In marea trecere — volum de poezii de Lucian Blaga referat






IN MAREA TRECERE — Volum de poezii de Lucian Blaga, aparut in aprilie . Scrise intre anii 192l-l924, cele 27 de poeme au fost publicate in majoritatea lor in revista Gandirea (19 din 21 imprimate in presa); cate unul, a aparut in Cugetul romanesc si Lamura; sase texte s-au tiparit direct in volum.

In creatia poetica blagiana, in marea trecere reprezinta un moment de cotitura: dupa Poemele luminii (1919) si Pasii profetului (1921), dominate fie de elanul nietzsche-an-dionisiac al identificarii cu elementaritatea cosmica, fie de voluptatea panica a comunicarii cu un univers germinativ, in care eul se lasa cuprins si asimilat de inertia, torpoarea, somnolenta generale, aceste poeme vorbesc despre o constiinta si o lume scindate, conflictuale, profund dereglate si tulburate de nelinisti metafizice.

Ciclul de poeme Moartea lui Pan, din volumul imediat anterior, anuntase o atare perturbare a echilibrului originar reprezentat de zeul emblematic; poezia Umbra, de exemplu, marca acea „ruptura ontologica" despre care va vorbi filosoful Blaga mai tarziu, sugerand substituirea directei comunicari cu elementarul prin-tr-o mediere a semnelor: sensul lumii nu se mai oferea la nivelul trairii, ci se cerea aproximat dincolo de lucruri, intr-un orizont transcendent.

„Umbra de culoarea lunii, a lui Crist" reprezenta simbolic patrunderea suferintei in lumea senzual-euforica a lui Pan, conturarea unei constiinte problematizante, schitata de altfel (dar fara consecinte imediate) inca in Eu nu strivesc corola de lumini a lumii din Poemele luminii, unde perspectivei unei armonioase relatii eu-univers, sub semnul luminii iubitoare, deschise spre misterele originare ale cosmosului, i se opunea deja „lumina altora", cea care „ucide cu mintea tainele" - semn al interogatiei nelinistite a individului rupt de Totul universal. Or, eul liric ce se afirma in volumul in marea trecere este prin excelenta o astfel de constiinta alienata, suferind de raul instrainarii, lamentandu-se pe tema pierderii relatiei exemplare cu obarsiile, obsedat de intrebarile ultime si traind ca atare sentimentul sfarsietor al „tristetii metafizice". Poezia care da titlul cartii „schematizeaza" oarecum aceasta situare a subiectului uman intre doua orizonturi: pe de o parte, i se desfasoara in fata spectacolul unei lumi deplin echilibrate, sub semn solar, in care toate nivelurile cosmice comunica, se oglindesc reciproc, supuse unei expresii geometrice:

„Soarele tine-n zenit cantarul zilei
Cerul se daruieste apelor de jos.
Cu ochi cuminti dobitoace in trecere
isi privesc fara de spaima umbra in albii.
Frunzare se boltesc adanci
peste o-ntreaga poveste".


Dar, in raport cu aceasta lume unde „nimic nu vrea sa fie altfel decat este", deci care traieste in perspectiva originarului echilibru, eul liric se descopera distantat, incapabil sa regaseasca unitatea pierduta, „raspunsul" cautat; exceptie nefericita intr-un univers luminos si rotund („Numai sangele meu striga prin paduri / dupa indepartata-i copilarie"), el se simte vinovat, dezorientat, fara repere („Tot mai departe sovai pe drum ca un ucigas"), tanjind zadarnic dupa refacerea varstei fericite. Aceleiasi stari de spirit profund tulburate ii raspund poeme precum Psalm, Un om s-apleaca peste margine, Heraclit langa lac, Din cer a venit un cantec de lebada, Am inteles pacatul ce apasa peste casa mea sau Epilog. Psalm-ul, bunaoara, vorbeste despre instrainarea de o divinitate altadata apropiata si familiara, ce se refuza oricarei comunicari, monada inchisa in propria-i perfectiune, in noaptea „fara ferestre-n afara". El ofera si „cheia" simbolica a numitei „tristeti metafizice": ruptura de insusi principiul cosmic e pusa pe seama „salbaticiei" omului care, despartindu-se de varsta naiva si pura a copilariei, patrunde in lumea intrebarilor fara raspuns, a sterilelor framantari ale constiintei problematizante. Gandul e numit ca agent alienant, provocator de confuzie si haos in raporturile cu exteriorul, generand „boala" fiintei:

„M-aplec peste margine:
Nu stiu - e-a marii
ori a bietului gand?
Sufletul imi cade in adanc
alunecand ca un inel
dintr-un deget slabit de boala




(Un om se-apleaca peste margine).


„Sangeram din mani, din cuget si din ochi' - se marturiseste in alta parte (Din cer a venit un cantec de lebada), intr-o succesiune semnificativa pentru motivatiile aceleiasi stari: mainile sunt organele faptuirii, ale angajarii in lumea fragmentara, dezechilibrata, a „marii treceri"; cugetul e un alt nume al gandului alienant, ochii sunt ei insisi organe ale constiintei ce distanteaza de univers. De aici, apelul deznadajduit al sfarsitului („Vino sfarsit! / Asterne cenusa pe lucruri" - Un om s-apleaca peste margine), lamentatia „lepadarii" de sanul matern (Scrisoare), nostalgia nevindecata a unei stari prenatale, a nimicului originar („Dar mi-aduc aminte de vremea cand inca nu eram, / ca de-o copilarie departata, / si-mi pare-asa de rau ca n-am ramas in tara tara nume"), reveria anonimatului unei existente simple, ca „unul dintre multi", eliberata de „Pacatul" apasator al vesnicei „talmaciri" a „vremii si zodiilor" (Am inteles pacatul).

Este aria problematica in care pot fi identificate in modul cel mai limpede teme si motive caracteristice pentru viziunea expresionista: extrema tensiune spirituala, starea de neliniste profunda, intoarcerea spre originar, sentimentul iminentei unui apocalips, atmosfera stranie, cvasihalucinanta a unor poeme (v. Bunatate toamna), stilizarea gesticulatiei, devenita ritualica, ceremonioasa, servind expresia „retorica" a durerii si sugestia tulburatoarelor premonitii etc.

Unor astfel de semne eschatologice traducand destructurarea universului in fata constiintei dubitative a eului problematic („Orice ridicare a mainii / nu e decat o indoiala mai mult" - se poate citi in Heraclit langa lac, iar in Cuvantul din urma: „Arendas al stelelor / stravechile zodii / mi le-am pierdut./ Viata cu sange si cu povesti / din mani mi-a scapat"), li se opune, drept contrapondere, cealalta lume, in care „nimic nu vrea sa fie altfel decat este". Un poem precum Sufletul satului pune din nou in ecuatie gandul si tulburarea echilibrului launtric, sugerand ca renuntarea la intrebarile nelinistite poate oferi solutia de reechilibrare („Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat./ Aici orice gand e mai incet"), altele refac schema traditionalista ce opune satului arhaic orasul instrainat de natura (v. Pluguri), cu apelul la o intoarcere necesara; ori, ca in amintirea taranului zugrav, elogiaza simtul artistic naiv, autentic al taranului, intr-o viziune de iconografie populara; sau munca increzatoare in rostul ei a Lucratorului. Aducand aminte de mitologia din Patii profetului sau de poemul dramatic Zamolxe, poezia De mana cu marele Orb pune in relatie lumea cuvantului cu lumea faptei , refuzate in numele vietii „panice", pur organice („El tace - pentru ca-i e frica de cuvinte. / El tace - fiindca orice vorba la el se schimba-n fapta"), in timp ce Fiica pamantului joaca trimite la dansul plin de vitalitate al Zemorei din „misterul pagan' citat. O ars poetica ce deschide volumul - Catre cititori - invocase, concentrand liniile de forta ale intregii carti, o similara retinere in fata rostirii, mutenia si inchiderea ochilor - ca semne ale „tristetii metafizice": asimilate cu „lacrimile", calificate drept „amare", cuvintele sunt interpretate ca marci ale alienarii, intrucat nu pot numi decat fragmentul rupt de Totul cosmic.

Tacerea si orbirea simbolica ar sugera in schimb intoarcerea spre originar, spre indistincta Totalitate prima: gestica stilizata, cum spuneam, schitand o retorica sui generis menita sa convinga despre „taina initiatului" (cum o numea un alt poem), cautator al sensurilor ultime, intr-o lume a „marii treceri", refuzata in dimensiunile ei degradante si impure. Carte reprezentativa pentru creatia lirica a lui Blaga, in marea trecere da o idee si despre felul specific poetului de a echilibra viziunea apocaliptic-expresionista cu deschideri catre un univers exemplar prin armonie si stabilitate in tiparele sale dintai, asa cum il propune imaginea stilizata a ceea^ce filosoful culturii va defini ca „sat idee". insa aceasta solutie „traditionalista" este astfel doar in aparenta, caci Blaga depaseste toposul propriu-zis traditionalist, conferindu-i cu stralucire dimensiuni de ampla rezonanta metafizica.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani