Inel cu enigma — antologie din versurile lui Mihai Ursachi referat






INEL CU ENIGMA — Antologie din versurile lui Mihai Ursachi, aparuta in 1981, la Editura Cartea Romaneasca, cu o nota biobibliografica si o postfata de Laurentiu Ulici. Cuprinde, pe langa poezii din volumele Inel cu enigma (1970), Mlssa Solemnis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpura si alte poeme (1974), Diotima (1975), Marea infatisare (1977), Arca (1979), doua cicluri inedite, intitulate Vila Rosenkranz (cu cinci poeme) si Trei poezii in favoarea furnicilor (cu treisprezece poeme dintre care ultimul, Navigatorul, sau Balada literaturii, renunta la formula versului in favoarea prozei, avand o nota distincta, de insolita teorie a literaturii).

Descoperii la momentul debutului, de un Stefan Augustin Doinas, ca fiind „dotat pentru poezia speculativa", Mihai Ursachi devine ulterior, pentru acelasi critic, „un vanator al realului, sacerdot al lui Hermes". Cliseul exegetic care insoteste lirica lui Mihai Ursachi priveste insa afinitatea deosebita a poetului pentru livresc (la Daniel Dumitriu, el devine un „poet al afinitatilor multiple"), frecventa elementelor imprumutate frizand adeseori ostentatia, „nefiind rare cazurile in care se ajunge, spune Mircea Iorgulescu, la pastisa". Totusi, aceeasi critica ajunge la concluzia ca, in poezia lui Mihai Ursachi ne intampina o originalitate „de netagaduit, constand intr-o profunda traire a con-ventionalitatii poetice".

Caracterul special al liricii lui Ursachi este dat, intr-adevar, de o tesatura foarte deasa de referinte livresti. O astfel de formula, perdanta in majoritatea cazurilor, devine aici tocmai garantia originalitatii, dupa o logica in care materia poeziei o constituie poezia insasi (chiar daca poezia altora), iar instrumentele citarii nu tin de registrul ludic al revendicarilor postmoderne (desi, intr-o A doua scrisoare, autorul se joaca aproape postmodern cu albul paginii si tacerea „limbii melancolice"), ci tocmai de gravitatea propriei afirmari.

Poemul ramane, intr-o acceptie aproape clasica, un act de persuasiune, ca de pilda in Ad lectorem: „intaia oara vei vedea/ si vei pleca si vei uita;/ ci inc-o data daca vii, vei auzi si vei trai./ A treia oara-ai sa ramai." Ceea ce, in alte scenarii ironice, presupune detasare zeflemitoare, ajunge, la autorul Inelului cu enigma, valenta participativa, pusa in evidenta prin beatitudinea cu care poetul se adanceste in ceea ce un critic numea „universuri ale profunditatii" (M. Iorgulescu). Lirica lui Ursachi ajunge sa ofere, de aceea, o noua definitie ironiei, care nu mai este decat aparent o modalitate de a potenta orgoliul poetului modern si devine cel mult un mijloc de aparare impotriva sentimentalismelor paguboase, indiferent care ar fi riscurile subsecvente. Pentru ca poetul nu se lasa inspaimantat nici de posibila amenintare a bagatelizarii zeflemitoare, dar nici de postura usor prea scrobita si rigida in care il aseaza rostirea devenita astfel „sacerdotala". Idealul poetului este, daca ii dam crezare lui Mircea Iorgulescu, „armonizarea deplina a moralei cu arta", intr-un unic organism, in care se conjuga motivatia etica si gratuitatea poeziei.

In consecinta, lectura versurilor lui Mihai Ursachi este nu de putine ori una contrarianta, greu de acceptat ca atare, ea parand sa aduca la lumina o „sfidare intelectualista", si nicidecum „o cale de a reconstitui unitatea primordiala a lumii" (D. Dimitriu). De fapt, poeziile din Inel cu enigma vizeaza instituirea unei alte sacralitati (v. si obsesia pentru termenii unei religii primordiale, in Pythagora si sclavul sau divin, Zamolxis), a unei sacralitati cu coordonate expresive: reinventarea treimii, in poezia care da titlul culegerii, se concentreaza in jurul instantei sensului:





„Un intreit mister troneaza: juvaer
cu sensuri trei si totusi unul singur,
povara fabuloasa de chinuri si placeri,
pe care-o tin la deget ducandu-ma-n adancuri ".


La fel, in Tripticul termenilor sau incercare asupra cuvintelor, varsta de referinta este un timp in care, „in zoile chioare-ale vorbariei/ subzista esenta secreta si pretioasa, esenta a cincea". Missa brevis consuma ritualul unei eliberari inverse, in care „se naruie cerul — zavoarele portii", iar neofitul declara orgolios: „sunt eu, am venit, aleluia". Ciclul Poemul de purpura si alte poeme isi capata nota specifica din frecventa deosebita a poeziilor „de dragoste".

Termenul trebuie insa folosit cu toate rezervele necesare, deoarece ne confruntam cu o lirica erotica golita de senzualitate (poetul este, dupa St. Aug. Doinas, un „exsanguu in ordinea trairii erosului, fascinat de rasfrangerea, nu de consistenta corpurilor."), unde geslualitatea grea a incantatiei a inlocuit opulenta senzatiilor: in Gemenii, de pilda, „casa din visuri" a cuplului care aminteste de androginul sfasiat se contureaza ca „un templu de spuma, / sau manastire", uride citate din poezia erotica romaneasca sunt reinvestite cu functia „rugaciunii".

Aderenta structurala pentru registrul artificiului, pentru manierismele de orice tip, este evidenta si chiar explicitata.

In consecinta, creatia visata, la fel ca si iubirea, nu pot avea decat seriozitatea constructului, a conventiei culturale. Cosmogoniile lingvistice se asociaza insa, aproape programatic, la Mihai Ursachi , cu o tenta de melancolie, prezenta in constientizarea alienarii, pusa in evidenta fie prin citatul decon-textualizat, ca in Iarmarocul de vorbe, fie prin gratuitatea afisata a jocului tacerii (care capata, intr-un poem precum Alte 11 chipuri de a vorbi tacerea, formula nu tocmai avantajoasa a aforismului).

In spatele optiunii certe pentru tacere, pe de o parte, si pentru aparentul confort al pastisei si al citatului, pe de alta parte, nu se ascunde dispretul fata de universul concret al obiectelor sau fata de substanta in sine.

Dimpotriva, histrionismul liricii lui Ursachi pare a se naste in mod paradoxal dintr-o umilinta nefireasca in raportarea la real, la materie, din credinta ca poetul nu dispune nici de cunoasterea, si nici de instrumentarul necesar reprezentarii acestora. Marea reusita a lui Mihai Ursachi, surprinsa de St. Aug. Doinas, este, in cele din urma, legata tot de raportul cu materia, si consta in faptul de a da „un corp atat de concret, de plastic, enigmei", mai precis, realului conturat enigmatic. Pentru Laurentiu Ulici, acest lucru constituie un motiv suficient de inscriere a poetului intr-o tendinta neoromantica, afirmata mai ales prin diferentierea de atitudine „in fata materiei, respectiv a stilului". Poemul Apleaca-te marturiseste, in aceasta ordine de idei, credinta intr-un poet-sacerdot, privilegiat cu accesul la „Misterul Comorii" — alta definitie a realului, pe care il simte „ca pc-o sulita fina/ adanc infigandu-se-n inima, n suflet". Fara a oferi cutremuratoare revelatii, poetul din Inel cu enigma are curajul incredibil de a face din poezie materialul imediat al poeziei si de a ridica realul la rang de mister.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani