poetului ce le compune si din punctul de vedere al ansamblului si ca atare raman durabile si convingatoare. Ceea ce Eminescu apreciaza la scriitorii mai vechi este in primul rand angajarea, in multiplele sensuri ale acestui cuvant, credinta lor intr-un ideal si sinceritatea, deplina concordanta intre gandire, activitatea practica si opera literara, capacitatea lor de a se entuziasma.





Predecesorii sunt niste personalitati pentru ca au raspuns unor solicitari reale ale timpului lor, s-au afirmat pe taramul unei actiuni precise si progresiste, intr-un cuvant, exista, pentru ca ei insisi au crezut in existenta lor si in sensul acestei existente.

In contrast cu imaginea tonica, reluata in formulari generale si in partea a doua a poeziei, literatura contemporana ii apare lui Eminescu ca un teren steril si rece, lipsit de forma in goana-i formalista, uniformizator al destinelor si vocatiilor (nu intamplator, aici nu mai citeaza nici un nume), sub semnul aceluiasi scepticism sterilizam Pacatul capital al generatiei sale poetice Eminescu II vede in neincrederea in efortul omenesc, in pierderea idealurilor si a mobilurilor care indruma spre ele, in proliferarea cugetarii care, neluminata de raza sentimentului, usuca toate elanurile si distruge toate posibilitatile de a actiona prin constiinta zadarniciei.

Influentat probabil si de distinctia lui Schiller intre „poezia naiva si sentimentala", prin Epigonii Eminescu se incadreaza unei reactii antidecadente manifestata pe plan general-european intr-un moment de criza a constiintei romantice. Poetul isi dadea seama ca in vremea sa valorile romantismului, la care adera cu toate fibrele sensibilitatii, erau lipsite de forta de iradiere pe care o avusesera odinioara, iar explicatia fenomenului o gaseste in mutatia pe care a suferit-o constiinta publica in epoca deziluziilor pe plan social-politic si a materialismului vulgar pe cel filosofic. Reflectia pesimista ii apare ca o trasatura inevitabila a unei epoci de cerebralitate seaca, in care s-a rupt echilibrul intre cugetare si afect, intre intelegere si capacitatea de actiune, iar modificarea valorilor a subminat insasi ideea de valoare. Drama poetului cugetator consta tocmai in imposibilitatea de a se smulge acestei ambiante dezolante: inapoi nu mai exista intoarcere, inainte nu se vede nici o zare de lumina, singura realitate e prezentul, iar dincolo de el asteapta destramarea. Pornind de la o meditatie asupra literaturii si artei, poezia lui Eminescu tinde astfel sa depaseasca sfera si semnificatia acestui caz particular, stabilind o antiteza romantica intre doua serii de concepte din ce in ce mai generale: intre ingenuitate si constienta, intre spontan si lucid, in ultima instanta intre sentiment si gandire. Tensiunea dramatica a poeziei se datoreste imposibilitatii unei optiuni univoce.

Spirit in esenta contradictoriu si inclinat spre analiza scormonitoare, poetul nu mai e capabil de solutia comoda a alegerii si adaptarii: contrariile nu sunt anulate, ci continua sa se infrunte in cugetul lui, lupta lor dureroasa si extenuanta este pana la urma ultima realitate a gandirii operei sale.

De altfel, problema filosofica a epigonilor nu a fost epuizata de Eminescu o data cu publicarea poeziei cu acest titlu. Ea il urmareste inca multi ani de aici inainte, aspecte si reflexe ale ei putand fi gasite mai ales in postume: Odin si poetul. Dumnezeu si om (cu varianta Christ), Icoana si privaz. Cu gandiri si cu imagini, in van cata-veti, O, - ntelepciune, ai aripi de ceara!, Ca o faclie. Redactata si publicata in prima perioada de afirmare plenara a geniului poetic eminescian (e a doua poezie tiparita in „Convorbiri literare"), Epigonii ramane unul dintre textele fundamentale ale operei acestuia, in care personalitatea scriitorului se afirma deja in deplinatatea specificului si valorii sale.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani