Imne - poeziile lui Ioan Alexandru referat






IMNE (1964-l973) — Sub acelasi titlu, Imne, apar doua culegeri relativ diferite din poeziile lui Ioan Alexandru: prima, aparuta in 1975 la Editura Eminescu, sub tutela autorului, are avantajul precizarii unui interval de timp in care poetul se vede incheind un „vesmant inceput acum zece ani", in vreme ce a doua, aparuta in 1977 la Editura Albatros (colectia „Cele mai frumoase poezii"), cu un cuvant inainte semnat de Zoo Dumitrescu-Busulenga, nu este o editie de autor si opteaza pentru o alta selectie a titlurilor antologate.

Astfel, volumul din 1975 retine noua poeme din Cum sa va spun (1964) - fata de numai patru antologate in 1977, cincisprezece din Viata deocamdata (1965) - ilustrata tot prin patru poeme in editia de la Editura Albatros, zece din Infernul discutabil (1967) - retinut doar cu trei in 1977, trei poezii (fata de cinci in editia ulterioara) din Vamile pustiei (1969), exemplificand cel mai abundent volumul aparut in 1973, Imnele bucuriei la care antologia din 1977 se opreste prin doar nouasprezece poezii. De cea mai mare atentie se bucura, in ultima editie, volumul din 1976, Imnele Transilvaniei, deloc pus in discutie in culegerea anterioara. Dictionarele de literatura si exegezele preocupate de poezia lui I. AI. retin sub titlul Imne cu precadere colectia Imne (1964-l973), aparuta in 1975 si purtand, mai ales, girul autorului, precum si intentia declarata a acestuia de a descrie, prin respectiva operatie de selectie, un drum: „drumul de-acasa, asadar, din vatra si caldura maicii, catre acea austeritate comunitara, acel topos de foc, plai inalt, tinut naucitor, unde se reveleaza atotputernicia unei Patrii, unde vietuie si bantuie duhul si taria stramosilor parinti.

Drumul este de acasa spre ceilalti, cei ce alcatuiesc realitatea nepieritoare a unei Patrii, de acasa spre originile tuturor, de la izvorul satului la izvorul universului".

I. Al. are parte de o pozitie privilegiata intre poetii generatiei contemporane: autorul Imnelor se numara printre initiatorii de scoala poetica, iar afirmatia nu se rezuma doar la prozelitismul epigonic, ci si la o intreaga serie de poeti valorosi (vezi exemplul unui Vasile Dan, „iesit", dupa expresia lui Al. Cistelecan, „din coastele ingeresti ale lui I. AL"). Argumentele castigarii acestui loc de onoare in rafturile de literatura contemporana pot fi deslusite in „drumul" pe care volumul Imne il parcurge printre volumele antologate si supuse, astfel, unui acelasi scop.

Cu acest volum de Imne, Mircea Iorgulescu il vede pe poet atingand „constiinta vocatiei proprii", tocmai la acest nivel regasindu-se elementul unificator al creatiei antologate. Volumul de debut, Cum sa va spun, tradeaza o voce pe cat de entuziasta in afirmarea de sine, pe atat de curajoasa in manuirea expresiei lirice. Tematica acestui prim ciclu este predominant interesata de postularea miscarilor eului ca miscari definitorii ale intregului univers, ca in Autoportret:

„De ce ma simt eu, oare, in fiecare zi
invins de-o bucurie aproape ne-nteleasa?
Ca-n fiecare tanar eu insumi par a fi
si fiecare fata mi-o socotesc mireasa".

Lumea satului se incheaga acum din senzatii individuale, ca in Ploaia, si reprezinta in Sentimentul marii, alaturi de „eu" si de „prietenul meu", pilonul principal al unui univers in perpetua combustie interioara, dar si mereu angajat in procesul definirii de sine, asupra careia vocea lirica insista cu precadere:

„De ce intru-n toate casele razand fara rusine
De ce nu mai pot dormi fara vis?
Spuneti-mi, si de ce in fiecare zori de zi
Ma tem ca ma voi prabusi?"


Dimensiunea exteriorizarii eului capata valentele revoltei prometeice, dupa cum functionarea individului este reglata de ritmuri cosmice:

„Ma trezesc din somn mereu o data cu soarele" (La zece ani), „Parca beau soare amestecat cu nori,
Sunt zeul tineretii ce-n lapte ma razbun" (Beau lapte). Cu volumul Viata deocamdata, „zeul tineretii"


lasa locul protagonistului introvertit al unui univers pe dos, in care „s-a inversat lumina", unde „rasare numai luna si in soare".

Pe acelasi ton lumina contemplandu-ti




Necuprinsurile! De n-ai fi-n mine insumi
Cladit cu ce-as tanji dupa tine?"
(Bucurie).

Semnul tutelar al volumului Imne (1964-l973) este insa oferit de selectia din Imnele bucuriei, (volum echivalent, in opinia lui Ion Pop, cu „o accentuata clasicizarc formala"), care incheie „drumul" evocat de poet sub semnul unei celebrari a luminii, dar si sub semnul constientizarii vocatiei exponentiale a poetului nascut sa exprime o comunitate deopotriva originara si nascuta din sine (alta forma, plurala, a acelui „celalalt" interior).

Dand crezare unui poem intitulat Foc ceresc, suntem confruntati cu marturisirea unei transfigurari in decursul careia „s-au rasucit cu toate si mulat", transfigurare responsabila pentru schimbarea de ton:

„Sunt numai rauri de iubire.
Sunt numai cel care va fi.
Cum as putea opri aceasta bucurie,
Aceasta slava si aceasta zi."

Poetul traieste acum extazul uniunii mistice, manifestat, in poemul Extaz, ca o dubla neputinta, oarecum contradictorie: aceea de a glasui, dar si de a tacea, nascuta tocmai din faptul ca prea multe imne glasuitoare s-au adunat sa locuiasca in adancul propriei fiinte. Poeziile de incantatie religioasa, precum Lumina lina (scrisa aproape ca o litanie) sau cele care se conformeaza tematic speciei imnului religios (v. Trisagion sau Logos) sunt completate de un filon inca interesat de manifestul personal, de definirea functiei poetului drept coordonata colectiva:

„Numai cel ce vine de-acasa trimes
Are drept la cuvant."
(Graiul patriei).

Desi nu s-a aflat niciodata departe de vatra originara, in Imnele bucuriei poetul se intoarce spre spatiul nasterii sale ca spre locul implinirii finale si, in consecinta, al mortii

„Nu ma voi duce, voi fi dus,
Nu voi urca ci cobori-voi"
- intoarcerea poetului).

Deloc intamplator, in Floare neagra, inflorirea florii negre, cresterea ei minunata, marcheaza sfarsitul drumului, condamnat prea devreme la intrerupere. Poetul pastreaza inca vocea unui tribun special, obisnuit sa „vibreze intruna" pentru a ramane „lumina candela de seara" (Imn). De altfel, sentimentul apartenentei la un spatiu privilegiat se accentueaza o data cu acest volum, chiar pe niste coordonate explicit geografice („Suntem acasa/ Pe pamant si cerurile-s ale noastre." - Imnul Carpatilor), insistand, in locul acelui „eu" orgolios afirmat in volumul de debut, asupra unui „noi" plural, particularizat, spre exemplu, in Graiul, ca „strigarea pe nume" a unor „iubiti prieteni transilvani". Transilvania face obiectul unei intregi serii de poezii din Imnele bucuriei, fiind descrisa mai ales prin personajele sale principale, neamul „limpede picurat" pe dealurile sale devenind astfel o metonimie a lumii insasi, care nu mai este „decat/ Prag de sat lasat sa-l treci" (Transilvania).

Importanta este si in acest ultim volum antologat afirmarea unei continuitati intre viata si moarte, cu consecinta includerii mortilor in acea pluralitate a originilor: „si mortii sunt neam. Ai nostri sunt/ Cei dusi mai aproape de inima lumii" (Imnul mortilor). Fata de volumele anterioare, acesta ofera insa avantajul unei salvatoare optiuni formale, descris, in termenii lui Ion Pop, drept o victorie asupra spaimei de moarte: „in imn el [I. AL - n.m.] va gasi formula capabila sa domine sentimentul pustiirii: a lauda lucrurile impotriva spaimei de moarte, oferindu-le un templu indestructibil".

In cateva randuri, eul liric refuza insa cuvantul, chiar si vocea „neamului", pentru a lasa Ioc viziunii, ca in Ochiul, aflata acum mai aproape de „lumina din lumina". O poezie precum Origine ne ofera motivatia acestei atitudini (paradoxale in contextul acestei inedite imnografii):

„La inceput a fost pustia
si in pustie era vant
si-n vant ardea ascuns cuvantul
si in cuvant era pamant".


Rescriind Evanghelia lui Ioan, Ioan Alexandru isi scrie, practic propria evanghelie, revendicand-o nu de la un Cuvant originar, ci de la cuvantul-pamant, deci de la forta materiei mereu ascunse in spirit sau, cum spune Cornel Regman, de la concentrarea asupra „trairii mai presus de talmacirea ei". Dincolo de valoarea intrinseca a unei atare poetici, volumul de Imne (1964-l973) trebuie retinui, dupa Mircea Iorgulescu, de istoria literaturii noastre drept „expresia cea mai deplina din intreaga literatura romana a incercarii de a se face o poezie nelaica".



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani