Trei sunt - daca este sa da">
Logo referatele carte



ION de Liviu Rebreanu - comentariu



ION — Roman de Liviu Rebreanu.

A aparut la Editura „Viata Romaneasca", in .

Trei sunt - daca este sa dam crezare marturisirilor scriitorului - evenimentele care au jucat un anumit rol in geneza acestui roman; se cuvine mentionata, in aceasta ordine, intai de toate o scena la care Liviu Rebreanu asistase cu ani in urma si in care, fara sa stie ca era observat, un taran „imbracat in straie de sarbatoare" s-a aplecat pe neasteptate si a sarutat pamantul („l-a sarutat ca pe o ibovnica").

Cam in aceeasi vreme se produce si un al doilea eveniment capital, ce va sta la baza viitorului roman: un taran vaduv din satul Prislop si-a pedepsit crunt unica fata, pe Rodovica, fiindca „i se intamplase sa greseasca si sa ramaie insarcinata". intamplarea va fi povestita mai intai intr-o nuvela - neterminata - (Rusinea), iar dupa aceea va fi prelucrata in roman.

In sfarsit, cea de a treia intamplare ce a dus la nasterea romanului Ion o reprezinta de fapt o discutie pe care scriitorul a avut-o cu un „flacau din vecini", cu Ion Pop al Glanetasului, in vorbele caruia se simtea „o dragoste pentru pamant aproape bolnavicioasa".

Subiectul romanului a inceput sa capete contur, din clipa in care scriitorul „s-a pomenit facand o legatura intre cele trei momente: Ion al Glanetasului, cel insetat de pamant, el trebuie sa fi sucit capul bietei Rodovica, inadins si numai ca sa-l sileasca pe tatal ei sa i-o dea de nevasta, impreuna cu pamantul de zestre ce se cuvine unei fete de om bogat. Batranul va trebui sa cedeze pana la urma, si atunci flacaul, devenit in sfarsit stapanul pamantului, il va saruta drept simbol al posesiunii". Cronologic, Liviu Rebreanu a inceput sa lucreze la acest roman (care, intr-un prim proiect, trebuia sa se intituleze Zestrea) din vara anului 1910.

Plecand de la aceste date, romancierul a faurit o poveste axata pe tema dragostei pentru pamant, pasiune pe care el nu pare sa o condamne in chip absolut, ci - dimpotriva - o considera o trasatura reprezentativa pentru taranul roman in general, o trasatura de care este legata „insasi existenta poporului romanesc".

In conceptia lui Liviu Rebreanu insa, interes literar prezinta mai cu seama acele situatii in care diversele manifestari ale „vietii universale" intra intr-un conflict devastator unele cu celelalte, altfel spus, acele situatii in care se poate vorbi despre sfasiere tragica; este cazul prin excelenta al romanului Ion, unde „glasul pamantului" se ia la harta cu „glasul iubirii", iar esenta tragica a destinului lui Ion consta tocmai in aceasta imposibilitate de a concilia cele doua forme ale pathosului vital. Actiunea romanului se desfasoara, in esenta, pe doua planuri; avem, astfel, de-a face in primul rand cu universul pur taranesc (marcat, deopotriva, de drame sociale, cum este lupta pentru pamant dusa de protagonist, dar si de drame sufletesti, cum este sinuoasa relatie pasionala dintre Ion si Florica), dar avem si o lume a intelectualitatii romanesti din Ardeal (o intelectualitate de tara, in centrul careia se afla familia invatatorului Herdelea si unde problema nationala este traita cu cea mai vie intensitate). Stilistic, romanul Ion a fost raportat cel mai adesea la o formula a prozei naturaliste; adevarul este insa ca Liviu Rebreanu aspira in chip declarat nu atat spre o estetica de tip realist ori naturalist, ci spre o estetica a „esentelor generale", in cateva dintre interviurile sale, Liviu Rebreanu se dezice de realismul care „copia sincer, fidel si fotografic - pana la marunte amanunte, totul" si cerc ca romanul sa paseasca pe drumul unui „realism nou", un „realism al esentelor".

Aceasta reorientare ar avea drept obiectiv o reprezentare a „vietii universale", inteleasa in felul unei marete si cuprinzatoare „sinteze", ca o totalizare generala a fiintei, in cadrul careia sa se infaptuiasca o unificare a contrariilor. Formula unui realism al „esentelor generale" isi gaseste expresia, in romanul Ion, indeosebi la nivelul sistemului de simboluri, dar, in egala masura, si la nivelul organizarii compozitionale. Este cat se poate de evident, astfel, ca -asupra spatiului fictiv al romanului - isi arunca umbra dominatoare un asemenea element simbolic totalizator, care ne intampina (cum urmam serpuirile faimoasei sosele „ce vine de la Carlibaba") chiar la intrarea in satul Pripas: „La marginea satului te intampina din stanga o cruce stramba, pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi si cu o cununita de flori vestede agatata la picioare". Crucea poate fi, desigur, privita si ca o simpla componenta materiala a peisajului, dar putem tot atat de bine sa o percepem - din perspectiva unui „realism al esentelor" - ca pe o imagine ce totalizeaza extremele: pe de o parte - calvarul, suferinta si moartea, iar pe de alta parte -resurectia si afirmarea, in eternitate, a vietii biruitoare.


Modulatia fundamentala pe care o inregistreaza acest simbol al crucii, in cuprinsul romanului, o reprezinta copacul, imagine asociata pe rand, printr-un fenomen de detotali-zare, cand cu una, cand cu cealalta dintre semnificatiile polare, pe care le unificase simbolul matrice al crucii. Vom intalni, in consecinta, mai intai marul, de pe pamanturile cu atata truda dobandite de Ion; este acesta, in esenta, un loc si un semn pentru marile intamplari ale vietii triumfatoare. Sub marul amintit aduce Ana pe lume, in durere si in speranta totodata^ copilul lui Ion. Acelasi mar padure/ are sa apara, mai tarziu, in roman, investit cu o functie simbolica neschimbata; sub acelasi frunzis protector al lui, se consuma scena de dragoste dintre Ion si Florica, scena in care se savarseste, probabil, miracolul unei alte zamisliri, a copilului ce va avea sa vina pe lume de-abia dupa napraznica moarte a lui Ion. Marul padure/ ramane, asadar, si de aceasta data, asociat cu semnificatii euforice, inaltan-du-se ca simbol al vietii triumfatoare. Silueta acestuia se suprapune insa, in roman, celei a altui copac, a nucului, investit, acesta din urma, cu semnificatii ale polului opus, cu semnificatii funerare, ceea ce inchide cercul simbolic al copacului, ca loc de intalnire a contrariilor. Sub nuc - si sprijinindu-se de trunchiul lui - isi consuma indelungata si chinuitoarea lui agonie Ion, strapuns in coasta, cu sapa, de George, asemeni unui Crist derizoriu. Sistemul de imagini si de simboluri al romanului (Crucea/ Copacul) urmareste, asadar, sa atraga luarea aminte asupra esentei insasi a vietii, ca unitate a contrariilor.

Dar obiectivele sale estetice -obiective ce decurg din formula unui „realism al esentelor" - scriitorul le infaptuieste, in romanul Ion, nu numai la un nivel al imaginarului, ci si la acela al structurii compozitionale. Efectul general de imbinare a contrariilor este obtinut, aici, printr-o tehnica, in esenta, a contrapunctului. Liviu Rebreanu manifesta o predilectie vadita pentru a construi o intriga complexa, o intriga ce se compune din fire multiple, care sunt menite a ilustra posibilitatile opuse de rezolvare a unor conflicte. Romanul Ion poate fi, astfel, citit, in linii generale, ca dubla poveste despre vraja adanca si ura inveninata intre doua perechi de personaje, intre, pe de o parte, Ion si Vasile Baciu (vrajba pentru pamant) si, pe de alta, intre invatatorul Herdelea si preotul Belciug (vrajba pentru locul de casa).

Cele doua linii ale conflictului acestuia geaman cunosc insa deznodaminte diametral opuse: fie o lupta pana la capat, pana la distrugere reciproca (in cazul urii dintre Ion si Vasile Baciu), fie, dimpotriva, inseninare totala si conciliere (in cazul urii dintre intelectualii satului).

Si in plan compozitional, efectul urmarit de scriitor pare sa fie, de asemeni, unul totalizator. Felul in care functioneaza aceasta tehnica a contrapunctului poate fi urmarit, la fel de bine, si pe seama unor ramificatii secundare ale actiunii. Este cat se poate de limpede, de pilda, ca drama sentimentala a lui Ion (a decide intre Ana cea bogata si Florica, fata cea saraca, dar atat de plina de nuri) isi gaseste un ecou perfect in drama sentimentala a Laurei (a decide intre dragostea romantioasa pentru Aurel - si dragostea, mediocra si casnica, dar cu mult mai solida, a lui Pintea).

Atat Ion cat si Laura se hotarasc, intr-un fel, sa nu asculte de imboldul inimii lor, ci sa urmeze sfatul bunei chibzuinte; dar aceasta decizie absolut similara are sa-i aduca lui Ion doar regrete amarnice si nefericire, in vreme ce, pentru Laura, ea are sa insemne prosperitate si multumire. Solutiile compozitionale ale romanului sunt menite, intr-adevar, sa puna in evidenta un inteles ultim al vietii -ca unitate a unor polaritati inepuizabile. „Realismul esentelor" - programul estetic preconizat si urmat de Liviu Rebreanu - se vrea, finalmente, un drum si o cale de acces deschise spre izvoarele ultime ale fiintei, spre sursa originara, din care purced toate. „Realismul esentelor" se desparte radical de intelegerea determinista, cauzala a lumii (asa cum o practica „naturalismul"), pentru a se afirma ca intelegere „iluminata", ca participare la miracolul vietii.


Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu
Olimpiu Nusfelean
   - Automobilul marii


Cauta referat
Scriitori romani