Glossa - analiza de Mihai Eminescu referat






La fel ca in cazul tuturor poemelor majore ale lui Eminescu ne intalnim si aici cu o enorma aglomerare de date filologice si istorico-literare, interesante si semnificative de buna seama, dar care implica si riscul de a intarzia contactul direct cu textul, de a-l orienta prematur si, alteori, de a-l bloca, substituindu-i comentarii si clisee integral preconcepute. Preocupat de redactarea Glossei inca de prin 1874, autorul a trecut-o ca de obicei prin mai multe variante pana in . Nu se cunoaste motivul pentru care Maiorescu a retinut dintre acestea pentru editia sa pe aceea datata 1880 pe care, de atunci, a consacrat-o intreaga traditie editoriala.

Pe langa studiul variantelor, revelatoare s-au dovedit si raportarile Glossei la numeroase alte poezii, printre care in primul rand Luceafarul si Oda (in metru antic), stabilindu-sc apropieri si coincidente care ilustreaza circulatia unor motive si convingeri comune carora poetul le-a dat expresie in chipuri variate, nu fara a introduce nuante intotdeauna pline de semnificatie. Tot manuscrisele i-au pus pe cercetatori pe urma izvoarelor filosofice si livresti ale poeziei, izvoare nu putine, dar nici egale sub raportul contri-butiei pe care au putut-o avea la elaborarea Glossei. insa faptul cel mai incontestabil ramane, pana la urma, acela ca sugestiile i-au venit lui Eminescu din directii foarte numeroase si diverse, incat nu ar putea fi vorba pentru Glossa de a o pune intr-o paralela textuala cu vreun eventual model.

Viziunea care sta la baza acestei poezii gnomice cu forma fixa (10 strofe din care 8 reiau si dezvolta fiecare cate un vers din prima, iar ultima nu face decat sa inverseze versurile acesteia) este cu usurinta identificabila in multe momente din evolutia filosofici europene si universale, de la stoicismul si eleatismul antichitatii grecesti si de la perspectiva budista asupra existentei pana la pesimismul radical al lui Schopenhauer. Pe de alta parte, asa cum nu c foarte greu de recunoscut provenienta unor idei, nici motivele nu scapa catusi de putin examenului comparatist. Cine nu-l regaseste imediat, de pilda, pe acela asa-numit al lumii sau al vietii ca teatru?

Nici ideile generatoare, nici motivele puse la contributie nu trebuie insa interpretate decat ca simple puncte de plecare, sau, altfel spus, ca un material pe care poezia l-a transformat intr-o asemenea masura incat, fireste, nu ne mai intereseaza sursele, decat pentru cunoastere si explicare, pentru filologie si istoria documentara, ci ne intereseaza mai presus de toate rezultatele, poemul ca atare, traindu-si existenta lui estetica. intr-adevar, problema nu e de a mai spori, in jurul Glossei, o eruditie oricum falacioasa, ci de a incerca sa intelegem oricat de putin de unde vine fascinatia acestei forme de lirism. E inutil a starui asupra faptului ca poezia, fie ea oricat de gnomica, adica de bogata in idei sententioase si adevaruri de o mare generalitate, nu c versificarea lor, oricat de admirabila si de abila apare ea din mana mesterului faurar. Mai mult decat oriunde suntem confruntati aici cu enigma valorii estetice, intrucat ideile, ca sa-l parafrazam pe Maiorescu, nu sunt prin natura lor intelectuala si rece prea apte spre a destepta emotia poetica. Desi o atare teza a suferit de-a lungul timpului amendamente importante din partea liricii moderne, ramane si azi evident ca o idee in sine nu este poetica decat daca la baza ei descoperim o intuitie sau daca dincolo de ea intrezarim relatia cu o anume subiectivitate omeneasca. Mai simplu spus, o idee devine lirica daca e asumata existential. Mihai Ralea avea dreptate sa afirme odata ca o idee pentru care n-ai suferit nu e a ta. Tot astfel teza cea mai uscata si mai rigid conceptuala poate produce lirism daca devine element de sensibilitate poetica, adica daca e asumata sufleteste de un creator si transformata intr-un factor ireductibil al relatiei acestuia cu lumea. Tot Ralea scria ca in esenta ei cultura inseamna transformarea ideilor in sentimente, ceea ce pentru poezie se dovedeste inca si mai adevarat. Cum pol insa ideile deveni sentimente?

Un raspuns, printre altele, se poate scoate si din analiza Glossei. Prima strofa nu contine altceva decat indemnurile fundamentale, formulate imperativ si apoftegmatic, indemnuri pe care restul poeziei urmeaza sa le dezvolte si care anunta atitudinea intregului poem si anume aceea a unei supreme si intelepte indiferente fata de trecerea vremii si miscarea lumii. Chiar daca aceasta ramane semnificatia dominanta a textului, strofele ulterioare aduc nuantari in genere complementare.

In acelasi stil caracteristic poeziei gnomice si sententioase al adresarii la persoana a Ii-a, recomandarile (imperative mereu!) sustin inutilitatea abandonului fiintei in istorie si dimpotriva castigul cunoasterii de sine in singuratate (strofa II), retinerea de la iluzia unei fericiri trecatoare (strofa III), abstragerea din jocul existentei si contemplarea lui meditativa pentru a scoate de acolo maximele intelepciunii morale (strofa IV), eterna repetabilitate si zadarnicie a iluzoriei miscari a lumii (strofa V), tot atat de eterna valabilitate a acelorasi legi ale existentei, care functioneaza inflexibil sub inselatoarea diversitate a formelor (strofa VI), renuntul Ia speranta oricarei ascensiuni sociale, data fiind desertaciunea ei irevocabila (strofa VII), refuzul oricarei amagiri si rezistenta ferma la ademenirile existentei (strofa VIII) si, in sfarsit, indiferenta absoluta si suverana fata de atitudinea si faptele celorlalti in scopul subinteles al evitarii suferintei si deceptiei (strofa IX).




Multe se pot desigur spune pe marginea acestor idei, dar sa repetam esentialul: nu ideile conteaza, ci ecoul lorafectiv. Strofa de baza sau strofa-tema, cum i se mai zice, contine ca si celelalte, intr-un amestec bine cantarit, doua tipuri de versuri sau, daca dorim, de asertiuni cu caracter filosofic si moral. Propozitia pur filosofica suna oarecum distant si neutru, dar cea morala se coloreaza imediat subiectiv, moralitatea prin natura ei fiind mai aproape de statutul existential al omului decat imperativele cunoasterii Daca ne fixam la strofa de baza. vom observa atenta dispozitie a versurilor personalizante, care folosesc persoana a Ii-a verbala, si a celor impersonale, care exprima prin persoana a IlI-a tezele universale cu substanta filosofica: versurile 3, 4, 5, 7 si 8 apartin primuhii tip. iar celelalte ultimului. in timp ce acestea din urma formuleaza adevaruri precum

„Vreme trece, vreme vine
Toale-s vechi si noua toate"

sau

„Ce e val ca valul trece"



primele au in vedere pe un ipotetic interlocutor, care nu e altul, de fapt, decat poetul insusi:

„Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama"

Si

„De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramai la toate rece"



Apare astfel destul de limpede ca nu din adevarurile generale iese poezia, ci din raportarea subiectiva la ele. Aceeasi repartizare alternativa de versuri personalizante si de versuri impersonale o regasim in toate strofele dintre prima si ultima. Rezulta inevitabil ca poezia nu enumera, asa cum superficial s-ar putea crede, o serie de teze sau idei, fie ele filosofice, fie de conduita morala, ci urmareste sa contureze cat mai convingator din punct de vedere liric, adica fundamental subiectiv, o pozitie sau o optiune interioara a omului, mai precis a unui om, dar- trebuie fara intarziere adaugat - a unuia in care o mare parte din umanitate se poate fara indoiala recunoaste. Caci marii creatori, artistii geniali nu reprezinta niciodata omul sau umanitatea in intregul lor, ci* numai ipostaze partiale din complexul si totalitatea acestora, niste ipostaze cand verosimile, cand ipotetice si numai posibile, dar in toate cazurile ipostaze exclusiv imaginare. imprejurarea vrea sa spuna ca ele suni niste proiectii fabricate, niste arlefacte, niste constructii ale spiritului sau niste obiecte elaborate de el locmai pentru a explora si valorifica imensitatea acestui domeniu al lumilor posibile si al ipostazelor omenesti pe care acestea le fac la randul lor posibile.

Glossa lui Eminescu ne infuzeaza o profunda emotie lirica, reconstituind profilul impresionant al unei atitudini in fata vietii si al unei viziuni a lumii, ambele marcate, dominate si modelate de un sentiment exasperat in adancul sau, dar linistit in manifestare si expresie, datorita fundamentului sau filosofic, un sentiment care poate li definit prin doua componente convergente: renuntarea si inseninarea. Eminescu aspira la linistea sufleteasca.de care vorbea Scneca, la acea ataraxic pe care nu numai grecii, dar si Schopen-haucr o socotea supremul tel al existentei omenesti. Pe deasupra oricaror alte semnificatii derivate si eventuale, testamentul moral al lui Eminescu trebuie inteles ca o expresie radicala a dezamagirii existentiale si a convingerii ca valorile intr-adevar superioare nu stau in orizontul lumii empirice si cotidiene, ci exclusiv in orizontul lumilor noastre interioare.









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani