Huliganii - comentariu literar — roman de Mircea Eliade referat






HULIGANII — Roman de Mircea Eliade.

Prima aparitie in volum: Huliganii, roman, voi. l-2, Ed. Nationala S. Ciornei, Bucuresti, . Initial, totul fusese proiectat ca un ciclu ce ar fi prezentat balzacian „istoria lui Francisc Anicet, decaderea familiei in urma exproprierii mosiei, saracia in care crescusera cei doi baieti, Pavel si Petru" (M. Eliade , Memorii, I). Intentia initiala vireaza spre „o fresca a «tinerei generatii»", din care apare in 1934 primul episod, intoarcerea din rai (fragmente in periodice, in antologii, editii, interviuri, in Handoca 1997; referinte critice in Handoca, II, 1998).

Al doilea episod, Huliganii, incepe sa fie scris in august 1935 si apare in vitrinele librariilor bucurestene la 29 noiembrie . „Succesul de public si, in parte, si de critica a fost destul de mare. Cele 4000 de exemplare s-au epuizat repede si, dupa Craciun, a aparut o noua editie intr-un singur volum" (v. Memorii, I, cap.XII, XIII).

Dupa 23 august 1944 ambele romane au fost „inmormantate", ele fiind retiparite in Romania pentru prima data abia in 1991.

Toamna anului 1933 (inceputul redactarii finale a romanului intoarcerea din rai) deschide in creatia literara a lui Mircea Eliade un nou capitol: cel al romanelor sale „realiste", „existentialiste", elocvente instantanee ce surprind fizionomia spirituala si destinul unei generatii deosebite.

In acelasi timp, prin intentia de fresca sociala ele reprezinta valoroase radiografii (mai ales ca vin „dinlauntru") ale uneia dintre cele mai tulburi si agitate epoci (cea 1930-l950) din istoria moderna a Romaniei. Daca prefigurari ale acestui proiect erau deja vizibile in (inca prea) autobiograficul Romanul adolescentului miop, ele se materializeaza pe deplin abia o data cu ciclul, initial gandit ca o trilogie, inaugurat in 1934 cu intoarcerea din rai (ce „insemna pierderea beatitudinii, a iluziilor si-a optimismului care dominasera primii doisprezece ani ai «Romaniei Mari»"- Memorii, I) si continuat in 1935 prin Huliganii.

Daca „momentului abstract, impersonal si interiorizat al intoarcerii din rai i-a urmat momentul dinamic, biologic, egocentric al Huliganilor" (M. Eliade

In „Cronica-rul'Vl 1 mai 1936), al treilea roman, inceput in octombrie 1940 si abandonat ulterior, a ramas neterminat. Inedit in cea mai mare parte, este azi abia in curs de publicare, cu titlul Viata Noua si intentiona sa reflecte „«iesirea din magie» ', „adica pierderea celor mai fructuoase iluzii, secatuirea elanului biologic, intrarea in viata concreta, neglorioasa. Dominanta va fi acum dragostea" (ibidem).

Cu Noaptea de Sanziene insa, care ducea mai departe cronologic, din 1938 pana spre 1950, lumea cartilor anterioare, desi cu alte personaje si intr-un alt context, proiectul „romanului unei generatii" (inceput cu un sfert de veac in urma) culmineaza monumental, pentru a se converti totodata la o alta formula literara, cea a romanului mitic (dimensiunea mitica monopolizand dupa aceasta data literatura lui Eliade) ce-i deschide scriitorului noi si fertile perspective, in ceea ce priveste insa dipticul din '34-'35, ca si pentru alte creatii, altminteri foarte diferite, iesite din „mantaua" operei dostoievskiene (romanele lui Gide sau Malraux, Les Thibaults, Muntele vrajit, Contrapunctul lui Huxley ori Noapte si zi al Virginiei Woolf), romane teoretice despre apusul unei lumi si primii zori ai alteia, modelul evident il constituie Demonii. Ca atare, deja prima carte ne introduce in atmosfera dramei unor tineri intelectuali (majoritatea intre 18 si 25 de ani) care se consuma in Bucurestiul anilor 1932-l933 in framantate si adesea tragice cautari, pentru ca a doua sa le urmareasca evolutia in 1934-.

De-a lungul celor doua romane personajele formeaza un grup relativ stabil - Pavel Anicet, Emilian, Ghighi, sotii Dobridor, Ilies, Vladescu nu parasesc Intoarcerea. Atenuati (Una, Lazarovici, Eleazar), potentati (Petru Anicet, Felicia Baly, Jean Ciutariu, Nora, Liza) sau pastrandu-si anvergura (David Dragu), ceilalti eroi ai Intoarcerii vin sa completeze bogata umanitate a Huliganilor: familiile Plesa, Lecca, Pasalega, Dumitrascu, Baly, Puscariu cu „vedetele" lor, doamna Anicet, Marcella Streinu, Mitica Gheorghiu, Tomescu, Balaban etc. - din care se detaseaza Pavel (metafizic sinucigas „cu metoda") si Petru Anicet (un „suflet inghetat" in superbia-i diabolica, in el intalnindu-se, nu prea reusit, Sorel si Rastignac, un marunt Stavroghin balcanic si un Leverkuhn avant la lettre, germinand dintr-o aceeasi drojdie post-nietzscheiana); David Dragu (teoreticianul „huliganismului" fertil), Alexandru Plesa (apologetul „moralei virile', al „spiritului de corp" menit sa organizeze viitoarele regimente intoxicate de mitul mortii colective), Mitica Gheorghiu („huligan" monodimen-sional, biologic-instinctual) etc. Totusi, nici personajele, nici actiunile lor (numeroase, fara a fi insa importante epic) nu sunt memorabile, ci portretul de grup pe care il incheaga -portretul unei generatii, si mai ales dialectica devenirii acestei generatii.

De aceea, desi isi are propria autonomie, episodul Huliganilor reclama cu necesitate, in ordinea unei sporite intelegeri, integrarea in ciclu, caci abia astfel realizam la justa-i valoare efortul lui Eliade de a da „oglinda fidela a tinerei generatii de intelectuali sacrificati de viata". Si asta pentru ca, in cele din urma, tocmai acesti „intelectuali si visatori", „tineri eminenti ramasi pe drumuri cu diplomele in buzunar, tineri idealisti infranti in cea dintai lupta cu viata" sunt huliganii.

Urmasi ai „omului din subterana", ai „omului ridicol" si ai omului „actului gratuit" (dar diferiti de acestia), ei reprezinta, intre eroul romantic si cel al generatiei „beat" si al baricadelor lui 1968, tronsonul intermediar al unei noi ipostaze dintr-o galerie a rebelului ce se intinde de la ingerul cazut la gangsterul modern. Daca secolele trecute promovasera treptat in prim-planul vietii sociale, politice etc. intelectualul, secolul XX consacra definitiv ideologul, omul care are o „constiinta teoretica a lumii' (M. Eliade) si care isi traieste intreaga existenta (sub toate aspectele - inclusiv cel politic, suplimentar accentuat de modernitate) conform unor „teorii". Hipertrofiata masina de gandit si suferind de o adevarata nevroza intelectuala, prizonier al propriilor rationamente etera-antinomice si condamnat la exil perpetuu intr-un univers pur noetic, „teoreticianul" a pierdut intuitia celorlalte dimensiuni ale existentei pe care o mai avea inca filosoful.

Tot epoca moderna inlocuieste sintagma „omul vrea sa fie zeu" cu „omul vrea sa fie tanar"(Gombrowicz). Din acest aliaj inedit si exploziv, prin excelenta modern, dintre o varsta (tineretea) traita orgasmic in toate provocarile ei metafizice, biologice, sociale etc. si o noua configuratie umana - intelectualul in ipostaza sa de „teoretician", s-a nascut, la 1789, revolutionarul ultimilor doua sute de ani („sunt totusi revolutionar, cum e orice om viu care vrea sa-si traiasca viata liber", afirma Alexandru Plesa). Pana atunci teoreticienii n-au fost tineri si nici revolutionari.

La sfarsit de mileniu tinerii nu mai sunt revolutionari (secolul XX ingropand pentru multa vreme de-aici inainte mitul, speranta, visul, iluzia revolutiei) si nici teoreticieni - acest aliaj inedit e aluatul din care sunt plamaditi si „huliganii" lui Eliade Bestii cerebrale', avand „intotdeauna o revolutie de propovaduit, o reforma de promovat", dar avand prea rar „o seriozitate elementara: a merge pana la capat, orice s-ar intampla" (caci, desi „obsedati de actiune, totusi nu fac nimic'), cu tot excesul lor de vitalitate si inteligenta, sunt o generatie de barbati slabi, care creeaza drame din slabiciune si fac din cadere o filosofic Meritul si vina lor esentiala este aceea ca, confundand sinceritatea cu luciditatea, au preferat-o pe prima. Ideile lor sunt cele ale epocii cuprinse intre sfarsitul de secol XIX si jumatatea secolului XX, dar dramatic radicalizate, pentru ca, pe langa faptul de a fi o generatie /nfer-belica, „huliganii" sunt si o generatie part-belica, generatia nascuta in ajunul loviturii de moarte primite in 1918 de vechea lume si de intregul ei mod de viata si presimtind, traind sub spectrul fatal al definitivei ei prabusiri (lui Lazarovici „I se parea ca asista la o lume intreaga care se descompune, se pregateste de moarte"), o data cu al doilea razboi mondial. Cum o buna parte din aceste idei caracterizeaza, intr-o progresiva accentuare, sfarsitul de mileniu, promitand sa domine macar inceputul celui urmator, „trairismul" generatiei „huliganice" romanesti ne apare azi ca un existentialism avant la date.

Nascut precoce intr-o societate mai bolnava decat cele apusene si concentrat in jurul unui mentor, al unor figuri carismalice, al unor obsesii comune, al unor mituri colective si al unei generatii, trairismul e mai vizibil aici, fiind pe larg teoretizat in disputele generationiste din 1927-28 si 1930-33). El nu este totusi unul in sensul anilor '50-'60, ci o „filosofie a vietii" solidara cu climatul ideatic al epocii. Nietzsche (care da tonul), Dostoievski, Gide, Bergson, Kierkegaard, Papini, Berdiaev, Ortega y Gasset, Unamuno, Spengler etc. (dar si L.enin sau Mussolini, Gandhi sau Chrislos) constituie reperele teoretice majore pentru aceasta generatie individualista pana la durere.

Ea isi cauta pedeapsa, rascumpararea sau mantuirea in inregimentarea in varii colectivisme, valorificand exclusiv experienta personala (in biologie ca si in spiritual, in sex ca si in religie) si trairea intensa, fiind obsedata de setea de experienta/aventura, de „autenticitate", de „vointa de a fi asa cum esti". E o generatie „imbibata de misticism orientalizant german postbelic, de misticism rus din emigratie, de maurrasism, neotomism, comunism rus si marxism german, ca si de fascismul italian si national-socialismul german" (cum o definea in „Criterion", nr.3-4/ 1934, M. Vulcanescu). „Huliganii" sunt insa si oameni tineri, care cred ca incep lumea pe cont propriu si care incearca sa-si dovedeasca ca exista, ca sunt vii si importanti. La apogeul modernitatii, inainte ca efemera „celebritate" postmoderna sa inlocuiasca definitiv atemporala „glorie", se crede cu tarie ca individul poate marca epoca si ca atare, ei isi traiesc orgiastic mitul varstei lor respingand tot ce c establishment, ontologic sau social. De doua ori revoltati (ca teoreticieni si ca tineri), „huliganii"pledeaza, nietzscheian, pentru o „reevaluare a tuturor valorilor", ridi-candu-se in general impotriva unei conditii umane insuficiente, ale carei limite sunt mereu fortate sau denuntate, uneori chiar prin actul suprem al sinucideriiRevoha lor e impotriva vidului interior si a inautenticului existentei moderne, citadine, burgheze, liberale si laice, impotriva raului modern de viata, a vietii false, kitch, pre-fabricata in serie mare si incatusata de false credinte.





Libertatea e astfel cucerita si explorata la extreme („Am vrut sa fim liberi, am izbutit sa avem cea mai depravata libertate care a existat candva in tara romaneasca", recunoaste Vladescu). Nu conteaza libertatea alegerii intre Bine si Rau, singura socialmente posibila, ci una „dincolo de Bine si de Rau". Aceasta ii stanjeneste insa, asa ca unii o vor ceda, dostoievskian, unei puteri superioare, unui „principiu al autoritatii' care nu mai poate fi unul al ordinii (cum explica dl. Baly), ci al haosului si anarhiei. Totusi, dimensiunea politica trebuie atent cantarita: politicul exista, dar colateral si decurgand din conceptia generala de viata. El e mai curand o metafizica decat o ideologie politica (chiar si in cazul ideologiilor extreme - v. Eleazar sau Emilian). Politica de dreapta e inca minor prezenta in economia eroilor si a cartilor (E. reprezentand de altfel, dupa Cioran, „aspectul suprapolitic al generatiei noastre". Ea este denuntata ca simpla „barbarie organizata" chiar de teoreticianul „huliganismului", Dragu. Eliade nu cauta insa sa dea in cartile sale un „indreptar de comportament", ci, cronicar obiectiv al .epocii sale (autoexcluzandu-se, heterodiegetic- neutral, si din discursul narativ), el „scrie despre antimo-delele unui timp al urgentelor" (C. Ungureanu).

„Huliganul" e totusi un model uman, care esueaza numai datorita incapacitatii de a-si intelege corect esenta, demonstrand de altfel o „surprinzatoare lipsa de reflectie", „dat fiind ca e vorba in general de intelectuali" (I. P. Cu-lianu). intr-adevar, „huliganismul' e o experienta Joasa", o afirma Dragu, Vladescu etc.

In romane, dar si autorul in interviurile prilejuite de aparitia cartii, in Jurnal, in Memorii sau in incercarea labirintului. insa, ca orice experienta „infernala", „diabolica" (de la primitivi la Dante sau Goethe), e totusi fundamental necesara ca sursa de permanent dinamism si autenticitate, cu conditia depasirii ei, a superioarei ei transfigurari prin contemplatie si inaltare. Neintelegerea statutului ei de proba initiatica, de treapta a devenirii de sine (iar nu de experienta autosuficienta sau scop in sine, cum s-au multumit s-o creada majoritatea, inclusiv beatnicii si hippy-i), oprirea definitiva in „infernul" instinctelor hiper-abundente si prost coordonate si al egoismului, intelegerea gresita a relatiei individ—colectivitate si „excesiva sensibilitate pentru nesubstantialitatea vietii" (Cioran) a acestor ultimi aristocrati ai spiritului - iata doar cateva dintre cauzele ce explica de ce majoritatea „huliganilor" se macina in gol, „cazand" mereu.

Cu romanele acestei experiente - romane ale unei ispitiri - Eliade insusi se desparte de momentul sau vitalist, pentru a trece definitiv in prezentul continuu al spiritului. Temperament esen-tialmente anti-nihilisl si anti-sceptic, optimist si profetic (pana la a-i scandaliza pe Cioran si Ionescu), Eliade scapa destinului ,.huliganic" ancorand in crezul creatiei si al sensului (fie acesta si numai instituit, daca nu revelat). Daca Tutea, Cioran sau Ionescu au ramas „huligani" pana la moarte (in sensul bun al termenului), dupa ce a ales Europa in locul Indiei, Eliade a ales, inevitabil, si sa sacrifice „huliganul" pentru a se putea naste pe deplin „savantul", „scriitorul", „profesorul", „mistagogul".

Castigand in monumentalitate, insa pierzand din viata si autenticitate, destinul sau reface astfel traiectoria celui faustic, arhetipala pentru Europa moderna. Dupa ce in prima parte a vietii, ca un Faust huliganic, incearca sa forteze ordinea prestabilita a lucrurilor, el sfarseste, tot ca Faust, faurind mituri si credinte din sapun pentru a zagazui disperarea, neantul sufletesc al lumii postreligioase, in loc sa-l accentueze, ca Cioran sau Ionescu. Cele doua ipostaze ale „huliganului" apar distinct in cele doua romane. Astfel, in intoarcerea vedem cum tinerii acestia, formati intr-un paradis pur spiritual si prea putin pregatiti pentru o confruntare serioasa cu viata se izbesc de realitatea existentei, a societatii, dar si de propriul lor „idealism". Luand-o a rebours fata de aceasta realitate, ei rastoarna chiar si ceea ce ar fi meritat pastrat, lovindu-i chiar si pe nevinovati si proclamand deocamdata haosul, in asteptarea unui cosmos mai bun. Daca in Intoarcerea autenticitatea experientei existentiale se nastea din tensiunea luptei dintre ideal si cadere. Eroii traindu-si responsabil teoriile pana la ultimele consecinte si ramanand mareti chiar si atunci cand se pregateau de ratare, in Huliganii are loc o demonstrativa „balacire" in cadere.

Ca atare, autenticitatea, tensiunea, freamatul si drama dispar, inlocuite de falsitate, derizoriu sufletesc si/ori intelectual, eroii, irevocabil modificati de caderea in realitate si istorie si inraiti de ratarea sensului superior al experientei „huliganice", ajung aici niste ratati marunti, comuni si cruzi, vagi seducatori kierkegaardieni pierduti in reverii bovaric-siropoase, ce inventeaza „teorii" pentru a-si scuza faptele si iresponsabilitatea. Tragediei ii ia locul mahalagismul, iar „huliganii" devin simpli huligani, fara anvergura existentiala, golani comozi ce mimeaza, fals, autenticitatea. Promovand o nietzscheiana morala insingurata si „virila", amandoua sunt si niste romane „virile" (in traditia dostoievskiana remarcata de Eliade

In Fragmentarium). Femeia e secundara in destinul barbatului („il poate nenoroci, il poate ucide// nu-l poate modifica", o femeie nu „poate interveni sa schimbe substanta unui barbat", afirma Eliade

In „Reporter"/14 febr. 1934).

In Huliganii, provincia ca factor de selectie, valoarea mortii colective, destinul Romaniei in eternitate, libertatea colectiva, omul si „brava" lume noua, elita si masa, realizare si ratare, fenomenul „dezordinii necesare", cartea ca „timp concentrat", „actiunea politica" cristalizeaza obsesii ale generatiei „Crinului Alb", a „Itinerariului spiritual" si a „Criterionului". Ele pot fi regasite fie in publicistica tinerelor (pe atunci) condeie, fie chiar in eseistica si literatura lui Eliade,el insusi un exponential sef de generatie. Spre deosebire de intoarcerea, unde contrapunctul huxleyan si monologul interior joyceian traduceau halucinant si expresiv cerebralitatea eroilor, vibratia si intensitatea gandurilor si trairilor, in Huliganii formula narativa e una obisnuita, de aici si simpatia sporita a publicului si criticii. Ea propune tipicele inserturi (mai putin masive) eseistice, ce nu mai tradeaza insa clocotul existential din primul roman, cu atat mai mult cu cat intreaga dimensiune „huliganica" e serios compromisa de reaparitia initialei intentii balzaciene a ciclului.

Aceasta marcheaza, ce-i drept, cateva certe reusite literare proprii: calinescienele (prin figuri, conflicte si manii) familii Lecca si Pasalega, portretul doamnei Anicet sau al lui Mitica Gheorghiu (personaj interesant, dar cam inadecvat in context), tablouri izbutite, ca serata Feliciei sau primenirea lui Petru Anicet la Lecca etc. - ce se aliaza destul de prost cu dostoievskianismul ansamblului. Aceasta scadere a tensiunii si a calitatii umane de la un roman la altul nu e insa integral imputabila autorului, caci ea e in buna masura simptomatica pentru devenirea insasi a „huliganilor' (implacabila ca un silogism), asa cum simptomatica e si neimplinirea ultimului roman proiectat al cierului.

Istoria a curmat violent dialectica „huliganilor", inmormantand cu ei o lume si un Weltanschauung, caci astazi, in ciuda marii mize a ideilor puse in joc, toate aceste discutii par mai vechi decat dinozaurii si mai putin aderente la realitate decat dialogurile lui Platon. Si cu toate acestea, chiar si azi, cand fervoarea ideologica s-a stins si „marile mituri" au apus (numai pentru a fi inlocuite de altele), cartile raman. Raman aceste „romane ale unei generatii", cuprinzand intre coperti intreg specificul unei epoci, alaturi de raspunsurile ei la cateva din intrebarile eterne ale omului. Sunt carti ale unei ispitiri si ale unei victorii cel putin a autorului, poate cele mai puternice romane „de idei" din literatura romana; niste carti care, fara a fi cele mai bune ale scriitorului Eliade , sunt in destule privinte remarcabile. Ele reprezinta, in sfarsit, o inegalabila pledoarie pentru idee (parte inevitabila din destinul omului modern) si pentru autenticitate, fara de care nimic temeinic nu se poate construi in ordinea spiritului, sunt carti ale patosului trairii intru idee si adevar, asa cum nimeni la noi n-a scris mai intens si mai vibrant, mai in cunostinta de cauza decat Mircea Eliade











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani