Flori de mucigai -- poezii de Tudor Arghezi - analiza referat






FLORI DE MUCIGAI - Poezii de Tudor Arghezi.

Cel mai unitar ciclu din poezia argheziana apare sub forma de volum in .

Cateva poezii (Mortii, Dimineata si Ion Ion) fusesera publicate, initial in „Hiena", II, 1920, nr. 1 , 20 iunie. In toate editiile definitive de Versuri aparute intre 1936 si 1968 sub directa supraveghere a poetului, Florile de mucigai insumeaza un numar de douazeci si cinci de poeme. Exceptie face totusi primul voi. din Scrieri (1962) unde se adauga O noapte.

Pe de alta parte, in placheta Ritmuri (1966) poeziile Doi flamanzi si Tecla poarta mentiunea „Din Flori de mucigai".

In consecinta, editorul G. Piencscu le va introduce in ciclul amintit in editiile din 1966 si, respectiv, 1980, astfel ca numarul - se parc definitiv acum - al „florilor de mucigai", este de douazeci si opt de poeme. Anticipate de tabletele din Poarta Neagra (1930) si ilustrand postulatul baudelairian al „esteticii uratului" formulat in Testament („Facui din zdrente muguri si coroane"), poeziile din „Flori de mucigai" aduc, din perspectiva parodiei tragice, expresia memorabila a suferintei umane.

Cu Flori de mucigai, scria G. Calinescu, „putem afirma ca poezia lui Arghezi autentica, lipsita de orice ecouri straine, aci incepe". Prelungind, prin materialul de observatie, prozele din Poarta Neagra (1930), ciclul acesta ne ofera mai mult decat „o fermecatoare colectie de stampe diabolice" (Perpessicius).

Spectacolul suferintei umane tutelat, ca in alegoriile medievale, de prezenta Mortii, tipologia de bolgie dantesca, reversul parodic al mantuirii prin suferinta, scurgerea torturanta a timpului, aliajul sumbrului cu terifiantul si grotescul, extensiunea amanuntului in fantastic, in sfarsit, seraficul amalgamat cu trivialul vietii de puscarie se impletesc intr-o poezie fals-ge-nuina, croita pe urzeala epica si in care limbajul argotic de mahala circumscrie o stare lirica particulara. Regimul penitenciar inchide, parca definitiv, o umanitate de periferie.

Corelatul sau temporal este noaptea la adapostul careia cresc, damnate, numai „florile de mucigai" amintind -in ordine tematica - baudelairienele „flori ale raului". Versurile, ne avertizeaza autorul in ars poetica ce deschide volumul, sunt scrise

„Pe intuneric, in singuratate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat imprejurul
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan".


Lipseste, in chip semnificativ, Matei si simbolul sau transcendental - ingerul. Tocindu-i-se „unghia ingereasca", cronicarul acestei lumi infernale va scrie „cu unghiile de la mana stanga", constient de insolitul gestului sau recuperator („Pe un parete de firida goala"). Fiind asadar o geografie iesita din timp („Sunt stihuri fara an'), impregnata de ipostazele Raului („Stihuri de groapa') si strabatute totusi de o secreta aspiratie spre puritate („De sete de apa") in conditiile recluziunii adesea nedreapta („Si de foame de scrum"), condeiul poetului se indeparteaza, pana la ruptura, de cazuistica Psalmilor din Cuvinte potrivite (1927) indeosebi.

Grupajul publicat sub forma de volum in 1931 se constituie intr-un examen arheologic sui generis in straturile, multiple, ale durerii umane. Ceea ce se continua din poezia anterioara a lui Arghezi este oscilarea dostoievskiana intre candoare si brutalitate, intre mizeria morala si grauntele de radiu ascuns in fiinta osanditului ce retraieste altfel calvarul. Tipologia dintre zidurile „casei mortilor" e desenata in linii de gravura, insa cu subtextul alegoric al estropiatilor lui Bosch in postura de ilustrator al lui Dante. Faptul divers primeste investitura simbolica, dar pe linia aceleiasi tensiuni struc-turatoare, intre monstruozitate si gingasie: Fatalaul, „talhar de drumul mare" insa cu figura angelica trimite la androgin:

„Cu vreo cateva tuleie,
Ma, tu semeni a femeie.
La spranceana
Fetiscana,
Subsuoara
De fecioara.
Ai picioare
Domnisoare,
Coapsa lata
Adancata,
Ca-n Zuvelci;
Urechile, ca doi melci;
Doi zulufi ca doi carcei;
Doua boabe de cercei
Dezlipite, de muiere.
Si - al dracului ! a miere
Si a tiparoasc
Hoitul tau miroase"


etc; zlatarul, care

„pentru multele lui minuni
sta inchis de opt ani si patru luni"
(Lache);

un maniac religios care

„bate metanii
Da acatiste, face sfestanii,
Liturghii si sarindare.
Plange la icoana mare"

etc, este inchis pentru „noua furturi de buzunar/ Si un pacat de neiertat: un asasinat" {Candori); Sfantul, care

„de douazeci de ani intregi
E cel mai slut dintre betegi",

traieste din amintirea peregrinarilor pentru harul sau vindecator; Tinea florareasa si Rada, „un maces cu ghimpi fierbinti", adauga -compensativ - vitalismul paroxistic, resimtit ca atare si de flacaul erotoman din Streche:

„Vreau sa beau sange si sa rup
Ca un sarpe, ca un lup

Oftatul sovaie, inecul vine,
Si se zguduie madularele, pline
Ca niste struguri, cu chin,
Ciorchin in ciorchin
Si boabe pe boabe".


Antologic ramane portretul defunctului Ion Ion, „intins gol pe iarba, c-un fraged suras", si, la celalalt pol, evocarea tiganului ratacitor. De altfel, o poezie ca Lache poate fi alaturata celor sapte poeme - Satra, Convoiul, Generatii, Munca, Sfantul, Rada si Nostalgii - ele alcatuind o veritabila „Tiganiada in racursiu" (Simion Mioc). Memoria „regelui Burtea" (in vreme ce „matura, sta si iar matura curtea" -Satra) restituie secvente de existenta epopeica (Convoiul, Generatii), redusa acum la dureroasele nostalgii:

„Regele si oamenii lui cu chica si barba
N-au mai vazut firicel de iarba.
Cizmele crete-n carambi
S-au dus pe bani strambi,
Bumbii de argint au trecut prin lulele
Si ceata semeata e tunsa la piele" (Nostalgii).






Poemele circumscriu, s-a observat, un univers aparte structurat, in chip simbolic, pe Aparitie, Migrare, Hotie, „Munca", „Sfintenie", Femeie si, in final, incarcerare. Degradarea e insa generalizata si amplificata, in plus, de corespondenta cu modelul biblic, facuta de obicei in registru parodic.

Procesiunea din Galere ia in deriziune pana si Drumul Patimilor, prefa-candu-l intr-o „Golgota seasa, fara altare'. Iata, „Pasul strans langa pas/ Merge-mpiedicat, ca un compas./ Si palmele unite cu ciocanul, catusa si pila, / Parca se roaga, cu de-a sila" (Galere). Ion Ion e pus sub semnul crucificarii, iar o scena tipica de puscarie (Cina) aminteste parca de Cina cea de taina. O singura data moartea si sacrul crestin rascumpara - in memorabilul : Cantec mut - existenta puscariasului. In odaia „cu mucegai" iertarea coboara sofianic, transfigurand totul intr-un halou de puritate franciscana:

„Scara din Cereasca-mparatie
Scobora in infirmerie,
Pe trepte de clestar,
Peste palul lui de talhar.
Cei de fata vorbeau pe deste
Cu el, si bisericeste.
In tinda,
Cresteau plopi de oglinda
Si o luna cat o cobza de argint"


s. a. Lumina din ochii incremeniti ai lui Ion Ion si miraculoasele „candele de stele" comunica pe aceeasi dimensiune a puritatii, constitutiva acestei lumi condamnate pe nedrept („Toruna-i ce faci:/ Sau culci pe bogati sau scoli pe saraci" - Cina). Ajunsa la gradul zero, expierea niveleaza destine si aglutineaza comportamente in mari panouri colective: numaratoarea decedatilor (Dimineata), convoiul lor sinistru (Mortii), trecerea hotilor „dintr-un taram in alt taram" (Galere) cu interludiul, in aqua forte, al Cinei sunt tot atatea proiectii halucinante ale unui spatiu de recluziune. Contrapunctul burlesc din La popice ori Sici. bei, pe de o parte, si apelul la frenezia erotica, pe de alta parte, marturisesc acelasi fenomen de implozie in conditiile detentiunii.

Mai tarziu, M. R. Paraschivescu reitereaza in Viana (din Cantice tiganesti) dansul extatic al Radei. Frumoasa tiganca

„Joaca-n tina
Cu soarele-n par, ca o albina.
S-apleaca, se scoala, sare,
Cu salbile zornaitoare,
Ca niste zabale spumate.
Se incovoaic pe jumatate,
Opreste soldu-n loc, zvarle piciorul
Spre palcul, in cer, unde Sagetatorul
Atine noaptea drumul vulturilor de-argint" (Rada).


Dansul re-face intrucatva orizontul de altadata, diminuat acum la „o schiopatare de vulturi cazuti din stele" (Cina). Sugestia cosmologica faciliteaza accesul spre metafizic: Ceasul de Apoi inchide emblematic intregul ciclu fiind o meditatie in marginea degradarii timpului si, in mod egal, un echivalent parodic la eminescianul poem Se bate miezul noptii in raport cu urzeala epica din celelalte „flori de mucigai", Ceasul de Apoi are ceva din conciziunea Inscriptiilor diseminate in opera poetica a lui Arghezi

„in cer,
Bate ora de bronz si de fier.
intr-o stea
Batu ora de catifea.
Ora de pasla bate
in turla din cetate.
in ora de lana
Se-audc vremea batrana
Si se sfasie
Ora de hartie.
Langa domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf.

Azi-nqapte, sora,
N-a mai batut nici o ora".

In Serenada scurgerea timpului e marcata altfel:

„Pe la trei,
Vin paduchii mititei;
Pe la cinci,
Plosnitele cu opinci.
Sobolanul te miroase
Pe la sase"
s.a.

Existenta vcrmiculara inregistrata cu detasare simulata, ca intr-un reportaj sui-gencris, aduce in prim-planul receptarii ciclului sentimentul de „robie structurala/ care/ impiedica aparitia tragicului autentic" (N. Balota). Cu o singura exceptie (Cantec mut), inaltarea prin suferinta lipseste; absenteaza, la fel, sondajul in psihia individuala. Dincolo de anamnesis-ul „regelui Burtea", personajele vietuiesc intr-un prezent gol. Automatismele, stereotipiile acestora, evidente in comportament si limbaj, le golesc de substanta umana insa le faciliteaza in schimb desenul simbolic si functia vectoriala. Erosul, Puritatea disimulata, Estropicrea fizica si morala etc. alcatuiesc sublimatul conceptual al „florilor de mucigai". Asemenea decantari se obtin printr-o tehnica fals-prozaica, de sursa antonpannesca, la care se adauga asa-numita „estetica a marionetei" (N. Balota) ce fructifica exemplar un anume strat de limbaj, cel periferic, de mahala.

Intr-un articol din 1912, Arghezi anticipa de fapt ciclul. Poetul observa ca „operatia de a scoate perle de acolo de unde vulgul nu vede decat muscarie este dumnezeiasca. Totul, specifica el, e sacru in mainile artistului si acesta stie sa-si domine materia". Limbajul anticonventional, ingrosat uneori pana la sarja argotica si, in general, primitivismul calculat conduc la un rafinament afin cu acela transmis de pilda de structurile descantecului, existent in filigranul Fatalaului. Epicul marcat ex abrupto („in ceata groasa/ Carul se-ntorcea acasa' - Pui de gai) sau dialogic (in Sici, bei), de asemenea, poanta finala ce rastoarna perspectiva initiala (in Candori) ori fixeaza o stare lirica („Bezna rece, zidul rece./ Mai murira paisprezece" -Serenada) confera „florilor" argheziene acea „ingenuitate a tesutului cu mana" (G. Calinescu), adica marca distinctiva - stilistic vorbind - a intregului ciclu.

Proiectia, cu semn schimbat, in mod mitologic (Fatalaul) sau biblic (Galere) particularizeaza, sub raportul viziunii de asta data, Florile de mucigai integrabile in balcanismul nostru literar, vazut ca rascumparare prin arta a unui intreg univers moral si social.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani