Creatorul prozei artistice, Giovanni Boccaccio, este cel mai mare povestitor al literaturii italiene si unul dintre cei mai de seama naratori ai literaturii italiene.
Revolutia literara, inceputa cu Dante Alighieri, care ridica ratiunea si cunoasterea impotriva autoritatii religioase si a scolasticii si sustine imperiul laic impotriva autoritatii temporare a bisericii, este desavarsita de Giovanni Boccaccio, care opune realismul bunului-simt uman al naturii, ipocriziei clericilor, criticand si Biserica si Imperiul
Decameronul, care sta la temelia prozei artistice italiene, a fost scris intre anii 1352-. El constituie o lovitura puternica data conceptiei transcendentale a teologiei, si reprezinta, in structurile sale profunde, lumea reala, Italia secolului al XIV-lea, reprezinta fuga de moarte si de teroarea evului mediu, pe care nu numai ca-l neaga sau respinge, ci il ironizeaza, ridiculizandu-l cu cele mai caustice accente satirice.
Lumea aceasta exista si inainte de Decameron. In Italia circulau din abundenta romane, nuvele si "cantone latinesti", cantece licentioase. Femeile citeau pe ascuns cartile profane, iar nuvelistii distrau societatea vesela cu povestiri placute si libertine. Fondul comun al romanelor erau aventurile cavalerilor Mesei rotunde si ai lui Carol cel Mare. In nuvele se reluau sau se nascoceau povestiri de tot felul, serioase si comice, morale si obscene, schimbate si infrumusetate de catre nuvelisti dupa gusturile ascultatorilor. Nuvela era asadar un gen viu de literatura, lasat la discretia imaginatiei; dar ca materie profana si frivola, ea era neglijata de oamenii culti.
Boccaccio este primul mare scriitor al epocii umaniste care a regasit umorul de mare calitate, acea imbinare de sublim si meschin, de ridicol si de tragic ce a existat dintotdeauna in sufletul omenesc. Stilul sau se distinge prin maniera de a spune simplu si direct, intr-o forma artistica aparent distractiva niste adevaruri grave si esentiale despre viata. El nu s-a multumit insa doar sa distreze cu "povestiri placute si libertine" o societate vesela, ci a si faurit o noua specie, nuvela, remodeland "intreg materialul inform si grosolan pe care il manuisera pana atunci oamenii fara cultura", dupa cum preciza Francesco de Sanctis in Istoria literaturii italiene (ELU, 1965, p. 348).
Mecanismul lumii descrise de Boccaccio este miraculosul, neprevazutul, fortuitul si extraordinarul; interesul povestirii nu sta in moralitatea actiunilor, ci in caracterul neobisnuit al cauzelor si efectelor. Autorul si povestitorii lui de nuvele apartin clasei culte si inteligente. Ei il invoca adeseori pe Dumnezeu, vorbesc despre biserica cu respect, respecta toate formele religioase. Personajele canta cantece platonice si alegorice si duc o viata vesela, dar cu bune deprinderi, asa precum se cuvine oamenilor nobili. Dupa cum afirma De Sanctis, modelul pe care il oglindeste aceasta lume este lumea curteniei, reminiscenta feudala infrumusetata de cultura si de spirit, careia burghezia culta si bogata se straduieste sa-i fie asemenea. Si dupa cum lumea aceea feudala isi avea bufonii si recitatorii ei, societatea aceasta are pe cineva care s-o inveseleasca, iar bufonii si recitatorii ei sunt lumea nesfarsita care i se asterne dinaintea ochilor: preoti, calugari, tarani, mestesugari de care isi bate joc, veselindu-se atat pe socoteala celor prosti cat si a celor vicleni.
In comicul acesta nu apare o intentie serioasa si inalta, cum ar fi aceea de a indrepta prejudecatile, de a ataca institutiile, de a combate ignoranta, de a face morala sau de a reforma, lucru in care consta superioritatea comicului lui Rabelais si Montaigne. Idealul comic consta in reprezentarea directa a acestei societati, asa cum este, in ignoranta si in rautatea ei, pusa fata in fata cu o societate inteligenta, care sta acolo dinadins ca sa aprobe si sa bata din maini. Motivul comic nu vine din lumea morala, ci din lumea intelectuala. Sunt oameni culti ce rad pe socoteala oamenilor inculti.
Pretextul epic, motivul initial al Decameronului, este marea ciuma abatuta in 1348 asupra Europei (pe care o gasim mentionata si de Chaucer in Povestirile din Canterbury), care secerase in Florenta peste o suta de mii de persoane si in timpul careia 10 persoane (7 tinere si frumoase doamne si 3 cavaleri) se intalnesc in biserica Santa Maria Novella si se hotarasc sa se apere de flagel , refugiindu-se in afara orasului, undeva la tara, unde vor petrece 14 zile in dansuri si conversatii. Ei se retrag, deci, in liniste nu pentru a se ruga ori cai de pacatele lor, ci pentru a-si crea o oaza de placeri senine.
In fiecare zi tinerii aleg un rege sau o regina si in fiecare dupa-amiaza spun fiecare cate o poveste care se incadreaza in tema fixata de suveranul sau suverana zilei. (- originea greceasca a titlului cartii este deka, zece, si hemera, zi; 10 zile, in fiecare zi cate 10 nuvele si o balada, iata justificarea titlului, "Cartea celor 10 zile"): "aceste o suta de povesti ori basme, ori parabole, ori istorioare, cum veti vrea sa le numiti, istorisite in zece zile de catre o preacinstita ceata de sapte doamne si trei tineri pe vremea pacatoasa a molimei de odinioara Din care povestiri se vor vadi placute si dureroase intamplari de dragoste, precum si alte norocoase fapte, petrecute atat in vremurile noastre, cat si in cele de demult." Autorul ne previne de la inceput ca numele pe care il atribuie tinerelor este unul fictiv: "Nu m-as feri deloc sa va destainuiesc numele acestor doamne, de n-as fi impiedicat de o pricina indreptatita: n-as vrea ca maine sau poimaine vreuna dintre ele sa ajunga a se rusina din pricina povestilor pe care le vor spune si le vor asculta" (Decameronul, traducere de Eta Boieriu, Ed. Minerva, Bucuresti, 1975, p. 19)
Prima si a noua zi nu au o tema fixata de Pampineea si de Emilia, suveranele acestor zile. In ziua a doua tema este norocul, prezentandu-se intamplari ale soartei care se sfarsesc cu bine. Toate nuvelele cu aventuri, cu schimbari neasteptate ale soartei se datoreaza calatoriilor - cei mai multi eroi sunt manati in calatorie de meseria lor (sunt negustori plecati in cautare de marfuri sau bancheri ce imprumuta cu camata pana departe, in strainatate) ori de dorinta de specula.
In ziua a treia nuvelele arata cum se castiga lucruri pierdute sau mult dorite. Actiunea acestor nuvele implica in primul rand castigarea dragostei prin istetime. Actiunea e redusa, in general, la manevrele de cucerire, care implica indrazneala, hotarare, perseverenta. Nuvelele zilei a patra sunt destinate sfarsiturilor nefericite ale unor povesti de dragoste. Autorul nu insista prea mult asupra desfasurarii povestii de dragoste, concentarndu-se asupra mobilurilor care o imping la nenorocire si asupra descrierii nenorocirii, a mortii din final. Ziua a cincea prezinta situatii de dragoste cu final fericit, avand ca sfarsit recunoasterea identitatii personajelor in ultimul moment.
Ziua a sasea prezinta salvarea protagonistilor dintr-un pericol printr-o vorba de duh. Nuvelele sunt mai scurte, mai putin complicate ca actiune, interesul principal fiind replica in sine si motivul care a determinat-o. Interesul e trezit de reactia personajelor, situatia lor contand mai putin si fiind banala (replica unui bucatar care vrea sa scape de bataie fiindca a oferit un picior de pasare iubitei sale, a Monnei Filippa ce se apara de cauzatia de adulter etc.)
Tema farsei, a glumei, revine in ziua a saptea ce prezinta farse facute de femei barbatilor lor, precum si in ziua a opta care prezinta glume facute reciproc. Actiunea in sine are un rol foarte important, interesul fiind indreptat asupra capacitatii de a nascoci situatii comice, de pacaleala, desi uneori gustul glumei poate duce si la situatii destul de grave. Autorul acorda mai multa atentie punerii la cale a pacalelii, desfasurarea acesteia fiind punctul culminant al nuvelei. De obicei, pacalelile pe care le trag femeile barbatilor sunt expresia unei razbunari. Ele ii pun pe acestia in situatia unor prosti si a unor creduli, nesfiindu-se sa-i insele chiar in prezenta lor. Dar nu numai dragostea e prilej de pacaleala, ci si dorinta de amuzament a istetilor pe seama celor mai slabi cu duhul, speculandu-se vanitatea, infumurarea, credinta in superstitii, simplitatea spirituala.