FRATII JDERI - Trilogie de Mihail Sadoveanu compusa din Ucenicia lui Ionuf (1935), Izvorul alb (1936) si Oamenii Mariei sale (1942), toate aparute la Editura Nationala Ciornei.
In Notele de la sfarsitul celui de al 13-lea volum (1958) de Opere, Profira Sadoveanu ne incredinteaza ca scriitorul intentiona sa adauge o noua prelungire epica vastei sale compuneri, in care Ionut s-ar fi intors la hergheliile de la Timis luand-o de nevasta pe Marusca, vaduva fratelui sau.
Proiectul a fost insa abandonat definitiv o data cu primirea crancenei vesti a pieirii prototipului eroului, Mihut, fiul mezin si preferat al lui Sadoveanu, cazut printre cei aproape treizeci de mii de ostasi romani trimisi de rusi sa se sacrifice pentru cucerirea redutei naturale de la Oarba de Mures. Nu a fost, de altfel, pare-se, singurul personaj al romanului conturat in conexiune cu viata reala.
Din aceeasi sursa mai aflam ca modelul lui Simion ar fi fost generosul si gravul Dimitrie, feciorul cel mai mare al prozatorului, dupa cum Timoftei, dascalul de sarbeasca al coconului domnesc, ori Stratonic, falsul nebun, ar fi avut, la randul lor drept prototipuri niste cuviosi de la manastirea Neamtu.
Reluand o cunoscuta propozitie inaugurala a lui Marin Preda, s-ar putea observa ca si in Fratii Jderi "timpul era foarte rabdator cu oamenii". Faptul este invederat mai intai de absenta unor angajamente politice si militare de anvergura (exceptie facand desigur marea batalie finala de la Podul inalt) intre 1469 si 1475, cand autorul plaseaza actiunea trilogiei. De buna seama, imprejurarea nu poate fi separata de stabilitatea alcatuirilor statale ale Moldovei (situate deci la antipodul conditiei de "tara neasezata" din Zodia cancerului, in care "nu-i sigur nimic decat birul si moartea"), datorate aici imensei autoritati a lui Stefan cel Mare, aflat la apogeul lungii sale domnii. Se stie ca, luati de valul unei admiratii ircpresibile, unii exegeti i-au atribuit de-a valma voievodului insusiri exemplare, menite sa-i ilustreze renumele de Stefan cel Marc si Sfant: generos, cavaler, justitiar, spirit al Renasterii, vizionar, inspirat chiar. Evident, versiunea aceasta apologetica trece usurel peste obiceiul domnitorului de a spori numarul pruncilor din familiile pe care Ic vizita -Marusca Hudici este, in roman, o asemenea odrasla - ori peste intamplarea masacrarii unui numar de 60 de boieri numai dupa batalia de la Baia, castigata de altfel (asadar mai multi decat victimele Lapusneanului, eroul lui Negruzzi), precum arata Florin Constantiniu in recenta sa Istorie sincera a poporului roman (p. 103).
Nu este deci de mirare ca, ridicandu-l pe un piedestal atat de inalt, comentariile din "epoca de aur" s-au aratat tentate, nu fara intentii propagandistice, sa-l considere pe Stefan-Voda drept protagonistul naratiunii. Adevarul e ca, cel putin in privinta centrului de greutate tipologic, Sadoveanu se alatura traditiei naturii fictive a eroului central impusa de Walter Scott, parintele romanului istoric. Mai exact, asa cum o anunta chiar titlul cartii, intentia autorului cslc aceea de a urmari ispravile unui grup de personaje care reediteaza dictonul lansat in finalul capitolului al IX-lea din Cei trei muschetari: "Toti pentru unul si unul pentru toti". E vorba, desigur, de feciorii comisului Manole Par-Negru, poreclit Jder, adica (in ordinea venirii pe lume): Simion, "al doilea comis", numit si "Jderul cel mare", Nicodim (pe carc-l chema Nicoara inainte de a se fi calugarit), Cristea, vistiernicul din tinutul Neamtului si sotul frumoasei Candachia, Damian, negustorul stabilit in Lehia nu fara legatura cu planurile politice ale lui Voda, si Ionut, efervescentul mezin nascut din legatura "comisului cel batran" cu Oana, sora arhimandritului Amfilohie Sendrea, care este, in fond, personajul principal al trilogiei.
La fel de adevarat e, in acelasi timp, ca acesti alti "oameni ai Mariei sale" (cum erau si muschetarii lui Dumas-tatal) nu au parte de un potrivnic de talia cardinalului Richelieu, ceea ce inraureste nemijlocit consistenta conflictului. Drept urmare, ei trebuie sa se angajeze cu precadere in neutralizarea unor talhari naimiti de teapa lui Gogolea, zis Ratoi, si Ilia Alapin, ori pentru a-i anihila prin niste actiuni de comando pe tanarul jitiiicer Niculaies Albu (caruia, din supusenie, ii si pun capat zilelor; desi, dupa recuperarea Maruscai, in numele unei elementare exigente vitejesti, daca nu cavaleresti, ar fi fost de asteptat sa-l lase scapat) sau pe boierii Mihu si Ciornohut, care stralucesc mai mult prin absenta, fiind obligati, de raul laudatului voievod, sa-si duca traiul prin "neagra strainatate" (Polonia ori imparatia Turcului); si nici acolo nu sunt lasati sa faca mult timp umbra pamantului De altminteri, e instructiv de observat ca singura prezenta boiereasca de un rang mai inalt este cea a unui muntean: ghebosul postelnic Stefan Mester (inrudii ca infatisare cu parcalabul Stefan Soroceanu din Nunta domnitei Ruxanda, la randul sau cocosat), "singurul barbat cultivat din tara", sosit la curtea din Suceava in prizonierat impreuna cu Voichita si Maria, sotia, respectiv fiica, ucisului Radu Voda.
Desigur trilogiei sadoveniene nu-i lipsesc traditionalele peripetii si rasturnari aventuroase de situatii. Abunda mai ales rapirile (ori neutralizarea unor asemenea tentative): ale jupanitelor Nasta si Marusca, a coconului domnesc, a boierilor neprieteni si - la loc de frunte in primul volum - a calului voievodal Catalan. intalnim (tot in cuprinsul Uceniciei lui Ionut) infiriparea unei iubiri arzatoare si legarea unei fratii de cruce. Dar aceste invioratoare desfasurari epice nu intarzie sa se prefaca in contrariul lor: Ionut, desi nu a suferit vreo dezamagire in dragoste, ca Simion si Nicoara, devine un holtei "inrait", inclinat (intr-un caracteristic spirit sadovenian) sa emita pareri sceptice despre neamul femeiesc, iar Alexandrei se apuca sa unelteasca pieirea fostului sau frate de cruce. Mai sunt si alte insusiri distinctive, nu foarte prielnice coerentei narative captivante a unui clasic roman istoric; de pilda: prezenta unor capitole insulare, nu neaparat necesare desfasurarii intrigii (vezi: Cand a fost cutremurul cel mare ori Pe batranul Manole Par-Negru il dor salele) sau placerea, iarasi specifica acestui povestitor, de a lasa frau liber unor taclale tihnite, pe alocuri, cam otioase. Aptitudinea ii este proprie nu doar comisoaiei Ilisafta, cea proverbial de vorbareata, dar nu o data chiar si junelui Ionut, cel ispitit inca din primul volum sa-si insuseasca gandul "tatutei" cum ca "toate trec". Acestei mentalitati a unor oameni trecuti de amiaza vietii (in Hanu Ancutei o asimila tot astfel si tanarul narator de persoana intai) i se asociaza modulatiile consonante ale stilului indirect liber auctorial. Iata o asemenea mostra din cuprinsul primului volum: "Se parea ca maria sa Alexandrei aflase, in acest din urma timp (), un drumusor al sau ascuns, de dragoste.