La capatul meu de inserare - antologie din volumele Etei Boeriu referat






LA CAPATUL MEU DE INSERARE
Antologie din volumele Etei Boeriu, apanr:a la Editura Dacia, Cluj-Napoca, in .

Cuprinde poeme din: Ce vanat crang (1971), Dezordine de umbre (1973), Risipa de iubire (1976), Miere de intuneric (1980), si treizeci si trei de poezii inedite, reunite sub titlul La capatul meu de-nserare. Poezia Eta Boeriu si-a facut loc cu destula dificultate in bibliotecile contemporane de poezie autentica, datorita „fetei oficiale" a poetei, aceea de prestigios traducator, care ameninta sa o puna in umbra pe poeta. Cu toate acestea, observatorii de finete vor remarca, in numele ideii exprimate de Stefan Augustin Doinas, ca „marii poeti fac marii traducatori si nu invers".

Chiar daca antologia reuneste, intr-un binevenit regal liric, piese din toate volumele sale, deci din mai multe etape de creatie, ceea ce izbeste de la prima lectura este marea unitate interioara a antologiei. Una din explicatii o poate constitui debutul tarziu al poetei (dupa cristalizarea unei constiinte lirice), dar la aceasta se adauga si factura clasica a modernismului ilustrat de fiecare dintre poeme. Profund subiectivizata, lumea Eta Boeriu reuseste totusi paradoxul de a fi in egala masura una independenta de eu, iar zvacnirea abundenta a sevelor ei, desi direct implicata in discursul confesiv, isi refuza valoarea participativa.

Vegetalul preia adesea orice functie vitala, aruncand-o in „cheaguri tremurande", aflate „la panda-ntrepatrunderilor blande" (Singuratate), propria inima fiind aproximata, in Autoportret, cu „tot mai dens un cheag, / un cheag de sine staruind iubire".

Cheia acestei miscari nu este insa golirea de sange, ci tocmai ridicarea acestuia la gradul maxim de puritate: „un sange pur, constrans sa se refuze/ luminilor si purpurei prelinge/ o roua-arzand ca sucul de meduze/ si obstinat, incandescent respinge." Depersonalizarea in numele intoarcerii la un spatiu originar (subsumat de Marian Papahagi unei „intregi fenomenologii a umedului, a lichidului, a vascosului", care „sublimeaza emblematic prezenta feminina a elementului ^primordial") mustind de viata inca neinceputa, pune in pagina tocmai optiunea pentru trairea la intensitate maxima si, in consecinta, la granita cu moartea.

Destinul neimplinit al noptii atinge, intr-o poezie intitulata Nepetrecute, punctul secret in care viata si moartea se combina, dand nastere unui ciudat tortionar, caruia eul ii cade victima. De altfel, inrudirea erosului cu thanatosul in poezia Eta Boeriu reprezinta, dupa St. Aug. Doinas, una dintre cele patru „componente ale logosului sau liric" (alaturi de un imaginar ca „un prund larvar de vitalitate", un „psihism fundamental dilematic" sustinut de tehnica frazarii si de „apolinizarea unui eu dionisiac"). Universul poetei isi identifica de aceea agresorii intre figurantii registrului mineral, inflexibil, rece:

„De trei ori arso, nici o apa vie
prin pori cantandu-ti nu ti-a lins asprimea,
nici un suspin nu ti-a destins in colturi
si-n muchii inclestata rotunjimea,

Restransa-n tine, praf sub rosii sgrunturi
prin tine plimbi, si coincizi uscata
cu mine insami impietrind himere,
dura, tenace, pura, concentrata"
(Caramida).


In aceasta poetica, orasul dintr-o Optica iluzie se deseneaza ca o haina prea stramta, pietrificata, a viului: „fluturii albi" sunt „tencuiti cu mistria", „pasari cu pui" se ineaca „de funingini", iar poezia Pe strazi ca-n paduri vizualizeaza chiar „camasa de smoala fierbinte" peste „sangele ierbii". Dintr-un anumit punct de vedere se contureaza, prin alegerea acestui imaginar particular, cu polii bine marcati intre vegetal si mineral, un spatiu analfabet, care isi refuza orice intelecfualisme discursive, pentru care absenta conceptualizarilor nu este decat reflexul optiunii mai adanci, desi paradoxale, pentru o realitate bipolara: pentru certitudine, pe de o parte, exprimata in deliciul vascozitatilor si umorilor organice, si pentru ambiguitate, pe de alta, descoperita in furisarea printre capcanele sententiozitatii, spre promisiunile spatiilor incerte („zona de aur friabila pulpa" - O vreme cu margini).

Paradoxul este intretinut si la nivelul discursului poetic, in regimul cezurii urmate de abolirea contrastelor intr-o „cursa de prisos si fara faima", intr-o versificatie impregnata cu semnul tutelar al infinitului, strabatut de poeta „cu pulsul gatuit".

Este evident ca sevele din care se alimenteaza lirica Eta Boeriu tin de configurarile unui regim nocturn, populat de „oua de umbre indraznind lumina/ ca puii cand se-avanta din gaoace" (Geneza intretinuta), singurul capabil sa favorizeze regresia spre geneza, care, la Eta Boeriu capata valentele unei „geneze intretinute" printr-un artificiu care implica de aceasta data eul poetic, nu atat in postura unei „moase" cosmice, cat in rolul celei care amana nasterea, deci promisiunea vietii colcainde, la nesfarsit: „sa mi le strang, sa le-nvelesc cu umbre/ si prelungind placerea sa le pipai/ fierbinti, docile, suple si fecunde". Fascinatia lumii neincepute tradeaza credinta in promisiunea unui univers care isi genereaza la infinit formele plurale, la adapostul „noptii nefacute" din Numai noi. Interesanta este logica prin care noaptea materna, „prielnic adanca", din La capatul meu de-nserare, sau, dimpotriva, noaptea dezlantuirilor, a orgiilor de rosu („o noapte rosie-adulmeca orasul/ si curge ca rugina pe canale" - Elegia I) isi gaseste contraponderea intr-o noapte a nelinistilor. Moartea e anuntata, aproape invariabil, de un „strans inel de nelinisti" (alteori „sarpele nostru cel de toate zilele") sau de o „fiinie groasa de nelinisti" (Solilocviu II), o „fiinie de-nruneric" (Cu fata catre fata), iar amenintarea ei vine din prezent, din „astazi". Timpul se imparte, pentru Eta Boeriu , intre un „astazi" (cand „amare s-au facut atatea lucruri/ din dulci ce-au fost" - Elegie) si un trecut al lui „demult", iar importanta ramane constelatia simbolica asociata acestui termen secund. „Demultul" este varsta apusa a salbaticiei, a trairii de nimic ingradite, cand „ne lepadam de came si oase" (Vizuina), „ne-nfa-suram in carne" (Elegia III), cand iubirea locuia inca in „golul supt de ingeri" acum (Reintegrare), cand, mai ales, „pruncul de timp salbatec" nu risca sa devina „domesticit si geaman", deci nu risca sa inlocuiasca salbatica muscatura a mortii cu atat de palidul ei rumegat. La polul opus se afla o „varsta cu verigi", care „ne strange noaptea/ pana la gat."





Inevitabil, o astfel de conturare a timpului si mortii este de natura sa atraga atentia asupra filonului blagian din poezia Eta Boeriu Daca Reintegrare promitea: „am sa-ti reintru-n coasta/ ca intr-un loc al meu dintotdeauna", in schimb Un san reproduce aspiratia de integrare intr-o geneza devitalizata („un san golit in fiecare noapte"), din dorinta de a constitui substanta vitala a facerii promise. Daca moartea e conotata dublu, ca dorita moarte-intuneric, paradigma reintegratoare si, de cealalta parte, ca moarte-zi, „nesomn in culorile zilei", spatiu al nelinistilor, nasterea pare sa-si dobandeasca si ca o a doua fata (pe langa aceea de „salt mortal in lumina", ca in poetica lui Blaga - v. poemul De unde sa-ncep despartirea de trup), dupa cum se poate citi in Lumina din lumina:

„noapte eram cand talgerele grele
de roadele luminii din lumina
cu rosu miez iubirii neincepute
i le-ai intins si m-ai facut zi plina".


(Poemul se preteaza, in alta ordine de idei, la descifrarea semnelor unei „apolinizari a artistului dionisiac", fenomen cu ajutorul caruia se explica si dubla valenta, contradictorie, a mortii si noptii.) Locul sacrului intr-o astfel de lume nu poate fi decat unul discutabil, in consecinta sugestia biblica este fie rasturnata, ca in Sarpele nostru cel de toate zilele, unde mesagerul pacatului este convertit in aducatorul eliberarii (un fel de sarpe mesianic), printr-un transfer de sensuri pe potriva universului structurat nocturn, fie rescrisa pe coordonatele unei grave ars poetica:

„sunt tremurai insusi, sunt plina de greu,
ma arde apropierea de maine
si inca de taina-a cuvantului meu
ce vin se va face si paine."


Miscarile jucause ale lumii, impulsurile ludice ale eului au de cele mai multe ori semnificatia instrainarii, dupa cum reiese din Joc:

„asa e jocul meu:
ma dau si ma reiau singuratatii
si marea-mi canta ca sa-l joc mereu."


Cateva poezii, mai ales din ultimul volum, se joaca sarcastic cu referintele livresti, implicandu-le intr-un scenariu contra-riant, care seamana cu o hora a singuratatii si mortii: La oglinda rasfrange imaginea unei Gorgone cu „bucle veninoase", La o stela funerara impietreste „gandul ce inca mai stoarce/ de miere-amintirea cu gust de otrava". Se pare ca ciclul de poeme inedite care incheie culegerea contine exemplele cele mai elocvente in sensul identificarii jocului cu instrainarea. „O mana trasa in manuse, / un zambet palid tras pe fata" alcatuiesc, in Autoportret cu colivie, o masca ce trimite spre functiile alienante pe care machiajul le indeplineste la Bacovia, dar si spre bufonul care il ascunde pe instrainatul print nostalgic, spre „husa" „destinului absurd" „in care incapusem/ / ca-ntr-o plasa de hingheri" (Doamna cu catelul).

Angoasanta apropiere a mortii este tot mai des asociata in acest ultim ciclu unei schimbari de ton menite probabil sa dubleze la nivelul expresiei cotitura poetica amintita, dupa cum ne—o demonstreaza, de exemplu, miza pe dinamitarea cliseului lingvistic in Consemnul: („clameaza cu voce sonora/ consemnul: «A nu se pleca in afara/ cand viata goneste cu sute la ora»") sau fraza dizlocata din Devenire, unde adjectivul este rupt de substantiv printr-o distanta predicativa

„O bucata
sclipind de vitraliu am fost sub ciorchinii
anilor tineri, o spuza roscata,
un nimb m-am facut de cenusa luminii").











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani