Ingerul de gips — roman de Nicolae Breban referat






INGERUL DE GIPS — Roman de Nicolae Breban.

Aparut la Editura Cartea Romaneasca, in 1973, cel de-al patrulea roman al scriitorului constituia prima sa manifestare dupa actul de disidenta publica prin care Nicolae Breban dezavuase tezele ceausiste din iulie 1971, intrand apoi in dizgratia oficialitatilor comuniste. „Ideea" acestui roman i-a venit, dupa propria sa marturisire, in vara lui 1967, cand se afla prins in „tenebrele, hatisurile" a ceea ce avea sa se numeasca Animale bolnave: „In momentele acelea de descurajare si sila () a izbucnit lumina, ideea: sa scriu istoria (cu adevarat moderna, mi se parea!) unui barbat ce decade".

Cartea avea sa fie scrisa mai tarziu, in decurs de patru luni, de la inceputul Iui iunie pana la inceputul lui septembrie 1972.

Daca in romanul anterior, Animale bolnave, Nicolae Breban aborda, in spirit dostoicvskian, tipologia criminalului care ucide pentru o inumana idee, dostoievskianismul ingerului de gips consta mai ales in ceea ce autorul numea candva fascinatia dedogmatizarii personajului, un personaj care sufera de patosul karamazovian al autodistrugerii si al umilintei necesare pentru dobandirea propriului adevar existential. Protagonistul Ovidiu Minda se supune unei sofisticate alchimii launtrice, avatarurile psihologiei sale abisale neputand fi explicate decat, eventual, prin ceea ce s-a numit „determinism imponderabil".

Somitate medicala, conferentiar universitar la mai putin de 40 de ani, logodit cu distinsa doctorita Ludmila Ogrin aceasta din urma o fire geamana, „structurata, europeana" , Ovidiu Minda pare sa intre fatalmente intr-un proces de decadere. Fostele sale valori si repere existentiale si morale se dovedesc dintr-o data labile, fiind inlocuite cu altele, opuse. Asa-zisa decadere a doctorului Minda este catalizata de o „femeiusca nostima", Mia Fabian, in ochii careia respectabilitatea si probitatea lui profesionala par pura ipocrizie.

Minda se lasa fascinat, paradoxal, de aceasta femeie pe care in fond o dispretuieste, ea neatragandu-l decat prin faptul ca reprezinta o oglinda flagrant opusa a personalitatii sale (dupa cum Ludmila ii este o oglinda fidela). Pentru a o cuceri, doctorul renunta treptat la habitudinile lui rigid-burgheze: ii da lungi telefoane nocturne, isi pierde ore importante dedicate altadata studiului, adastand intr-o stare cvasiabulica, perplex si neajutorat parca fata de tot ceea ce i se intampla, isi neglijeaza logodnica, pe Ludmila, sfarsind prin a o pierde, provoaca un scandal si este batut de amantul en titre al Miei, dupa ce incercase sa o violeze etc. Mai mult, refuza chiar postul de director general in Ministerul Sanatatii, gest care poate fi interpretat ca semn al dorintei de neimplicare sociala, ca o iesire temporara din complicitatea tacita si oarecum culpabila cu sistemul politic al acelui timp. Iata, de altfel, cum isi caracteriza autorul, intr-un interviu, ingerul de gips: „Un roman al dezadaptarii, un roman esentialmente anUnaturalist. intr-o vreme, inca, a poeziei, a pastrarii posesiei ce atrage dupa sine atatea alienari, ingerul de gips propune un model al adaptarii prin «dezadaptare», o pierdere activa, voluntara si inspirata a posesiei, a adaptarii, a ruperii acestui «lant blestemat». Cu ce castig? Nu stiu, poate supravietuirea, vazuta ca regenerare, ca umanizare de tip poetic".

O posibila cheie de lectura a romanului ar putea fi astfel oferita tocmai de natura subversiva a nevrozei lui Minda, care ar insemna o atitudine „politica" de protest pasiv, prin refuzul implicarii. ingerul de gips a fost de altfel primit la inceput cu o anumita reticenta din partea unei critici abil manipulate de catre fosta propaganda comunista.

Istoria aparentului esec existential al lui Ovidiu Minda a fost uneori interpretata, tendentios, ca inautentica, lipsita de relevanta si determinism social, neverosimila, deoarece ar fi rupta de contextul socio-politic. Un alt cronicar, neeludand simtul observatiei si vocatia de analist a romancierului, parea iritat insa, intr-o maniera proprie criticii partinice, de ^determinismul si viziunea discutabila asupra conditiei umane, careia nu i s-ar descoperi nimic inaltator. In realitate, departe de a se solda cu un esec sau cu o cadere, asa cum s-a spus, evolutia lui Minda (care a fost apropiat de profesorul Unrat, personajul lui Heinrich Mann, sau de Fred Vasilescu) inchide in sine, la fel ca in cazul Toniei din Don Juan sau al lui Castor Ionescu din Drumul la zid, o „sinucidere" psihica intru libertate si autenticitate existentiala. Romanul are drept moto un citat din Nietzsche: „Cat adevar suporta, cat adevar indrazneste un spirit? Aceasta a devenit pentru mine tot mai mult adevarata norma a valorii. Eroarea (credintei intr-un ideal) nu este obtuzitatea, eroarea este lasitatea". Pentru Minda, care-si presimte propriul adevar, dincolo de ritualul cotidian al conventiilor si compromisurilor, si isi infrange lasitatea conformista de pana atunci, caderea in mrejele Miei sau intrevederile maieutice cu prietenul sau Laurentiu Ceea (fire donqui-jotesca, fals adaptata la viata, ca Minda insusi) nu sunt decat accidentele care confirma o necesitate interioara mai adanca, preexistenta.





Nevroza ontologica a lui Minda - un antidot al otravirii cu propria viata - este totodata, in opinia personajului insusi, un mod sinucigas de contemplare a existentei din afara, „un fel posibil de a te arunca in afara, perfect in afara ei, ca dintr-un tren in mers". Supunandu-se, intrucatva eroic, unui mod de existenta care-i contrazice tipul de personalitate, „primul" Minda trece dincolo de un prag al umilintei si revelatiilor durerii si devine un fel de „mort de viu", pentru a renaste apoi ca un „al doilea" Minda, mai autentic. (De altfel, „ruptura" personajului, prezenta deopotriva la Grobei din Bunavestire si la Castor din Drumul la zid, constituie, in opinia lui Nicolae Breban, diferenta specifica a romanului in raport cu nuvela de mari dimensiuni). Asa se explica repetata invocare metaforica, pe tot parcursul romanului, a invierii biblice a lui Lazar.

Ingerul de gips se incheie printr-o formula eliptica - „Un salt intre doua morti" - , sugerandu-se aici moartea in viata" pe care doctorul Minda si-o asuma, prin dedublarea sa sinucigasa, si, ca o consecinta a acesteia, premonitia extinctiei reale. Ultimele pagini ale romanului, care dau o data in plus masura prodigiosului talent de prozator al lui Nicolae Breban, descriu o autoinmor-mantare de viu a doctorului, o cvasimistica stare cataleptica, prin identificarea, onirica parca, a protagonistului cu un sobol urat mirositor, grotescul confuziei regnurilor ajungand pana la caderea lui Minda in pura obiec-tualitate. Doctorul sufera astfel o terifianta proiectie in „trupul" unui autobuz infernal de vechi, care ar li trebuit sa rugineasca intr-un cimitir al masinilor, dar „ca o rabla batrana si cu imaginatie, inainta, valsand". Dupa declaratia autorului, ingerul de gips ar fi istoria moderna a unui ins ce traieste un reflex uman simplu: „acela de a nu fi ingropat intr-un mormant de lux". Minda isi transfera propria moarte asupra extrem de vitalei Mia Fabian (care moare, in fond, de o pneumonie neingrijita, surprinzator de repede dupa ce devenise amanta doctorului), ea devenind ingerul sau thanatic, „de gips".

Castor Ionescu „murea" si el, indirect, o dala cu sinuciderea sotiei sale, Florica. Prin „uciderea" sacrificiala a acestor femei, Minda si Castor se leapada de carcasa lor preaumana si renasc pentru o clipa eterna, ca apoi sa intre intr-un nou marasm. Unul revelatoriu de asta data, un purgatoriu existential. Un simbolic salt suprauman - ideologia lui Zarathustra se intrevede o data in plus la personajele brebaniene - intre doua morti. Nicolae Breban pleda candva pentru un „bizantinism" al romanului, constand, in descendenta lui Dostoievski, intr-o relativizare si ambiguizare tipologica, prin care proza sa dobandeasca poeticitate, iar fiecare „idee-persoana" sa fie „fixa, inalterabila, hieratica". Printr-un „bizantinism" romanesc care incarneaza - epic si poetic deopotriva idei - , ingerul de gips se impune ca unul dintre cele mai solide si fascinante romane romanesti din ultima jumatate de veac, socotit, pe buna dreptate, de Alex. Slefancscu drept „cel mai puternic si complex roman" al lui Nicolae Breban










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani