Ion Agarbiceanu in constiinta contemporanilor referat






« Zariram deodata pe Calea Victoriei, in mijlocul lumei cunoscute, un om de aiure, strain in port si in chip. Un barbat bine inchegat, cu trasaturi totusi delicate ca si cum n-ar fi fost batute de soarele si vintul Abru-zilor, blond si, de sub bolta fruntei caruia straluciau doi ochi unde puteai ceti deodata intreg sufletul, — un suflet nu aprig, nu aprins, ci blind, -isator, idealist, un suflet mai mult de poet, care la cea dintii atingere cu asprimile vietii loveste din aripa pentru a se ridica la inaltimile albastre. Era parintele Ion Agarbiceanu, des-calicat din muntii lui in cetatea grijelor, trufiilor si nazuintelor noastre. 11 vedeai stingaci in vorba, necunos-cind oamenii ce-1 inconjurau, dar mergind cu fruntea sus, odihnindu-si seninii lui ochi peste maririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea pe care i-o puteai ceti totusi in suflet. Si l-am primit cu bucuria cu care se primeste un sol venit dintr-o lume draga, atit de aproape de sufletul nostru, ca pe o rindunica ce trage intiia dunga neagra pe cerul albastru al primaverii, sau ca pe cel dintii ghiocel ce zdrobeste invelisul moale al zapezii.
Ion Agarbiceanu era bine venit printre noi, deoarece in acest tinar sfios si delicat noi care il urmaream de mult, vedeam pe cel mai viguros povestitor al Ardealului din generatia tinara ce se ridica pentru a se stapini peste literatura neamului nostru.
De ani de zile, in tacerea cea mai adinca, fara acele indemnuri bine-venite oricui, dar mai ales fara prinosul de flori aruncat de miini prietene, I. Agarbiceanu. isi alunga pana lui harnic pentru a prinde in icoane vii, puternice, durerile si bucuriile neamului sau obidit.»
E. Lovinescu (1910)

« Intr-o dupa amiaza de vara, tot pe vremea Expozitiei, ma aflam la dl. Iorga. ,,—Vino sa-ti arat pe cineva!" imi spune dl. Iorga si luindu-ma de mina ma duce in biblioteca. Pe un scaun putin cam in umbra, statea un tinar in haina lunga, neagra. „Domnul Agarbiceanu", imi spune dl. Iorga. Tinarul a zimbit, si-n fata lui nespus de blinda, in fata dimprejurul careia barba blonda ca aurul de abea se statornicea, zimbetul se strecura ca o raza. il cunosteam pina atunci pe Agarbiceanu numai din volumul pe care-1 scosese editura Luceafarului. Din scurta intrevedere din ziua aceea — scriitorul tinea sa vada manastirea Cernica si s-a dus s-o viziteze — nu-mi ramasese decit intiparirea chipului sau de o nespusa blindete. De atunci, numai acum un an l-am revazut iarasi pe scriitor, alergind, cum am alergat cu totii, pe la editorii bucuresteni, sa-i tipareasca volumele. Atunci am avut prilejul sa-i indatoresc, daca inseamna o datorie sa vorbesti unui editor despre un mare scriitor ca Agarbiceanu, despre un mare si adinc scriitor, poate despre cel mai adinc scriitor de astazi al nostru.
Atunci a dat Prapastia in biblioteca „Lumina " si alte doua volume, mi se pare la „Minerva". Atunci am aflat ca-1 mutase la Orlat, linga Sibiu, si atunci am ramas mirat de deosebirea care o gaseam intre vorba, privirea si sufletul senin al scriitorului, si lumea intunecata, tragica si aspra a operelor lui. Si m-am gindit apoi, ca poate numai un suflet ca al lui Agarbiceanu poate patrunde cu raza lui de lumina, intunerecul vietii acesteia.»
Emil Garleanu (1915)

« Chiar in ziua cind am ispravit de citit cartea Popa Man, am intilnit in Piata Teatrului pe Ion Agarbiceanu. Alerga nu stiu unde, cu ghiozdanul lui de ziarist deputat. Am stat locului o clipa si am vorbit. Ce mai face? . . . Gazetarie si politica! De abia cind vine vremea sa calatoreasca in tren, intre Cluj si Bucuresti, mai umbla cu ochii prin cele departari ale inchipuirii si mai prinde, ici si colo, cite un gind frumos, cite o aburoasa infatisare de ceea ce ar putea sa fie odata nuvela ori roman.
Ma uitam cu simpatie si pareri de rau la acest frate prigonit de nevoi, scos afara din calea lui fireasca de blestemul incapatinat si vechi, care nu iarta pe nici un scriitor roman sa fie si sa ramiie scriitor. Avea-va si Agarbiceanu aceeasi soarta ca atitia frati mai mari, atitia frati de aceeasi virsta?
li ascultam glasul asezat si blajin: — Ce sa facem! Daca nu ne lasa nimeni sa ne vedem de meserie . . . Am ramas destul de putini. . . Citi scriitori mai sintem — statul n-are vreme, n-are ginduri, n-are mijloace pentru noi!
Nu stiu cine mai poarta vina acestei grele existente de scriitor roman: Statul, societatea sau Han Tatar. Adevar este ca avem azi citiva scriitori de mare valoare pe care ii lasam sa se cufunde in amaraciune si in jurnalism. »
Gala Galaction (1920)

« La cei saizeci de ani ai sai, Ion Agarbiceanu mai poate fi vazut in fiecare dimineata la orele 9 trecind pe strazile Sibiului, cu o regularitate ce pare ca evoca imperativul unei inalte misiuni careia venerabilul sexagenar i se supune. Cel mai mare povestitor al Ardealului se indreapta spre palatul Astrei, unde in linistea unei sali izolate scrie mereu, scrie calm, pe foi de hirtie inalte si inguste ce echivaleaza — o stie precis, cu doua pagini de tipar — unicul manuscris care va merge la cules exact in forma primei redactari, fara adaosuri, fara retusari.»
Ovidiu Drimba (1943)

« Cu tot prestigiul, cu toata faima de mare scriitor, Ion Agarbiceanu pastreaza in tinuta o rezerva, o modestie, care pot sa surprinda. Vorbeste putin si masurat. Privirea lui, plina de ginduri, exprima parca un fel de mirare de tot ce vede si, sovaitoare, pare totdeauna gata sa fuga. Are, desigur, multe de vazut si de cintarit in lumea dimprejur si in sine insusi. O bunatate nesfirsita, o inima calda si o mare emotivitate se ghicesc in mina pe care ti-o stringe prieteneste, — dar din aceeasi stringere de mina, din aceeasi privire care-ti scapa, dintr-o oarecare inflexiune a vocii, se tradeaza o adinca, innascuta si neinvinsa timiditate, atit de frecventa la sunetele mari, la cei cu mintea bogat inzestrata.»




Eugeniu Sperantia (1957)

« Adevaratele glorii literare nu se decreteaza ci se impun printr-un proces ascuns si inexorabil pina cind, devenite realitati cotidiene, capata calitati axiomatice si inspira jena oricui ar incerca sa le formuleze. Acesta este si cazul marelui povestitor ardelean. () Daca insa cetitorii de pretutindeni il simt aproape prin fecunda si evocatoarea opera, cu atit mai mare este bucuria noastra, a celor care il vedem pururi in mijlocul nostru, fie in birourile unei redactii, fie urcind incet pe strada Andrei Muresanu, fie apropiindu-se de microfon ca sa citeasca citeva pagini, cu prilejul unei sezatori literare — asociind astfel creatiei sale farmecul inepuizabil al omului.
Agarbiceanu aduce in literatura noastra nu numai universul rural al Ardealului trecut la numitorul ondu-latiei cotidiene, ci si un fel de a fi care in scrisul nostru ii confera un loc oarecum aparte. Bucatile lui se povestesc singure fara incetare, ca in virtutea unui secret perpetwum mobile. Autorul este numai cel care le-a imprimat miscarea, le-a dat impulsul initial o data cu viata pe care le-a creat-o. Povestirile lui pleaca singure sa rataceasca, neinsotite de autor, ca operele anonime. Chiar atunci cind se aude glasul povestitorului, el este altul decit al autorului — este mai degraba un instrument muzical care talmaceste auditoriului o melodie anonima. Este desigur in aceasta trasatura esentiala a artei sale si o inflexiune folclorica — de folclor ardelean bineinteles, pentru ca Agarbiceanu mi se pare a fi cel mai ardelean dintre toti scriitorii de dincoace de Carpati, depasind in acest sens chiar pe un Slavici sau Octavian Goga.»
A. E. Baconski (1957)

« Ceea ce te impresiona la el era neinstovita curiozitate pentru lumea din jur, pentru tot ceea ce se petrecea alaturi de el. () A fost un om setos de a sti, de a cunoaste, de a fi mereu in pas cu contemporaneitatea. isi pastrase nealterata sensibilitatea pentru tot ce este frumos. Avea deci sufletul tinar, avea entuziasmul adolescentului, as spune, capabil de mari si spontane expansiuni. N-am sa uit ceasul acela de amiaza al zilei de primavara, nu pentru ca atunci am cunoscut pe unul din scriitorii tineretii mele, ci pentru ca am inteles mai adinc pe omul Agarbiceanu. Am amintit in timpul discutiei, la un moment dat, numele lui Tudor Arghezi. Si atunci chipul sau s-a iluminat. Ne-a intrebat daca am citit ultimele versuri ale poetului, publicate in revistele noastre literare. Si apoi ne-a vorbit cu atita emotie si admiratie despre frumusetea acestor versuri, aducind calde cuvinte de lauda uimitorului talent al lui Arghezi. Ion Agarbiceanu mi-a marturisit atunci ca sub impresia emotiei incercate la lectura ultimelor sale poezii, i-a trimis o scrisoare in care ii marturisea admiratia lui nemarginita. Ce minunata lectie de modestie, de dragoste colegiala, de recunoastere entuziasta a meritelor confratilor mi-a dat atunci Ion Agarbiceanu !»
Valeriu Ripeanu (1963)

« In camera de lucru a lui Agarbiceanu ajungeai dupa ce urcai o lunga scara, putin intunecoasa, la capatul careia aparea o surprinzatoare figura de mag, cu un blind suris de dincolo de ani. Din jiltul adinc de unde ne privea, apoi, cu o uimire bucuroasa, vorbele scriitorului picurau discret, in surdina. Erau lucruri cunoscute si simple, dar intreg ceremonialul avea ceva de vraja, si tinerii care ascultau simteau revelatia unor adevaruri ascunse de prozaica lor repetare cotidiana: E o parere care se poate auzi adesea ca important e pentru viata unui om nu cifi ani trai'eyte, ci cum ii traieste, ce a reusit sa lucreze, sa realizeze in anii care i-a avut. Daca anii i-au fost plini sau goi, daca munca lui a fost folositoare comunitatii din care a facut parte, sau nu. Desi spuse impersonal, simteam in aceste cuvinte privirea intoarsa asupra lui insusi, a unui om multumit, cu modestie, de opera cladita. »
Sorin Alexandrescu (1963)

« Leganarea clatinata a cimpiei si clatinarea stelelor in cimpia inversa a cerului, bolborositul ierbii sub vint si tainicul glas al pamintului, el le-a rupt din cimpie, din cer si din pamint si ni le-a daruit tuturor, trudind neintrerupt, singuratec, linga cercul de aur al lampii. Trecerea lui prin viata, inscrisa sub semnul muncii rabdatoare, sa ne fie, scriitorilor tineri, povata si indemn. . . Multi, cei mai multi nu l-am cunoscut, dar ochii nostri intilnindu-se cu litera lui iscusita, in copilarie, in tinerete sau mult mai tirziu — caci asa cum spunea Sadoveanu despre Creanga, Agarbiceanu se citeste cu aceeasi placere si la sapte si la saptezeci de ani — vor pastra, intiparita pentru totdeauna, imaginea unei lumi cum numai el se pricepe s-o descrie. . . Ori de cite ori creionul mi se va impiedica in zapada hirtiei, mina-mi va cauta pe policioare cartile marelui prozator ardelean.»
Fanus Neagu (1963)

« Ascult la telefonul meu vocile clopotelor din Cluj, confundate cu soapta emotionata a confratelui de la Tribuna, Alexandru Caprariu, care-mi loveste inima subit cu spusa ca Ion Agarbiceanu a murit.
Va sa zica a disparut si el. . . Va sa zica basmul vietii traite-i adevarat mereu: cite unul, trebuie sa piara toti
De la vechiul povestitor defunct primisem de curind o scrisoare.
Unde sa-i raspund si cum sa-i raspund ? imi cere o lacrima condeiul, dar slova lacrimilor nu se cunoaste pe hirtie. Ce pot face mai mult decit sa-i dau drumul in gol ?. . . »
Tudor Arghezi (1963)


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















loading...



Cauta referat
Scriitori romani