INTUNECATUL APRIL - Volum de versuri de Emil Botta.

Poetul a debutat in Bilete de papagal (nr. 409 / 10 iunie 1929), cu poezia Strofa ultima. O colaborare de relativa continuitate la Vremea (1936) este fructificata in volumul de debut, intunecatul April (1937), "opera premiata" (si editata) de Fundatia Regala pentru Literatura si Arta; versurile din acest prim volum vor fi reeditate abia peste trei decenii, in editia retrospectiva Poezii (1966), prefatata de Petru Comarnescu; vor fi reluate apoi in editia Versuri (1971), precum si in cele doua editii critice complete aparute aproape concomitent (Ia un interval de numai patru-cinci luni una de alta) la scurta vreme dupa incetarea din viata a poetului: Poezii (editie de Aurelia Batali, Editura Eminescu, 1979) si Scrieri I-II (editie de Ioana Diaconescu, Editura Minerva, 1980, voi. I).

Cu intunecatul April (1937), Emil Botta isi configureaza chiar din start o fizionomie poetica proprie, inconfundabila. Critica vremii n-a intarziat sa remarce "semnele noi de lirism" care diferentiau estetic poezia sa intr-un context de epoca dominat de marii poeti interbelici din generatia anterioara, "semne" care se vor constitui intr-o voce poetica de o frapanta singularitate, doar usor nuantata pe parcursul anilor. "Volumul sau de versuri intunecatul April innoieste lirismul nostru cu un timbru grav ce se inalta din vecinatatea umorului negru, cu o intensitate emotiva imperecheata deseori cu luciditatea propriei luari in deradere; ne primeneste gustul literar cu o sinceritate catre care suntem bucurosi sa observam ca poezia noastra, dupa atatea voite sterilizari, se indreapta din nou, dar mai ales cu o figuratie, desi simpla, puternica si originala. incat, chiar de la inceputul carierei poetice a d-lui E. Botta, am putea vorbi despre o interesanta identitate lirica. [] Cum nu stam acum sa stabilim filiatiuni certe, ceea ce ne apare ca indiscutabil in legatura cu Emil Botta este ca poezia sa reprezinta la noi un ultim filtraj al toxinelor lui Edgar Poe, trecute mai intai prin sirul poetilor francezi de dupa Apollinaire' (Vladimir Streinu, Semne noi de lirism, 1937). Congruenta interioara a universului sau poetic, ce-l face pe Emil Botta usor de recunoscut in fiecare din versurile sale, este rodul asumarii pana Ia capat a unei neconcesive predestinari temperamentale, a pozei dar si a fatalitatii de "poet damnat":

"Oare ce mi-a scris pe frunte afurisitul destin cu litere fine, cu o pana de venin? Am intrebat savantii lumii cu fete de iasca, dar nici unul n-a stiut sa-mi citeasca" (A fost un mister). "Unde se duce, in amurguri cernii, singuraticul frate, alungat de toti, de nimeni iubit, fara cetate?" (De nimeni iubit).

"Poet damnat" pur-sange, de o arhetipala puritate a spetei: aceeasi a fost "fata" pe care -statornic, pe parcursul celor patru decenii cate s-au scurs intre debut si ultima-i clipa - poetul a aratat-o lumii. Emil Botta traieste cu o extrema intensitate si exprima cu o extrema puritate etema paradigma a creatiei poetice, care presupune in mod necesar ruptura, "dezbinarea" poetului cu lumea, recuperarea in imaginar a lumii reale "pierdute" in propriu-i plan, real, asumarea estetica a realitatii, asadar. Demontat epic in Trantorul (1938), acesta este, in esenta, resortul declansator al lirismului in versurile lui Emil Botta:

"Splendorile mi-au contemplat fata pe care un rau de tristete curgea: Sa plecam, nu e din banda noastra, in plansele se va ineca" (Acum si aici). "Spiritul m-a rapii de la dulce-amarul san al Vietii si in cer m-a luat. Fost-am Plinatate si eu, desi Parte sa fiu, in (Ascultand cantecele).

O ambivalenta si ambigua situare in conventie, in dialectica real-ima-ginar, o devoranta ruptura interioara generata de aici si generand la randu-i acea umoare sumbra, sarurniana, acea obsesiva aprehensiune a damnarii si acel tragism sui generis - foarte tensionat si autentic, dar incifrat, sibilinic, lipsit de suport conflictual explicit - in care exceleaza poezia lui Emil Botta:

"am pierdut fiindca m-am pierdut la vederea Himerei, in adancul himeric al ochilor sai, intr-un complicat labirint am cazut. Si pe aceste file notez sibile, inscriptii, ca un mare actor traind si murind, nefiind si fiind in fantastice roluri, in imaginara, tragica lume a sa, in carcera grea, de gheata si fum" (Memorial).

Suport substituit sistematic prin simulacre - artificiale, extravagante, exorbitante, dar asumate ca atare: "poze" si "roluri" histrionice, ostentativ excentrice ale eului liric, contorsionat in posturi afectate, crispate, bizare; clamoroase vociferari, fie stridente, in falset, fie cavernoase, sepulcrale, in-grosat-grandilocvente; solemne gesturi sacerdotale, mimate insa, pseudo-rituale, fals-ini-tiatice; delirante transe extatice, cu trezire suspect de brusca; un dubios protocol, pe cat de ceremonios, pe atat de sarjat, la limita mascaradei s.a.m.d.

Toate - echivoc subminate printr-un voit aer de teatralitate, de duplicitate, de impenitenta simulare si mistificare. "Spectacolul liric", astfel regizat, isi pastreaza totusi un suflu de irepresibila sinceritate si naturalete, avand darul sa cristalizeze paradoxalul efect de a neutraliza prin autosarcasm si, concomitent, de a exaspera frenetic patosul starii de criza, debitat cu o infrigurata fervoare, cu o voluptate a autoflagcrarii impinsa la limitele paroxismului: romantica exaltare si romantica ironie - diversiune si contra-diversiune -se salveaza reciproc, mentinand discursul si gestica, fara abatere, in registrul grav si elevat, evitand totdeauna riscul hazului facial ca si pe cel al declamatiei emfatice; nu intotdeauna, poate, pe cel al supralicitarii manieriste.Recuzita si figuratia acestor simili-spectacole lirice este disparat recrutata; o violenta a stilizarii ce trimite la reductia expresionista distileaza insa esentele, topeste laolalta, intr-o osmotica mixtura, natura cea mai frusta cu extracte de rafinata sublimare a culturii, seve autohtone cu arome exotice: reminiscente mitologice si biblice, aluzii livresti, referinte erudite fuzioneaza subtil cu eresuri si idiotisme folclorice, cu decorul naturist omniprezent.

Pentru ca, decorul acestor criptice alegorii, al acestor extravagante "inscenari" fantastice, onirice, macabre, grotesti, burlesti, funambulesti s.a.m.d. il furnizeaza, de predilectie, o anxioasa agitatie naturista, silvestra prin excelenta, padurea fiind marea entitate tutelara a spatiului sau poetic, padure in care Emil Botta isi lasa demonii sa bantuie si sa se "incorporeze", convulsionand-o: "Arborii torturati de friguri / delirau sub cerga stelelor. / Noroadele noptii emigrau spre aurora, / cortegii zdrentuite, cartitoare. // Arborii stufosi, cu parul valvoi, / evadeaza din ospiciu, tipand. / Ei ratacesc prin tundrele somnului / si vaneaza visatorii cu arcanul" (Vedeniile padurarului). Este un spatiu pe care il populeaza cu fantasmele unei mitologii de conceptie personala, cu himerice personaje de legenda ori de mitologie specifica, inventate ad hoc: intunecatul April", "Scolarul Durerii", "Toamna Trimisul", "Scutierul Tristete", "Milul Umilul", "Craiul Amurg, ucigasul macilor", "Ghinarar Marjori", "Nazdravanele, Padurencele", "Ielele, Dansele", "Avestitele, cele Noua Surori", "acei zmei / Balasul, Zamfirul, Berlantul, / lupii tustrei", "Prichindeii", "gnomii" etc. etc, dar, inaintea tuturora, "mierla - "pasarea maiastra" a poeziei Iui Emil Botta, proiectia emblematica a propriului eu poetic. Plasate in contextul acestui atat de personal, de genuin si de coerent, totodata, univers poetic, - isi dezvaluie sensul de parabole ale conditiei poetului in lume poeme memorabile precum Aventura: (I)

"Ceasuri agonice trec peste padure, fagii somnorosi se gatesc de culcare, gorunii si-au tras cusmele pe ochi, ursul in barlog sufia-n lumanare. Doar vantul hai-hui mai suiera prin crengi si intreaba mereu: «Unde-o fi omul palid care mi-a promis ca se va spanzura? Avea parul zburlit si o haina gri» Tarana e o mare mirata: «Mie mi-a spus ca viata lui o sa cada ca o frunza vesteda, ca o zapada, si acum, iata, nici o urma, nici un- semn, » Aratari minunate, licorni, unde-o fi Ion fara tara, pieptarul lui gri? Unde-or fi, califari, acele primaveri si fratele Nimeni, si varul Nicaieri?"; de asemenea. Ordin, poemul care deschide volumul intunecatul April: "Sa ma refugiez in cortul padurii, intunecatul April e pe urmele mele, zornaitoare lanturi tareste si un cutit in maini sa mi-l infiga in coaste. Cai verzi, purtati-ma repede ca fulgerul, izbaviti-ma de rau, de harapnicul groazei, mi s-a facut parul maciuca, pielea e o naframa de sange, fuga, fuga prin ploaia de sange, ud leoarca, doar voi ajunge la sfantul asteapta. Ia-ma la tine in trib, ii strig ca din gura de sarpe, da-mi simbrie amara, amara, fa-ma calfa de inger, zelosul tau scrib. N-am defaimat niciodata amurgul si tacerea care sosesc hamesite din pesteri, din grote, dar acum le insult si iara si iara le strig: Vulpilor, vreti sa-mi las pielea pe-aici, amanet? Si intunecatul April se face mai subjugator, mai tiranic, acum ma va lua in primire nastrusnicul alai, acum imi va sageta cu o floare umarul si-mi va porunci laconic: stai."

"De ce intunecatul ApriH" - La aceasta intrebare poetul raspundea, in 1976, cu un an inainte de a muri: "Anul era . Eram pe malul Siretului, intr-o comuna aproape de orasul Roman. Din motive pe care daca le-as spune as evoca durerea insasi, nu va voi spune de ce ma aflam acolo. Eram printre copaci, intr-o noapte de mai, cereasca, ametitoare, frumoasa, cum nu mai vazusem. Eram in real, in concret, si totusi eram intr-un domeniu al fanteziei. Atunci am vazut Ielele, Dansele, am fost in cararea lor. Atunci am citit, incrustate pe scoarta copacului, cuvintele April, intunecatul, intunecatul April. Ceea ce va spun este exact, nu riguros exact."

Scriitori romani