"Orice artist trebuie sa fie un creator si opera sa o lume."
Traian Demetrescu
Sunt mai multe feluri de a judeca valoarea cuiva. Daca vrei sa i-o micsorezi, atunci n-ai decat sa-l i cu oameni cari in specialitatea lor au fost adevarati colosi. Ce autor dramatic nu pare aproape mediocru fata de Shake-speare, despre care un om de spirit spunea ca nu poate fi at decat cu el insusi? De asemenea, ce poet mediocru nu va parea talentat fata de un Prodanescu.
Dupa cum sunt atii care te inalta, tot astfel sunt altele care te scoboara. Mijlocul cel mai potrit de apreciere a cuiva este sa-l judecam in raport cu mediul si timpul in care a trait, pentru a vedea cu cat a depasit timpul si cu cat s-a ridicat mai presus de mediu.
Socotit din acest punct de vedere, Eminescu ni se pare inzestrat cu geniul poetic, care sta in originalitatea nu atat a fondului, cat mai cu seama a formei in care l-a imbracat. Poeziile lui, traduse in limbile franceza si germana, nu au facut mare efect, caci ideile cuprinse in ele sunt cunoscute de mult timp streinilor. Asa incat, prin traducere, li s-au luat tocmai calitatea de capetenie, prin care se distingeau: originalitatea formei.In ce sta aceasta originalitate? Mai intai, in eleganta imaginilor. Este destul sa citam Mortua est! sau intaia parte din Scrisoarea IV.
O alta calitate este armonia dintre cuprins si forma in care este turnat. De aici prone farmecul poeziei lui Eminescu, puterea lui sugestiva. Ca exemplu clasic despre aceasta se poate da poezia Sara pe deal. Felul in care sunt inchegate versurile, cadenta lor, contribuie tot atat de mult, ca si cuprinsul, pentru ca sa-ti produca acea impresie de oboseala trista si putin zgomotoasa, caracteristica apusurilor de soare de la tara.
Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele~l urc. stele ii scapara-n cale.
Apele g, clar izvorand in fantane;
Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine.
Nourii curg, raze-a lor siruri despica;
Stresine vechi casele-n luna ridica,
Scartaie-n vant cumpana de la fantana,
Valea-i in fum, fluiere murmura-n stana;
Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la camp; toaca rasuna mai tare,
Clopotul vechi, umple cu glasul lui sara.
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Acelasi lucru putem spune despre Singuratate, Melancolie, Somnoroase pasarele, S-a stins ata falnicei Venetii etc.
Concizia este alta calitate a poeziilor lui Eminescu. in ele nu gasim vorbe goale. Nu este nici una dintre poeziile lui, care sa nu exprime ceva; iar aceasta exprimare va fi intotdeauna facuta in termenii cei mai proprii si, prin urmare, cei mai restransi. Aceasta concizie se obseiva mai cu seama in poeziile sale filosofice. Astfel, de exemplu, in Glossa gasim gandire pentru exprimarea careia un altul ar fi avut nevoie sa scrie o sectiune intreaga. Si aceasta este alta cautate a geniului poetic al lui Eminescu, ca a stiut sa condenseze o lume de ganduri intr-un numar restrans de cunte.
Cat i-ar fi trebuit cuiva sa descrie scurgerea timpului, sub formele de trecut, prezent si itor, in care ni se infatiseaza? Lui Eminescu i-au fost destul patru versuri:
Cu mane zilele-ti adaogi.
Cu ieri ata ta o scazi,
Si ai cu toate astea-n fata
De-a pururi ziua cea de azi.
Comparatiile de care se slujeste dansul ies cu totul din cadrul obisnuit. Este de remarcat cum aceeasi notiune, in corpul aceleiasi fraze, ii serveste pentru exprimarea a doua idei deosebite:
Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.
Sa faci din ata mea un s,
Din sul meu o ata.
Femeie intre stele si stea intre femei.
De obicei, aceia cari au sa descrie ceva, se slujesc de termeni concreti de atie; la Eminescu, afara de atii de acest fel, observam deseori notiuni abstracte. Iata, bunaoara, un fragment care ilustreaza destul de bine cele ce spunem:
Au nu stii tu cine suntem?
Copii nimicniciei.
Nefericiri zvarlite in brazdele veciei.
Rotiri stralucitoare a undelor albastre.
Gandirea noastra spuma nimicniciei noastre.
Iar suri si iluzii pe marginea uitarii
Trec si se pierd in zare ca paserile marii.
Si ce ramane-n urma nu e decat obscura
Si oarba suferinta ce bantuie-n natura.
In Melancolie se obsserva atia foarte plastica intre pustietatea unei biserici parasite si golul sufletesc al poetului. Aici este de remarcat cum dansul recurge la imagini concrete, pentru a exprima o stare sufleteasca.In multe dintre poeziile sale, mai ales in cele de amor, se observa multa gingasie. Remarcabil prin aceasta este si poemul Calin.
Din punct de vedere al afectitatii, sentimentul care se observa des in poeziile lui Eminescu este simtirea adanca.
Rar sa existe poezii in care setea de iubire, unita in acelasi timp cu tristul sentiment al golului sufletesc, sa fie mai riguros exprimata. Este destul sa cititi Apari sa dai lumina, pentru ca sa va incredintati despre aceasta. Toata poezia este o intreaga inlantuire de tanguiri, in care deznadajduitul poet isi destainuieste amarurile etii. Iar ca refren, ultimul vers al fiecarei strofe este un apel catre iubita sa:
Ca iarna cea eterna a nordului polar
Se-ntinde amortirea in sujletu~mi amar.
Nimic nu lumineaza astei pustietati,
Doar sloiurile par ca ruine de cetati
Plutind de asprul scol al mortii cei de veci
Tu ramura-njlorita pe sul meu te pleci!
Precum corabii negre se leagana de vant
Cu panzele-atamate departe de pamant.
Cum intre cer si mare trec paserile stol.
Trec a mele gandurri pe-a sufletului gol.
Si-ntind ale lor aripi spre negre departari
Tu esti in su-mi negru luceafarul pe mari!
Farmecul poeziilor lui Eminescu mai sta in forma aleasa in care isi imbraca gandurile si simtirea, caracterizata prin eleganta, plasticitatea si bogatia imaginilor. Eminescu este cu totul lipsit de artificialitate; dansul nu joaca comedia iubirii si a dezolarii. Si tocmai aceasta sinceritate a sa ne misca adanc. El a simtit mult si a fost inzestrat cu darul pretios de a exprima artistic aceasta simtire.