Este al">




Inimi cicatrizate — comentariu - roman de Max Blecher referat






INIMI CICATRIZATE — Roman de Max Blecher. Publicat in 1937, la Editura „Universala" Alcalay & Co., Bucuresti.

Este al doilea roman al scriitorului, dupa intamplari in irealitatea imediata (1936). A fost scris in perioada februarie-septembrie 1936 (o scrisoare catre Geo Bogza anunta, in 18 febr. 1936, ca „peste cateva zile" va incepe sa scrie noua carte, nu un roman, ci continuarea intamplarilor", planuita a face parte dintr-o suita de patru volume, care ar fi constituit „opera vietii mele"; alta, din 11 iunie, facea cunoscut ca a scris „vreo 450 pagini indesate de caiet" si ca, intr-o saptamana, „va fi gata romanul in prima versiune"; la 29 sept., Bogza era instiintat ca manuscrisul a fost incheiat si predat, prin M. Sebastian, editurii bucurestene, iar in 18 dec. ca volumul a aparut in librarii). Titlul proiectat initial, anuntat in aceeasi corespondenta, la data de 26 iunie 1936, fusese Tesut cicatrizat, „un roman despre viata neagra a bolnavilor din Berck".

Despre acest „oras-sanatoriu", in care Blecher petrecuse trei ani de tratament pentru grava boala de care suferea („morbul lui Pott", tuberculoza osoasa), el scrisese mai intai un reportaj, Berck, orasul damnatilor, tiparit in rev. Vremea, din 7 oct. 1934.

Scris la persoana a treia, spre deosebire de volumul de debut, unde discursul narativ era rostit de protagonist, Inimi cicatrizate are totusi la baza dramatica experienta a scriitorului din anii petrecuti in statiunea din nordul Frantei. „in intamplari -ii scria el lui Bogza la 26 iunie 1936 - temele erau panopticumul, cinematograful si toamna, aici vor fi realitati mai grave si mai coplesitoare, odai de operatie, pansamente in odaile albe, reci si infioratoare ale clinicilor si iubiri intre bolnavi care au ghipsuri pe ei". Stilul se voia si mai percutant decat in prima carte: „fara edulcorari si chestii inutile sentimentale, am unele lucruri extrem de virulente si de amare, vreau sa fie coplesitoare".

Prozatorul reuseste sa-si realizeze pe deplin aceasta vointa, fara sa recurga la o tehnica complicata.

„Povestire liniara pe cat de sobra pe atat de incisiv lucida in sinceritatea teribila a expunerii lucrurilor" (Dinu Pillat), cartea se impune prin forta faptului trait, inregistrat pe un „ton simplu", prin care Blecher voia - cum marturiseste tot in corespondenta amintita- sa atinga nivelul expresiv al primei carti. Trama epica se structureaza in jurul experientei bolii lui Emanuel, alter ego al prozatorului.

In urma unei consultatii medicale, care-i descopera imbolnavirea de tuberculoza osoasa, cu deteriorarea unei vertebre, personajul traieste, ca printr-un transfer metaforic, un sentiment de radicala destruc-turare a universului inconjurator, care-i apare lipsit dintr-o data, el insusi, de axa ordonatoare: „lumea se subtiase straniu", devine „vaga si inconsistenta", marginile lucrurilor par a se desprinde ca un fir declansand un proces de lichefiere „intr-o materie uniform de turbure si cenusie", dand sentimentul inecului („sala devenise apoasa ca acvariumul din salonasul doctorului", „departe, in ape statute si intunecoase plutea solitara si palida fata puhava de crap a casieritei cu privirea lenta a ochiului ei rotund si rece"). Ceea ce urmeaza este descrierea „uceniciei de bolnav" a protagonistului, internat in sanatoriul din Berck.

Tonul dat de primele pagini se generalizeaza, „realitatea noua, medicala" suportand un proces de transformare in sensul aceleiasi haotizari si destructurari, intr-o atmosfera apropiata de aceea a halucinatiei si a visului. Insolitul acestei lumi in care bolnavii isi desfasoara viata de suferinta atroce culcati in carcasele lor de gips -de la momentele cele mai banale, bunaoara cele in care este servita masa, se citeste ziarul, se fumeaza, pana la plimbarile prin oras, in aceeasi pozitie, cu trasura, ori la micile „serate" organizate intre pacienti - apare tocmai din contrastul cu obisnuitul faptului cotidian normal. „Paradoxul consta in a exista totusi si a nu fi cu desavarsire viu" - se noteaza intr-un loc, surprinzandu-se un fel de regie a „acestui spectacol corect si halucinant".





Ca si in romanul precedent, realitatea tinde astfel sa devina o noua „irealitate imediata", urmand mai degraba legile visului: „in scenele ce se petrec in vis ceea ce apare straniu este faptul ca intamplarile cele mai bizare au loc in decoruri cunoscute si banale". De aici, si nota spectacular-grotesca, de „panopticum", de „vitrina" si de circ, de asemenea comuna cu Intamplari-le, „o exhibitie de mascarada, un numar de clovn", in care „lucrurile luasera un aspect neinteles si artificial". Lumea sanatoriului apare astfel aici ca o lume de manechine, in care elementul uman tinde sa fie substituit de realitatea obiectuala, mecanica, printr-un fel de hibridizare grotesca, la limita absurdului.

Omul traieste in chipul cel mai direct un proces de reificare, de dureroasa deposedare de sine: infirmiera si doctorul „il manevrau ca pe un manechin fara viata Emanuel, deposedat de toate miscarile lui normale, avu o senzatie teribila de abolire pe care n-o mai simtise decat in vis descoperi ca devenise o statuie cu totul hibrida, o stranie combinatie de piele si ipsos". O asemenea viziune il situeaza pe Blecher

In traditia foarte moderna a „realismului fantastic" (Ovid S. Crohmalniceanu), cultivat de scriitori precum Kafka, Bruno Schulz, Robert Walser, dar si a suprarealis-mului amator de ambiguitati de acest tip (lumea manechinelor, de „muzeu Grevin", misterioasa si tulburatoare tocmai prin sugestia pragului incert dintre uman si obiectual, dintre viu si thanatic).

Cum s-a observat, forta scrisului lui Blecher sta insa si in inregistrarea tensionata, paroxistica adesea, a faptului trait in acest spatiu insolit al sanatoriului. Precizia cu care sunt descrise senzatiile personajului prizonier in „uniforma" lui rigida atinge ea insasi cote ale halucinatiei. „Harta umezelii si a torturii", delimitata in obscuritate de Emanuel, care traieste intr-o „tunica de febre si de cosmaruri", chinurile indurate de personajul ce traverseaza un moment de febra senzuala, in episodul iubirii pentru Solange, secventa scoaterii „gaoacei ermetice si apasatoare", dinspre finalul cartii, cu notatii „naturaliste" de o mare plasticitate etc.

In general, tot ce tine de registrul senzorial capata in scrisul lui Blecher o maxima acuitate, fie ca este vorba despre momente de mare tensiune si criza din viata acestei umanitati frustrate de bucuriile elementare ale existentei, fie de ragazuri mai destinse, cand micile licariri vitale sunt sesizate in imagini proaspete, memorabile. Reduse la cateva siluete, insa foarte expresive, personajele din jurul protagonistului isi traiesc cu o particulara luciditate drama, „mizeria lor trupeasca e dominata insa - cum observa P. Constantinescu - de spirit, de o tristete lucida, de un fel de inalta contemplare a destinului lor blestemat". Situabila in aria „literaturii autenticitatii", a „trairii" si a „experientei", in vecinatatea unor prozatori ca Anton Holban sau Mircea Eliade, cartea lui Max Blecher se impune deopotriva prin forta notatiei de un realism crud si prin dimensiunea tragic-halucinanta a viziunii iesite din propria drama.

Comparatia cu Muntele vrajit a lui Thomas Mann nu atinge decat date superficiale de cadru - lumea sanatoriului de tuberculosi - (la care s-a limitat, de exemplu, comentariul lui G. Calinescu), romanul lui Max Blecher neavand „subtextul simbolic si dimensiunea spirituala" a cartii prozatorului german, ci fiind in primul rand, „un jurnal clinic, relatat la persoana a treia, (care) traieste prin autenticitatea experientei transcrise cu o fioroasa sinceritate" (Ovid S. Crohmalniceanu).



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani