Incursiunile in momentele cele mai semnificative ale prezentei lui Eminescu la Junimea (avand in vedere aspectul biografic, ideologia politica si literara, orizontul filosofic) sunt menite sa ofere elementele fundamentale pe baza carora se realizeaza reconstituirea ansamblului contributiilor poetului la definirea profilului literar si cultural al junimismului, inca din primele exegeze eminesciene cititorii erau avizati in legatura cu prezenta unor elemente junimiste in opera poetului, chiar daca identificarea lor se rezuma la crampeie de gandire schopenhaue-riana intalnite in lucrarile lui Maiorescu si ale altor junimisti. In domeniul culturii s-a considerat ca abunda elemente comune cu ideologia politico-sociala junimista, bazate pe aceeasi gandire teoretica, pe aceeasi metafizica, datorita carora s-a ajuns la adoptarea unei atitudini de prudenta fata de nou. Aici isi au izvorul comunitatea ideilor lor fata de asa-numitele forme fara fond, precum si conservatorismul de o nuanta specifica. Comun cu cel al junimistilor prin motivarea lui teoretica, conservatorismul eminescian se diferentieza de acela pe care-1 propo-vaduiau ideologii partidului conservator. Eminescu a avertizat asupra nuantelor proprii de conservatorism cand s-a referit la eliminarea premiselor teoretice ale formelor fara fond. ;in acest sens el ii scrie lui T. Maiorescu, din Berlin : "Interesul practic pentru patria noastra ar consta, cred, in inlaturarea teoretica a tuturor indreptatirilor pentru importarea nechibzuita a unor institutii straine, care nu-s altceva decat organizatii speciale a(le) societatii omenesti in lupta pentru existenta. care pot fi primite in principiile lor generale, a caror casuistica trebuie insa sa rezulte in mod empiric din imprejurarile particulare ale fiecarui popor si ale fiecarei tari".
Aceasta platforma de gandire comuna cu junimistii ii inlesneste poetului luarea unei atitudini critice fata de civilizatia moderna, burgheza, adoptata la noi in mod pripit, idee sintetizata in teza formelor fara fond, expusa intr-un limbaj inrudit cu cel maiorescian :
"Vina cea mare [e] a generatiei trecute care orbita de civilizatia straina a crezut ca introducand formele exterioare ale ei, i-a introdus totodata si cuprinsul. Acest cuprins nu se realizeaza decat prin munca. Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizatie asemanatoare cu cele mai inainte nu sunt in stare de a inlocui munca si o stare de lucruri care nu se intemeiaza pe ea e o fantasmagorie caro va dura mai putin dar se va preface in fum la suflarea recei realitati" ',8. Dupa ce constata inoportunitatea acestor forme importate, Eminescu subliniaza insemnatatea elementului traditional, autohton, a carui dezvoltare fireasca va duce la aparitia unei civilizatii originale. Elementul propriu ce-1 adauga criticii junimiste a civilizatiei de import este increderea in posibilitatea evolutiei fondului traditional spre o treapta superioara a civilizatiei romanesti : "Civilizatia adevarata a unui popor consista nu in adoptarea cu deridicata de legi, forme, institutii, etichete, haine streine. Ea consista in dezvoltarea naturala, organica, a propriilor puteri, a propriilor facultati ale sale. Nu exista o civilizatie umana generala accesibila tuturor oamenilor in acelasi grad si in acelasi chip, ci fiecare popor isi are civilizatia sa proprie, desi in ea intra o multime de elemente comune si altor popoare. Daca pe acest pamant va exista vreodata o civilizatie adevarata, va fi aceea ce va rasari din elementele civilizatiei vechi"
Prin aceasta idee a evolutionismului de tip conservator sustinuta cu vehementa in paginile ziarului Timpul, Eminescu s-a detasat de nuanta negativista a criticii social-politice junimiste reprezentata de Th. Rosetti si s-a apropiat de cea a lui T. Maiorescu si I. Slavici. Sensul acordat de Eminescu cuvantului conservator, observa Gh. Bulgar, era mai degraba cel explicat de Slavici : necesitatea de a pastra din domeniul ideilor, al practicii individuale si colective ceea ce era mai bun si mai folositor. pe baza caruia sa se dezvolte elementele innoitoare receptate selectiv si moderat din civilizatia nouaso. Sensibilitatea sa fata de elementele noi ce aparusera in epoca in legatura cu civilizatia contemporana s-a concretizat. in detasarea categorica de conservatorismul partidului conservator, prin pledoaria pentru sporirea economiei si innoirea industriei, modernizarea tehnica. Dupa cum am aratat deja, el, ca adept al ideii existentei unor legi organice ale progresului ce se realizeaza prin pastrarea unor castiguri din trecut carora li se adauga elemente noi. a conceput progresul ca pe o legatura naturala intre trecut si viitor : "Caci cine zice «progres» nu-1 poate admite decat cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptata. A imbatrani in mod artificial pe un copil, a rasadi plante fara radacina pentru a avea gradina gata in doua ceasuri nu e un progres, ci devastare. Precum nasterea unui organism se face incet, prin superpunerea continua si perpetua de noue materii organice, precum inteligenta nu creste si nu se-ntareste decat prin asimilarea lenta a muncii intelectuale din secolii trecuti, si prin intarirea principiului innascut al judecatii, precum orice moment al cresterii e o conservare a celor castigate in trecut si o adaogire a elementelor cucerite din nou, astfel adevaratul progres nu se poate opera decat conservand pe de o parte, adaogand pe de alta ; o vie legatura intre prezent si viitor, nu insa o serie de sarituri fara oranduiala. Deci progresul adevarat fiind o legatura naturala intre trecut si viitor, se inspira din traditiunile trecutului, inlatura insa inovatiunile improvizate si aventurile hazarin esenta e aceeasi respingere a formelor fara fond, dar cu referiri anume si la principiul fundamental al realizarii progresului prin adaosurile noi la fondul propriu, traditional.
In timp ce junimistii vorbeau de universal si umanitar cand isi expuneau conceptia lor evolutionista, Eminescu a insistat asupra ideii de valoare concreta, deopotriva etica si etnica. Progresul oricarei colectivitati nationale era exclus, in afara acestor doua valori : "Poporul roman nu se va putea dezvolta ca popor romanesc decat pastrand drept baze pentru dezvoltarea sa traditiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit in curgerea vremilor"
In conceptia junimistilor liberalismul aparea si ca expresie politica impinsa pana la caricaturizare a formelor lipsite de fondul politic necesar unei dezvoltari firesti, asociat cu alte defecte mai generale ale politicianismului de la noi, precum arivismul, lipsa de principii si amanetarea constiintei. Asemenea idei au circulat mult in publicistica politica a lui Eminescu, intr-un limbaj satiric de o causticitate rara. Ele au patruns cu aceasta structura si chiar cu limbajul respectiv in unele din lucrarile sale literare in versuri, cu deosebire in Scrisori. Astfel, in multe din versurile Scrisorii III se pot recunoaste ideile intalnite si in articolele impotriva liberalismului, iar in variantele premergatoare formei definitive apar chiar numele unor persoane politice si caracterizari foarte apropiate, ca limbaj. Textnl definitiv al Scrisorii III a starnit tocmai de aceea reactii violente chiar in sanul Junimii, din partea celor ce incepusera sa graviteze spre liberalism :
Au prezentul nu ni-i mare ?
N-o sa-mi dea ce o sa cer ?
N-o sa aflu intr-ai nostri vreun falnic juvaer ?
Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii ?
Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,
N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti
in aplauzele grele a canaliei de uliti,
anglicari in ale tarii, care joaca ca pe funii
Masti cu toate de renume din comedia minciunii ?
Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul,
De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul ?
.
La Paris in lupanare de cinismu si de lene.
Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos
Ce a scos din voi Apusul, cand nimic nu e de scos ?
|
Un limbaj satiric asemanator putea fi intalnit la Eminescu inca din perioada inceputurilor sale poetice, in poezia Junii corupti, care nu erau nici ei altcineva decat "ai nostri tineri", trimisi la studii in Occident, dar incapabili de a-si "ferici norodul", la intoarcerea in tara, desi asaltau viata politica. Pesimismul social la care Eminescu ajunge in versurile destinate dezaprobarii prezentului le-a aparut unora dintre eminescologi ca o forma specifica, proprie de manifestare a criticismului, cu semnificatia unui "act protestatar" ce reflecta criza epocii contemporane. Concluzia la care a ajuns Eminescu diferea de cea a lui Titu Maiorescu, care se situase pe pozitiile unui criticism asemanator, dar continua sa creada in posibilitatea transformarii prezentului prin actiuni judicioase, cumpanite la care el insusi s-a angajat. Diferenta dintre poet si critic isi marginea intinderea insa numai la poezie si proza, caci in publicistica politica ideile lui Eminescu gaseau mai multe suprapuneri cu cele ale lui Titu Maiorescu, publicistul dovedindu-se permanent preocupat de aflarea unor solutii pentru rezolvarea acutelor probleme ce pro-vocasera o mare si grava criza.
O parte insemnata a elementelor junimiste din gandirea poetica eminesciana isi au originea in elemente comune din conceptia lor filosofica, la care s-a ajuns in primul rand datorita audierii cursurilor universitare in mediile germane, cu preferinte vadite pentru Kant si Scho-penhauer. Orientarea junimistilor in general, a lui Maiorescu si Eminescu, in special, spre filosofia lui Schopenhauer a fost favorizata de existenta unor asemanari intre urmarile sociale si politice de dupa infrangerea revolutiei de la 1848 in Europa apuseana si la noi, cand s-a creat o atmosfera propice raspandirii conceptiilor pesimiste ce dobandisera expresia cea mai caracteristica in acea "boala a secolului" - mal du siecle. Dar atat Eminescu, cat si Maiorescu au optat pentru gandirea filosofica schopenhaueriana nu numai fiindca i-ar fi cucerit ontologia si gnoseologia sistemului respectiv, cat mai ales pentru faptul de a fi aflat in etica filosofiei sociale a ganditorului german raspunsuri la unele probleme ridicate de aspectele sociale contemporane, cu anumite conventii etico-p'olitice si o frazeologie umanitara proprii oficialitatii ; ele mareau contradictia dintre aparenta si realitate si scoteau tot mai mult in evidenta falsul si ipocrizia.
Initiativa introducerii si aprofundarii schopenhauerismului la Junimea ii apartine lui Titu Maiorescu. Prima sa referire textuala la Schopenhauer dateaza din 1861, in lucrarea Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Consideratii filosofice pe intelesul tuturor), tiparita la Berlin. Idei schopenhaueriene au aparut ulterior in confe-rinta sa despre Vechea tragedie franceza si muzica wagneriana, tinuta la Berlin, apoi la Paris. in cuprinsul ei intalnim referiri la relatia dintre melodie si armonie, iar acestea se situeaza in plina atmosfera schopenhaueriana. Apropierea lui Maiorescu de Schopenhauer, determinata si de reactia antihegeliana din mediile universitare germane, de posibilitatea ce el o oferea spre a se intoarce la Kant, s-a facut tot mai simtita si dupa revenirea lui in tara. Astfel, in 1865, Maiorescu a tinut in cadrul prelectiunilor populare junimiste conferinta intitulata Fcsi-mismul ideal (Schopenhauer), iar in 1866 a consemnat influenta lui Schopenhauer asupra scriitorului Spielhagen. in cele din urma, a trecut la aprofundarea lucrarilor lui Schopenhauer la Junimea, incepand cu Aforismele, pe care le traducea si le citea la cenaclu inca din 1870, ter-minandu-le in 1872. Despre impunerea interesului fata de Aforismele lui Schopenhauer la Junimea avea sa noteze nu numai Maiorescu in Insemnarile sale zilnice, dar si Iacob Negruzzi, care-1 informa in 1871 pe A. D. Xenopol ; "Astfeliu, ocupatiunea este cetirea lui Schopenhauer care ne ocupa pe toti cu acelasi mare interes ca mai inainte".
Liviu Rusu ohserva ca initiativa lui Titu Maiorescu de a familiariza Junimea cu Schopenhauer a fost incununata de succes si pentru ca el a gasit o atmosfera deja pregatita58. Dintre intemeietorii Junimii, in afara de Titu Maiorescu, doi studiasera in Germania - Iacob Negruzzi si Petre Carp - intr-o perioada cand Schopenhauer se bucura acolo de o larga audienta, incat le-a putut starni si lor curiozitatea. Veniti la Junimea, Eminescu si Slavici, adanc familiarizati cu Schopenhauer in anii studentiei la Viena, intensifica atmosfera instituita de fondatorii societatii iesene. Apropierea de Schopenhauer, in 1871, Ia Berlin, a Iui A. D. Xenopol, a insemnat castigarea pentru Junimea a inca unui adept al gandirii filosofice care incepuse sa devina deja comuna pentru o mare parte a junimistilor ieseni. Fireste ca, dupa succesul Aforismelor, Titu Maiorescu a continuat sa-1 prezinte pe Schopenhauer la Junimea si cu alte lucrari pe care le-a tradus si le-a publicat in Convorbiri literare.
Astfel stand lucrurile, se impune mentiunea ca, atunci cand a revenit in tara, Eminescu a gasit schopenhauerismul ca pe o filosofic hine cunoscuta Junimii, datorita competentei cu care fondatorii Societatii iesene au explicat-o, cucerind interesul pentru ea. Influenta acestei filosofii in cultura romana intr-o perioada de trei-patru deoenii (1060-1895) a fost favorizata de aparitia si afirmarea in intervalul de timp amintit a figurilor celor mai reprezentative ale spiritualitatii romanesti din secolul al XlX-lea. M. Eminescu a receptat schopenhauerismul intr-un chip ce-i este propriu, determinat de modul mai general al apropierii lui ca poet de oricare sistem filosofic. G. Calinescu preciza ca poetul n-a fost un filosof din pricina atitudinii contemplative a liricii sale, cat mai degraba pentru existenta la el a unor "veleitati de metoda", datorita carora a devenit posibila consolidarea partilor ei speculative, in acest inteles modest si cu anumite abateri - continua criticul - filosofia sa este in esenta ei fie o varianta, fie un comentariu la anumite teze ale lui Schopenhauer 59. Contemporanii poetului au observat ei insisi acest lucru, caci prin pesimismul poeziei sale intelegeau de fapt schopenhauerismul.
Exista, fireste, numeroase si substantiale analogii intre pesimismul lui Eminescu si cel al lui Schopenhauer, ca izvor al unei indrumari generale, dar, dupa cum remarca Tudor Vianu, este mult mai important pentru studiul operei lui Eminescu60 sa se identifice sursele unor motive literare si ale unor teme specifice liricii sale de structura ideatica schopenhaueriana. Urme ale influentei schopenhaue-riene se identifica in lirica inceputurilor, se amplifica treptat, putand fi intalnite chiar si in poezii ce au aparut abia in 1884, incat, potrivit aceluiasi exeget, Schopenhauer poate fi considerat un adevarat izvor de inspiratie pentru Mihai Eminescu. Autoritatea cu care filosoful german s-a impus deopotriva Junimii si lui Eminescu, constituind principalul element de referinta al gandirii lor filosofice, indreptateste considerarea elementelor schopenhaueriene din lirica geniului nostru national ca elemente de gandire poetica comune cu junimismul sau, in ultima instanta, ca elemente junimiste implicate in substraturile adanci ale creatiei sale. Cele mai multe dintre izvoarele schopenhaueriene am fost identificate de George Calinescu, Tudor Vianu si Liviu Rusu, la intervale diferite de timp si in contextul unor analize, al unor argumentari cu caracter destul "de diversificat. In afara unei prezentari cu caracter de sinteza, intentionam sa realizam in contextul general al desemnarii surselor schopenhaueriene din poezia lui Eminescu si originalitatea receptarii si interpretarii lor de catre poet, cu diferentieri vizibile fata de Maiorescu sau alti junimisti. Prin aceasta ei si-au adus contributia la definirea profilului filosofic al Junimii in literatura.
Prima opera semnificativa in cuprinsul careia gandirea schopenhaueriana capata o amploare deosebita este poemul imparat si proletar. Acesta contine in partea finala strofe care se bazeaza pe un izvor seho-penhauerian. Apare, astfel, in cuvantarea Cezarului, ideea lucrului in sine transformat in vointa de a fi :
Al lumii-ntregul sambur, dorinta-i si marirea,
in inima oricarui i-ascuns si traitor,
Zvarlire hazardata, cum pomu-n inflorire
in orice floare-ncearca intreaga a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
In veci aceleasi doruri mascate cu-alta haina,
Si-n toata omenirea in veci acelasi om
- in multe forme-apare a vietii cruda taina,
Pe toti ea ii insala, la nime se distaina,
Dorinti nemarginite plantand intr-un atom.
|
G, Calinescu a identificat in "haina" care imbraca dorurile, valul Majei, iar in "omul"' in veci-acelasi, caracterul inteligibil, speta; "atomul" apare in vocabularul schopenhauerian sub forma corespondentului sau picatura 61. Doua dintre coordonatele fundamentale ale gandirii filosofice schopenhaueriene - negarea progresului si viziunea proprie a neantului - si-au gasit cea mai desavarsita intruchipare poetica in ultima strofa, cu caracter de concluzie, a aceluiasi poem, incheindu-se cu cuvintele apasatoare, pesimiste ale Cezarului :
Cand stii ca visu-acesta cu moarte se sfarseste,
Ca-n urma-ti raman toate astfel cum sunt, de dregi
Oricat ai drege-n lume-atunci te oboseste
Eterna alergare s-un gand te-ademeneste :
Ca vis al mortii eterne e viata lumii-ntregi.
|
In studiul sau despre Poezia lui Eminescu, Tudor Vianu reproducea in intregime Cu mane zilele-ti adaogi, considerand-o drept cea mai schopenhaueriana dintre toate poeziile lui Eminescu. atat prin pesimismul ei, care-1 egaleaza pe al celui ce i 1-a inspirat, cat si printr-o serie de idei expuse uneori in formule stilistice foarte asemanatoare. Ideea pe care se axeaza e aceea a prezentului etern ce constituie un mijloc pentru vindecarea fricii de moarte. Potrivit opiniei filosofului german, "vointa de a trai" se manifesta intr-un prezent etern. in timp ce prezentul este forma vietii, trecutul si viitorul constituie doar niste inselaciuni apartinand lumii iluzorii a fenomenelor. "Mai inainte de toate - scria el - trebuie sa ne convingem ca forma fenomenului vointei, altfel spus. forma vietii sau a realitatii nu este decat prezentul si nu viitorul si trecutul ; acestea nu exista decat in abstractiunea noastra prin inlantuirea cunostintei si subminarea principiului ratiunii. Nici un om n-a trait in trecut si nimeni nu va trai in viitor ; numai prezentul este forma proprie oricarei vieti, o proprietate asigurata, pe care nimic nu i-o poate smulge"62. Pasajul in care Schopenhauer afirma ca prin moarte individualitatea atinge dincolo de ea alt prezent contine imaginea soarelui care apune, preluata si versificata de Eminescu : "Obiectivitatea vointei are drept forma necesara prezentul, punct indivizibil care taie timpul prelungindu-se la infinit in doua directii si care ramane nezgu-du&t, asemenea unei amiezi eterne pe care nici o noapte n-ar raco-ri-o'sau intocmai ca soarele, care arde fara incetare, in timp ce noua ni se pare ca se cufunda in sanul noptii. A te teme de moarte ca de o distrugere este intocmai ca Si cum soarele apunand ar incepe sa geama : «Vai ! iata ca ma pierd in noaptea eterna-." f'3
Pastrand formula schopenhaueriana a pesimismului si mentinand-o la acelasi nivel de intensitate, Eminescu concentreaza imaginea soarelui ce apune in numai doua versuri, integrate astfel in ritmul general al poeziei, fascinanta prin asocierea imaginilor cu ideile ce se succeda in cadenta aforismelor, ca si in Glossa. Unitatea cugetarii poetice se realizeaza prin pastrarea la nivelul de idee prima, dominanta pe cea potrivit careia trecutul si viitorul sunt doar iluzii, ceea ce cunoaste o existenta reala fiind numai prezentul etern :
Cu mane zilele-ti adaogi,
Cu ieri viata ta o scazi
Si ai cu toate astea-n fata
De-a pururi ziua cea de azi.
Cand unul trece, altul vine
in asta lume a-1 urma.
Precum cand soarele apune
El si rasare undeva.
Se pare cum ca alte valuri
Cobor mereu pe-acelasi vad,
Se pare cum ca-i alta toamna,
Ci-n veci aceleasi frunze cad.
Naintea noptii noastre imbla
Craiasa dulcii dimineti;
Chiar moartea insasi e-o parere
Si un visternic de vieti.
Din orice clipa trecatoare
Ast adevar il inteleg,
Ca sprijina vecia-ntreaga
Si-nvarte universu-ntreg.
De-aceea zboare anu-acesta
Si se cufunde in trecut,
Tu ai s-acum comoara-ntreaga
Ce-n suflet pururi ai avut.
Cu mane zilele-ti adaogi,
Cu ieri viata ta o scazi.
Avand cu toate astea-n fata
De-a purure ziua de azi.
Privelistile sclipitoare.
Ce-n repezi siruri se destern,
Repaosa nestramutate
Sub raza gandului etern.
|
Fragmente ale unor astfel de cugetari pesimiste de factura filosofica schopenhaueriana si-au gasit expresia poetica si in alte creatii eminesciene, dintre care unele inedite si nedefinitivate. Din ideea prezentului etern decurg si alte concluzii, cum ar fi aceea despre indestructibilitatea vietii, cu propovaduirea anume a inutilitatii sinuciderii, ca in poemul Muresan :
As omori in mine o suta de vieti,
Muncind in mine insumi al firei orice nerv,
Pieirea cea eterna in pieptu-mi sa o serv
Dar, vai, tu stii prea bine ca n-am sa mor pe veci,
Ca vis e a ta moarte cu slabe mani si reci,
La sorti va pune iarasi prin lunile din cer
Durerea mea cumplita-un vecinie Ahasver -
Ca cu acelasi suflet din nou sa reapara,
Migratiei eterne unealta de ocara -
Puternice batrane, gigante-un pitic,
Caci tu nu esti in stare sa nimicesti nimic.
in poemul dramatic Andrei Muresanu capata vesmant literar tendinta schopenhaueriana spre nefiinta, determinata de raul ce domneste in lume provocand suferinte nesfarsite :
Dar nu ! e-atata munte - atata plan de rele
S-a gramadit puternic in viata gintii mele,
incat imi vine-a crede ca samburele lumii
E raul. Cartea lumii d-eterna rautate
E scrisa si-i menita.
Ideea reapare in continuarea poemului, in meditatia aceluiasi erou, referindu-se la raul ce domneste in lume si provoaca suferinte atat individului, cat si umanitatii in general :
Vedea-vei cum sub ochii-ti in plin se desfasoara
Raul si iarasi raul - ca vremea se masoara
Dupa a rautatii pasire. Rau si ura
Daca nu sunt, nu este istorie. ()
Cine-a vazut vreodata popor de oameni buni
Sa fie mare ? Daca e rau, e egoist,
Vrea tot pentru sine, nimica pentru altii ;
Daca traieste bine, dar fara ca sa lase
Ca si-altii sa traiasca - e mare ()
Cum numai raul are puterea de-a trai.
Chiar fapta cea mai buna duce la rau. Ea este
Pamant care hraneste samanta celor rele. ()
(.) Ca plan adanc-siret!
Cum in samanta dulce a raului s-a pus
Puterea de viata !
Cum esenta gandirii filosofice initiale s-a pastrat permanent in variantele ulterioare, autorul a preluat ideile si in versiunea de mai tarziu pe care a intitulat-o Muresanu :
Si in urechi imi bate
Ca samburele lumii o-oterna rautate !
Astfel de pasaje versificate cuprinzand ideea lui Schopenhauer despre raul ce domneste in lume se intalnesc si in poemul Memento mori:
Toate au trecut pe lume, numai raul a ramas. in gandirea filosofica schopenhaueriana, egoismul si ura capata forme dintre cele mai grave, concretizate in tendinta de devorare a aproapelui. Reflexele unei atari atitudini se resimt in Rugaciunea unui dac, concretizate in dorinta ultima a personajului de a poseda aceasta, stare sub forma unui adanc sentiment al destructibilitatii :
Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,
Pan' ce-oi simti ca ochi-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste,
Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o.
Cand ura cea mai cruda mi s-a parea amor
Poate-oi uita durerea si voi putea sa mor.
Desi viziunea generala a poeziei este schopenhaueriana, pentru descifrarea specificului ei sunt necesare si alte consideratii, care fixeaza mai precis atitudinea poetului fata de unele idei extreme. Monologul dacului exprima, intr-adevar, asemenea idei sumbre, dar ele ne apar si sub forma unui protest fata de cei ce poarta responsabilitatea rasturnarii valorilor si modificarii sentimentelor64. Dorinta dacului, exprimata catre divinitate, de a intra "in vecinicul repaos" are drept cauza existenta sa chinuita de pana atunci, imposibil de suportat. Spre deosebire de Schopenhauer, care propovaduia ideea neacceptarii mortii ca o solutie destinata sa puna capat "chinului existential" recomandand, mai degraba acceptarea resemnata a fatalitatii, dacul Iui Eminescu cere sa moara tocmai pentru a "uita durerea" pricinuita de fatalitatea unei vieti in decursul careia "toata lumea" 1-a gonit65. in felul acesta, distantarea de modelul schopenhauerian capata proportii care nu mai permit trecerea ei sub tacere.
Referirile la egoism ca element caracteristic gandirii filosofice scho-Denhaueriene, cu toate urmarile lui grave, concretizate in minciuna si ipocrizie si mai ales considerat ca un atribut al vietii in intreaga ei structura, se intalnesc si in opera literara in proza. La aceasta se refera bunaoara personajul Dan din nuvela Sarmanul Dionis, cand i se adreseaza interlocutorului sau : "- Tu ai o judecata rece si vei sti sa-mi descrii natura vizionara si inselatoare a lucrurilor lumesti ; de la floarea ce cu naivitate minte prin haina ei stralucita, ca e ferice inlauntrul gingaselor sale organe, pana la omul, ce acopera cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinica, care tine cat istoria omenirii, acel sambure negru si rau care-i radacina adevarata a vietii si faptelor sale - egoismul sau"
Influentele schopenhaueriene in Glossa se acumuleaza treptat, ideile capatand contururi si plasticitate, cu nuantari proprii care merg uneori atat de departe, incat numai anevoie mai poate fi identificat izvoru!. intr-una din strofe isi gaseste expresia viziunea schopenhaueriana a sentimentului universal de zadarnicie, clipele fiind vechi si noi, adicaj uniforme, iar nu diversificate :
Nici incline a ei limba
Recea cumpan-a gandirii
inspre clipa ce se schimba
Pentru masca fericirii.
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate ;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.
G. Calinescu a identificat comparatia cu mastile fixe ale comediei dell'arte a ideii statornicului in efemer, folosita de Schopenhauer, in urmatoarele strofe din Glossa:
Privitor ca la teatru
Tu in lume sa te-nchipui :
Joace unul si pe patru.
Totusi Iu ghici-vei chipu-i.
Si de plange, de se cearta.
Tu in colt petreci in tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.
Alte musti, aceeasi piesa.
Alte guri, aceeasi gama,
Sit atat de-adese a
Nu spera si nu ai teama.
in rezumat, Eminescu reda aici ideile lui Schopenhauer despre vi conceputa ca un spectacol de teatru in care personajele isi sqhimba mastile, dar reprezinta aceleasi intentii si destine.
Initial, in studiul sau despre Poezia lui Eminescu, Tudor Vianu recunostea in ideea comparatiei lumii cu teatrul din Glossa o "fantana a mangaierii" specifica stoicismului greco-roman la care Eminescu a ajuns prin intermediul lui Schopenhauer. Ulterior, referindu-se la fidelitatea poetului nostru fata de izvorul istoric al Glossei, alegoria lui Oxenstiern, acelasi Tudor Vianu observa ca in comparatia lumii cu teatrul, reluata de Eminescu, intervine un element nou, in sensul ca actorul si regizorul spectacolului nu mai sunt providenta stoica sau divinitatea crestina, ci puterea obscura si inselatoare ce se identifica cu vointa oarba din filosofia lui Schopenhauer
Cu un cantec de sirena
Lumea-ntinde lucii mreje ;
Ca sa schimbe-actorii-n scena
Te momeste in varteje ;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.
Cu mult timp in urma, Garabet Ibraileanu constata ca pesimismul eticii schopenhaueriene si-a gasit la Mihai Eminescu o structura temperamentala ce dispunea de toate conditiile necesare asimilarii ei, favorizata de existenta unor similitudini dintre structura societatii romanesti contemporane si cea germana. Tocmai acestea au contribuit la imprimarea caracterului de resemnare a criticii eminesciene, a carei intruchipare desavarsita o gasim in Glossa.
Pentru Eminescu, ca si pentru Slavici sau alti junimisti, Schopenhauer a fost un deschizator de drumuri spre alte sisteme filosofice, mai vechi sau mai noi, intre care un loc important il ocupa filosofia inzilor si stoicismul greco-roman. Astfel, ideea caracterului static al realitatii, intalnita in Glossa, dar si in poezia Te duci, este de origine stoica, dar a fost receptata prin filiera schopenhaueriana, cu continut asemanator ideii prezentului etern :
Ca azi va fi ziua de mane
Ca mani toti anii s-or urma.
Pesimismul, resemnarea, impacarea cu realitatea asa cum este reprezinta numai o etapa din gandirea eminesciana si se manifesta tot ca o forma specifica a protestului, a dezacordului, a criticismului. Problema a fost pe larg dezbatuta de Liviu Rusu, cu referiri anume la cateva texte eminesciene semnificative.
Atat criticismul eminescian, cat si cel maiorescian, se intemeiaza filosofic pe conceptia lui Schopenhauer, insa cei doi ganditori romani il organizeaza intr-o formula proprie, junimista, atunci cand il aplica fenomenului social-istoric romanesc, asa cum lesne se poate constata din lectura comparativa a textelor schopenhaueriene cu articolul lui Maio-rescu in contra directiei de astazi in cultura romana si cu Scrisoarea III sau, mai inainte, cu Junii corupti ale lui M. Eminescu. Critica prezentului in Epigonii, Junii corupti, imparat si proletar. Scrisoarea III este facuta cu scopul de a-1 indrepta, asadar, cu credinta in viitor, iar astfel poetul imprima criticismului junimist, alaturi de Maiorescu, o nota aparte prin care se diferentiaza esential de criticismul schopenhauerian. Chiar si in creatiile bazate pe o conceptie tipic schopenhaueriana, care pornesc de la o idee pesimista sau ajung la o astfel de concluzie, Eminescu, observa Liviu Rusu, lasa sa se intrevada un sentiment al apropierii pozitive de lume. in sensul amintit este citat poemul Memento morij cu entuziasmul autorului fata de realitatile la care se refera, cu frumusetile asupra carora zaboveste si care fie contrazic, fie atenueaza ideea domniei exclusive a raului in lume68. Pot fi citate in sprijinul aceleiasi idei toate cele trei strofe consacrate Greciei, precum si pasajele referitoare la Dacia. Detasarea lui Eminescu, ca si a majoritatii junimistilor, de anumite teze schopenhaueriene, prin exprimarea nazuintei de indreptare a societatii, se reliefeaza si in cadrul altor doua mari teme difli opera sa : iubirea si natura. Fireste ca avem in vedere doar una din ipostazele iubirii la Eminescu, caracteristica indeosebi perioadei finale din activitatea sa literara, cand orice gest din partea iubitei era interpretai ca semn al manifestarii cunoscutei idei .schopenhaueriene despre iubire. Potrivit conceptiei lui Schopenhauer, ca si foamea, dragostea constituie, intr-adevar, un element fundamental al vietii, fiind un mijloc de conservare si perpetuare, dar ea se rezuma la instinctul de reproducere. In acest sens ii scria si Ieronim Cezarei din nuvela cu acelasi titlu :
"Priveste-ti-i, acei tineri, cu zambiri banale, cu simtiri muieratice, cu soapte echivoce - vezi acele femei cari li raspund cu ochiri voluptoase si miscandu-si buzele, - vezi ! imprejurul acestui instinct se-n-varteste viata omenirii Mancare si reproducere, reproducere si mancare." Dragostea, ca instinct ce cuprinde omul dar si celelalte fiinte, apare tratata in termeni schopenhauerieni in Scrisoarea IV :
Nu traiti voi, ci un altul va inspira
- el traieste,
El cu gura voastra rade, el se-ncanta, el sopteste,
Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinie este numai raul : raul este Demiurg.
Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain ?
Nebuni ! Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni ?
Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura ?
Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura ?
Aceeasi idee o intalnim in Scrisoarea V :
Ea nici poate sa-nteleaga camiiuo vrei ca-n tine
E un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine,
C-acel demon plange, rade, neputand s-auza plansu-si,
Ca o vrea []
|
Ca misogin, Schopenhauer avea pentru femei numai cuvinte de dispret ; scopul naturii fiind perpetuarea speciei, el considera ca este lipsita de sens idealizarea femeii. Ecouri ale acestei filosofii se resimt si in versurile erotice tarzii ale lui Eminescu, in aceeasi Scrisoare IV, unde considera forma sociala a iubirii ca un element ce impiedica "libera exercitare a instinctului", cum o numea G. Calinescu :
Azi n-ai chip in toata voia in privirea-i sa te pierzi,
Cum iti vine, cum iti place pe copila s-o desmierzi,
Dupa gat sa-i asezi bratul, gura-n gura, piept la piept,
S-o intrebi numai cu ochii : "Ma iubesti tu ? Spune drept !"
As ! abia ti-ai intins mana, sare ivarul la usa,
E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo matusa
Iute capul intr-o parte si te uiti in jos smerit
Oare nu-i in lumea asta vrun ungher pentru iubit ?
Dragostea elementara si inocenta, naturala ca instinctul insusi apare in Luceafarul, dorita de Hyperion, dar avand parte de ea numai Catalina si Catalin :
Abia un brat pe gat i-a pus.
Si ea 1-a prins in brate
Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
I e crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.
Imaginea femeii usuratice si necredincioase din Luceafarul apare, in ultima instanta, ca simbol al josniciei si nimicniciei lumii, asadar tot ca ilustrare literara a unei teze generale schopenhaueriene. Asupra acestei imagini a insistat si in Scrisoarea II, in versurile sententioase, ca si aforismele schopenhaueriene :
Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoala,
Unde-nveti numai durere, injosire si spoiala.
Mai insistent asupra acestei imagini a femeii devine insa in Scrisoarea V, cu subtitlul semnificativ Dalila :
Ce iluzii ! Nu-ntelegi tu, din a ei cautatura,
Ca deprindere, grimasa este zambetu-i pe gura,
Ca intreaga-i frumusete e in lume de prisos,
Si ca sufletul ti-1 pierde fara de nici un folos ?
Concluzia celor de mai sus, ca de altfel si a intregii poezii, e cuprinsa in cele doua versuri de sugestie schopenhaueriana si in aceeasi formula aforistica :
Asadar, cand plin de visuri, urmaresti vreo femeie,
..
Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Lirica erotica aflata sub influenta filosofiei lui Schopenhauer se situeaza in cea mai mare parte spre sfarsitul activitatii literare a lui M. Eminescu, dar fara sa reprezinte o concluzie a temei respective. Mai degraba ea a dobandit formele si accentele amintite din pricina unor evenimente de ordin personal, cum ar fi relatiile cu Veronica Miele, si a sugestiilor junimiste venite indeosebi din partea lui Titu Maioreseu
O mare parte a liricii erotice eminesciene are insa o structura fundamental deosebita, iar acest lucru nu poate fi considerat ca exterior junimismului, de vreme ce ea s-a citit in mare parte la cenaclul Junimii, unde a cules cele dintai semne de admiratie, si dreapta pretuire. Elemente schopenhaueriene in cadrul liricii erotice au fost introduse Ia Junimea de Eminescu insusi, dandu-le o coloratura si o semnificatie cu totul noua fata de tezele imprumutate din sistemul filosofului german. Am amintit deja ca un alt aspect sub care trebuie considerat Schopenhauer ca izvor de inspiratie pentru Eminescu este acela ca el 1-a orientat spre intelepciunea si literatura indica. Multe influente indice greu de identificat in Rig Veda sau in Mahabharata, sunt, dupa opinia lui Tudor Vianu, schopenhaueriene. In aceasta situatie se afla cunoscutul "dor nemarginit" ce cheama la viata intreaga suflare in Scrisoarea I ;
De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute
Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,
Sunt atrase in viata de un dor nemarginit.
Intr-adevar, observa Tudor Viann, Imnul creatiei din Rig-Veda constituie unul din izvoarele lui Eminescu, servindu-i ca model pentru cunoscutele versuri cosmologice din Scrisoarea I, dar poetul a introdus in textul indic "notiuni schopenhaueriene", caci dorul nemarginit este corespondentul vointei de a trai. M. Djuvara constatase mai demult acest lucru, sustinand insa ca poetul a imprumutat expresia dor nemarginit de la Titu Maioreseu, care o folosea in prelegerile sale despre Schopenhauer. Dupa Vianu, mai demna de luat in seama ar fi ipoteza crearii expresiei de catre M. Eminescu, de la care a preluat-o apoi Maioreseu. Sustinerea sa se bazeaza pe faptul ca dorul din poezia populara si lirica erotica eminesciana, ca ecou al vointei de a trai, apare destul de des in parafrazarea farmecul dureros 69.
Ipoteza lui Tudor Vianu sugereaza ideea adancirii sondajelor pentru a identifica elementele cu care Eminescu a contribuit la definirea unui anumit profil al junimismului literar. S-a observat ca schopenhaue-rismul este principala punte de legatura, in planul filosofic, intre Eminescu si Junimea, dar ca poetul si-a insusit singur conceptia filosofului german, intr-un mod propriu, iar contactai ulterior cu junimismul n-a insemnat altceva decat aflarea unui mediu prielnic adancirii lui. Cu toata dificultatea intampinata pentru stabilirea masurii in care el insusi a contribuit, alaturi de Maioreseu, la impunerea lui Schopenhauer ca filosof preferat al Junimii, nu lipsesc, totusi, cateva elemente esentiale. Atractia exercitata de filosofia Iui Schopenhauer asupra lui Eminescu, ca scriitor in primul rand, se datoreste si formei in care filosoful german si-a expus sistemul sau. Schopenhauer a fost un stilist original, cu preferinta vadita pentru expunerea unor ganduri, a unor idei in imagini care confera textelor filosofice alese calitati literare. La randul sau, pe langa preferinta de a-si asimila cu precadere ideile schopenhaueriene expuse intr-o forma literara, Eminescu a integrat el insusi gandirea invatatului german intr-un sistem de metafore, de imagini ale gandirii poetice romanesti specifice indeosebi poeziei populare. Tocmai prin aceste asocieri cu totul originale a izbutit Eminescu sa-1 fixeze mai bine pe Schopenhauer in gandirea si simtirea literara a junimistilor. Atat pentru scriitorii, cat si pentru iubitorii de literatura filosofica de Ia Junimea, Schopenhauer, interpretat si explicat de Eminescu, devenea mult mai accesibil si mai apropiat decat cel cunoscut din comentariile, prelegerile si traducerile lui Maiorescu care se mentineau consecvent in sfera limbajului filosofic abstract. Interesul sporit al scriitorilor Junimii pentru schopenhauerismul expus de Eminescu, iar nu de Maiorescu, se explica prin darul poetului de a se face mai usor inteles, punand multa pasiune in spusele sale, dar si prin orientarea spre elementele metaforice ale gandirii filosofului german. Despre pasiunea cu care reusea sa inlesneasca accesibilitatea la gandirea filosofica a scris si Ioan Slavici, referindu-se la Kant7".
O intelegere asemanatoare a schopenhauerismului s-a putut constata si la autorul Marei, care si-1 insusise inca de la Viena sub privegherea atenta a lui Eminescu. in felul acesta Eminescu era sprijinit de inca un mare scriitor in vederea impunerii schopenhauerismului in literatura Junimii intr-o expresie literara care sa tina seama de specificul spiritualitatii romanesti. O astfel de formula a fost identificata de Tudor Vianu in cuprinsul catorva dintre temele si ideile schopenhaueriene de larga circulatie in lirica eminesciana cum ar fi, de pilda, tema erotica. Referirile cele mai consistente se intalnesc in capitolul intitulat semnificativ Voluptate si durere, din lucrarea despre Poezia lui Eminescu. Asocierea expresiei voluptatii cu a durerii este semnalata frecvent in lirica eminesciana, in imperecheri de cuvinte ca : "farmec dureros'?, "dulce jale" sau in locutiuni : "dureros de dulce", "fioros de dulce" etc. Ele s-au integrat intuitiei lirice a poetului si pot fi intalnite frecvent in opera sa, in toate etapele creatiei, chiar si in perioada inceputurilor, in poezii ca : O calarire in zori, La Heliads, La o artista. Asemenea expresii apar cu deosebire in lirica erotica unde pe primul plan. se afla dragostea femeii (inger si demon, Strigoii, Povestea teiului); chiar si Luceafarul cunoaste una din variante :
Ma dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde.
De asemenea. in Oda in metru antic apare suferinta "dureros de dulce", precum si "voluptatea mortii". Numeroase astfel de exemple din opera lui M. Eminescu, dupa Tudor Vianiv, dovedesc ca durerea resimtita ca o voluptate este un sentiment constant in opera sa, intalnit intr-o formula proprie ce-1 diferentiaza de alti mari romantici ca Tieck, Chateau-briand, Novalis, Holderlin. Nota particulara provine in esenta din transpunerea in planul liricii a ideii schopenhaueriene ca intre voluptate si durere exista nu o opozitie, ci o unitate profunda intr-o formula imprumutata din poezia noastra populara; unde ea apare sub denumirea de dor. Se poate vorbi, de aceea, despre o particularitate literara a schopenhauerismului la Eminescu prin adancirea si interpretarea dorului popular intr-o formula proprie ce pastreaza totusi una din marile idei ale lui Schopenhauer expusa in Lumea ca vointa si reprezentare ; vointa de a fi il impinge pe om sa se arunce asupra voluptatilor si a place-rilor, dar nu-si da seama ca in acelasi timp preia si durerile si chinurile vietii. Asociind intr-un mod asemanator voluptatea cu durerea, Eminescu a putut prezenta unitatea lor, fenomenul vointei de a trai. ca esenta a vietii si, totodata, ca o tema majora a lirismului sau 71. mecul dureros este astfel dorul nemarginit al cosmogoniei din Scrisoarea I, iar intalnirea dintre Eminescu si Schopenhauer s-a produs in mod necesar!
Lirica erotica dobandea pe aceasta cale o structura si o semnificatie filosofica aparte, sprijinite atat pe filosofia schopenhaueriana, cat si pe formule specifice liricii noastre populare. Particularitatea aceasta nu putea fi intuita si inteleasa atunci decat de junimistii cei mai talentati si instruiti, in primul rand de Titu Maiorescu. Pe calea amintita, Eminescu si-a adus contributia sa la sedimentarea unor elemente fundamentale din gandirea filosofica schopenhaueriana in structura literara a junimismului. Neizbanda unora dintre poetii minori ai Junimii, care au incercat sa-1 urmeze pe Eminescu in lirica erotica cu implicatii filosofice, are la origine imposibilitatea pentru ei de a afla alte formule decat cea eminesciana, lipsindu-lo esentialul, "energia lirismului" cu care geniul eminescian insufletise niste ganduri abstracte preluate de la Schopenhauer, explorand si valorificand in acest context unul dintre cele mai rezistente filoane lirice, anume filonul popular cu particularitatile proprii spiritualitatii romanesti.
Investigatiile menite sa sintetizeze elementele junimiste din creatia literara eminesciana bazate pe o gandire filosofica comuna, de origine schopenhaueriana, pot fi sporite si extinse asupra altor mari sectoare ale liricii sale, imbratisand si o tema cu mai mare autonomie;, precum cea a naturii. O tentatie mult mai mare exercita insa problema geniului, prin referirile majore la ea, atat din partea lui Eminescu, cat si a lui Maiorescu, dar si prin implicarea ei in cea mai reprezentativa opera - poemul Luceafarul. Elemente asemanatoare sau chiar identice cu ideile expuse de Schopenhauer in teoria sa privitoare la geniu se intalnesc si in alte creatii eminesciene, numai ca uneori prezenta lor este abil mascata de invelisul stilistic care ar parea sa le distanteze mult de forma originara a enuntului.
In conceptia lui Schopenhauer, melancolia constituie un atribut permanent al geniului, dar si un izvor de creatie. El scria in aceasta privinta : "in general insa melancolia, caracteristica geniului, se explica prin aceea ca vointa de a trai, cu cat e mai luminata de intelect, cu atat ii e dat sa perceapa mai clar starea mizera in care ea se afla". Eimnescu, scria Tudor Vianu, resimte melancolia ca motiv al creatiei in poezia Singuratate, in acelasi fel cu Schopenhauer :
Ah ! de cate ori voit-am
Ca sa spanzur lira-n cui
Si un capat poeziei
Si pustiului sa pui.
Dar atuncea greieri, soareci,
Cu usor-maruntul mers.
Readuc melancolia-mi
Iara ea se face vers
Coratinuand sa descrie geniul, care are ca atribut permanent melancolia, Schopenhauer observa ca aerul de "maretie calma, parca supra-pamanteasca" ce poate fi vazut pe fetele geniilor "concorda de minune cu unda de melancolie vizibila in toata fiinta lor", iar aspectul acesta isi afla cea mai nimerita caracterizare in motto-ul lui Giordano Bruno : In tristitia hilaris, in hilaritate tristis. (in tristete vesel, in mijlocul veseliei trist.). Eminescu scria in acelasi spirit despre "tristetea cu ras" in poemul postum Muresanu, varianta din 1869 :
In marea Somniei ce-n unda-i combina
Tristeta cu ras,
Cufunda, poete, gandireu-ti senina,
Seninul tau vis !
Cateva din comparatiile intre geniu si artist, ca scriitor de rand, intalnite la Schopenhauer, apar intr-o forma poetica originala la Emi-nescu in Scrisoarea II. Pentru genii, zice filosoful german, operele sunt un scop in sine, cata vreme pentru artistii de rand ele nu sunt decat un mijloc. "Ultimii sunt preocupati asadar numai de interesele lor si ei stiu sa-si urmareasca scopurile, facandu-le pe plac contemporanilor si fiind gata intotdeauna sa le satisfaca nevoile si capriciile acestora'^ 73. Este ideea dominanta ce strabate Scrisoarea II in intregime, justificand refuzul poetului de a mai scrie, intr-un secol in care scrisul a devenit un mijloc ; cu deosebire o exprima in versurile :
Noi avem in veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearca prin poeme sa devie cumularzi.
