INDREPTARILE DOCTORULUI FAUSTUS SAU CALEA CEA MAI LUNGA
Volum de versuri de Vasile Vlad. A fost tiparit la Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, . Cuprinde un amplu poem, structurat in douasprezece "canturi". Pana la aceasta data, poetul mai publicase trei carti, - Pedepsele (1969), Omul fara voie (1970) si Sarbatorile absentei (1971).

Desi impartit in "canturi", poemul propune de fapt un unic, lung monolog al poctului-personaj ce imprumuta intr-un mod foarte aproximativ masca doctorului Faust din legenda medievala germana, pastrand din schema evenimentiala a modelului doar cateva elemente si exploatand ca si exclusiv ipostaza de martor-cugetator a omului ce traverseaza un univers sumbru.

Figurat in secventa initiala drept "camp de lupta" prin care "Faust rataceste () contempland spectacolul hecatombei', acest spatiu e dominat pe tot parcursul urmatoareleor "rataciri" de o atmosfera apasatoare, de un sentiment al golului si singuratatii, al revoltei neputincioase in fata unei lumi absurde si grotesti. Deja subtitlurile "canturilor", care prezinta rezumativ "faptele" ce vor fi infatisate, sunt niste false rezumate, fara o legatura reala cu continutul secventelor respective, mimand mai degraba o conventie de acest tip, si depasind-o, de altfel, foarte repede prin ironie si extinderea spre un plan de generalitate a temelor de reflectie propuse. Astfel, daca in titlul primelor doua secvente personajul Faust apare mai intai cu numele, apoi ca "magistru", urmeaza altele "in care, de buna seama, ziua incepe dupa ascultarea predicii calugarului cersetor", "in care, neindoielnic, intelegem cate ceva despre sentimentele conventionale", "in care, dupa cum e de presupus, inca o data se intarzie plecarea din Wittenberg", "in care, iata, se vorbeste despre o singuratate nehotarita, primejdioasa chiar" etc. - toate relativizand la extrem raportarea nu numai la punctul de plecare, ci chiar "adevarul" intamplarilor anuntate; suita de adverbe sau locutiuni modale sugerand siguranta faptelor, inlantuirea lor logica, respectul fata de model ("bineinteles", "desigur", "de buna seama", "neindoielnic", "fireste" etc.) atrag, dimpotriva, atentia asupra slabei lor consistente. Indiferent de unitatile in care este fragmentat, textul se prezinta ca un ansamblu profund tulburat in structurile sale de comunicare, cu discontinuitati si devieri, rupturi brutale, asocieri contrastante de stiluri discursive, imagini socante trimitand la tehnicile suprarealiste ale apropierilor insolite de obiecte.

O paradoxala consistenta si o maxima densitate rezulta, totusi, la nivelul ansamblului textual care constituie acest monolog inchegat din atatea cioburi si aluviuni ca un flux in ultima instanta unificat sub imperiul unei stari de neliniste si revolta, de dezgust in fata spectacolului degradarii, de pesimism radical al omului insingurat. Sub semnul acestei constiinte amare a inchiderii in sine si al unei stari de tensiune ajunsa la limita tipatului, incepe, de altfel, poemul: "Om! Cearcan launtric al lumii./ Si eu sa stiu toate astea./ Se sfarseste o zi, una din multe? Ah, inca o zi!/ Mai afunda ca lumina in care ma tin, / mai incapatoare deja ca prapastia/ din tipatu-mi solitar?". E o confesiune ce-si va gasi sprijin pe parcurs in reflectii cvasi-aforistice, in descrieri provocand oroarea, in invocatii retorice trimitand la texte prestigioase, chemate sa confere o anumita solemnitate, repede subminata, discursului, in secvente de limbaj oral, cotidian, contrastand caricatural cu gravitatea altora, in notatii banal-prozaice alaturate unor ecuatii metaforice tulburatoare prin inedit si profunzime. O acuta stare deceptiva da tonul intregului poem, protagonistul, care asista neputincios la actul profanator al oricarei nazuinte spirituale, osciland intre revolta mocnita, epuizanta, si rugaciunea muta:

"Vai! Lampa mea intre lampile lor, trei degete - o jumatate de pumn. As vrea sa ma rog. Poate am dreptate. Se aduna sageti. Duhsieste cadelnita tuturor usilor. Cat geamul bisericii suie colbul As vrea sa ma rog. Toti sorii mistuiti laolalta n-ar putea descreti glasul meu, tar-saitul mutilor catre Delphi! As vrea sa dorm. Si finics de-ai fi, te-ai trage deoparte-n cenusa. As vrea sa dorm. As vrea sa ma rog."

El vorbeste despre "groaza de cei rataciti", despre "cutremurare si scarba", despre orbire si dezorientare ("un biet orb la usa ciclopului", "baigui hohotitor, impart o perna cu vantul"), despre revolta impotriva uitarii ("tresarim pipaindu-ne pumnii prin peisaje/ amnezice"), despre absenta sperantei si un acut sentiment al golului existential si al sfarsitului de lume ("n-am existat niciodata, n-astept nimic, ce s-astept?/ Apuc si rastorn, mangai si parasesc", "Ca unul ce nu-si afla locul voi sfarsi", "Un barbat, fara sa stiu prea bine de ce, umbla prin faptele/ singuratatii, eu de mine vorbesc!", "Cine, daca nu eu, sa fie maimuta Apoca-lipsei?", "Orbecai prin canal () Am ramas singur, am ajuns in tipatul meu"). Cele douasprezece parti ale poemului ar putea fi, in fond, asimilate cu tot atatea popasuri in care se face un fel de bilant al suferintei si deznadejdii ratacitorului in universul intunecat si grotesc, intr-un theatrum mundi spre care trimit, stilistic, mimetismele "shakespeariene" (E. Negriei vorbeste despre reflectiile poetului care "sunt mai curand scurte treziri si seamana cu acele sesizari strecurate de Hamlet in palavrageala voit pretioasa, tragica si naiva, in delirarea inecata in scarba", iar Lucian Raicu identifica in poem "ceva din stilul bogat in ziceri al unui mascarici intelept sau al groparului, al 'cersetorului' din teatrul vechi") si alte aluzii livresti, cu precadere mitologice, care dau o tinuta solemn-sapientiala monologului, retorica atacata apoi de acizii ironiei si sarcasmului. Iata un fragment din Cantul IV, in care asemenea registre se intrepatrund:

"imi aprind lampa la tine, zvarl tarna pe Acheron, intoarce-ti lacrima dinspre zid. Pe Polux! lacata ce ma jicneste si infurie ca p-un tigru ca pe-o puma caci pe mal ritorii, talcuitorii, inganandu-se cu Bunul Francisc al Gagautilor cred c-am venit s-ascult cucul, te dor sprancenele de-atata ras! Citesc o scriptura despre iubire, mestec mieji de painica, sa te sarut?"

Alteori, monologul are o gravitate tragica, a carei expresivitate e servita excelent de o anumita cautata pretiozitate a limbajului, ca la inceputul Cantului V:

"Eu unul fluier, chipurile, printre morti si statui - imi trec vremea retras din bolgiile conceptelor numarand silabele primului tau cuvant, contrazi-candu-ma, cat e ziua de mare; suave est meum leve! Somnul meu, somnul pe-un singur tarm. Rasul, nu mai vorbesc, limpezeste doar cuta pustiului. Ochii au culoarea degetelor stranse deja, doar inima si paine sa fie in mine? Mai mult ca oricand simt bezna sub rani, moalele buzelor pe rugaciune. Ah, asa greseste barbatul! daca vara inghite sarat, tot vara cere si apa. Dorintele scot limba la caii de circ".

Sau accepta sa fie patetic, pentru a pune in contrast tonurile inalte ale protestului impotriva conformismului cu acceptarea conditiei umane comune: "impletitori de franghii!/ Sapatori de fantani! Stingatori de var! Corturarilor!/ Guri astupate cu paine! Cum va purtati cu lumina?". O suma a accentelor "retorice" ale poemului a facut E. Negriei, remarcand si subminarea, prin exces, a retorismului si amestecul, cu aceleasi rezultate, in constructia imaginilor, al tragismului cu bufoneria:

"Sumedenii de invocatii rapsodice, explicitari, expozitii didactice, prolixitati, rezumate utile si cuminti, prologuri, exhortatii, etalari catedratice, indemnuri, preexplicatii, exclamatii, interogatii si autointerogatii fac ca retorismul sa fie macinat prin chiar excesul de retorism. ()

La randul lor si imaginile, - asa cum sunt ele nascute din imperecheri hazardate, hirsute, bufone, din abstractizari si concretizari agresive - intra intr-un conflict subtil cu tragismul confesarii". Aceasta stratificare tensionata a nivelurilor de expresie duce, in cele din urma, cum s-a observat, la omogenizarea discursului, in care sunt mentinute, pe de alta parte, de la un cant la altul, cateva nuclee simbolice reiterate discret, in cupluri semnificative. Printre ele, pot fi inregistrate ochiul si pleoapa care-l inchide, interzicand lumina (sau spranceana, ca "rama" formala, exterioara privirii luminoase), asocierea in opozitie a painii cu lumina sau cu vocea rostitoare de adevar ("tanjesc in dezbin tarandu-ma catre Munte/ cu zapezi pe felia de paine", "guri astupate cu paine'), dar indeosebi a pumnului si rugaciunii, mai precis a degetelor ce se pot strange fie ca semn al solemnei inchinaciuni, fie ca simbol al revoltei ("trei degete - o jumatate de pumn", "stransei degetele in pumn parasindu-mi blidul", "tresarim pipaindu-ne pumnii prin peisaje amnezice", "ploaia bate-n toate incheietorile pumnului", "ochii au culoarea degetelor stranse in pumn", "fara speranta, pumnu-i doar o adunatura de degete etc).

Poemul lui Vasile Vlad se impune astfel, in peisajul liric al anilor 70 printr-o formula de sinteza insolita a limbajelor in ceea ce s-a numit "ambiguitatea atoate aluziva a discursului" (E. Negriei). Preponderent metonimic, adica sugerand o anumita stare lirica prin constructia de "situatii" nara-tiv-descriptive, discursul poetic recurge destul de frecvent si la metafora indrazneata, lasa loc si suprafetelor voit prozaice care inglobeaza locuri comune ale limbajului de fiecare zi, insereaza "aforisme", ascunde, in genere, motivatia "logica" a unor situatii si stari, capatand astfel un aer "ermetic". Aparent lipsit de coerenta - s-a vorbit despre "un poem din poeme" si despre "autonomia de poem integral" a fragmentului in cadrul ansamblului (Laurentiu Ulici) - indreptarile isi asigura unitatea prin convergenta sugestiilor intr-o indrazneata compozitie polifonica.

Scriitori romani