La „grandiflora" — volum de Gib I. Mihăescu referat






LA „GRANDIFLORA" — Volum de Gib I. Mihaescu, aparut in ianuarie 1928 la editura craioveana Scrisul Romanesc. Debut editorial, prin devansarea tipografica a unei alte selectii din nuvelistica aceluiasi, Vedenia, predate Cartii Romanesti cu vreo trei ani inainte, dar tiparite abia in 1929, dupa ce infruntase „rezistenta puritana a spiritului conservator si academic", reprezentat in comitetul de lectura al editurii de „bunul si molcomul" povestitor I. Al. Bratescu-Voinesti (cf. S. Cioculescu; alte referiri la acest episod, ignorat de monografisti, la T. Paunescu-Ulmu, Perpessicius, Cezar Pe-trescu s. a.).

In afara amplei nuvele eponime, publicate initial in „Viata romaneasca" (n-rele 2-3 si 4/1926) si retinute ulterior in majoritatea culegerilor postume din opera prozatorului, sumarul editiei princeps - unica, de fapt, in aceasta alcatuire - mai cuprinde, in ordinea paginatiei, patru nuvele aparute in „Gandirea": Frigul (nr. 5/1927), Uratul (n-rele 6-8 si 9-l1/1926), in goana (nr. 14/1923) si intamplarea (nr. II1922). Volumul I al editiei de Opere (1976), ingrijite, prefatate si comentate de Al. Andriescu, pastreaza grupajul ca atare, oferind totodata posibilitatea unei lecturi dublate de informatia filologica si istorico-lilcrara de rigoare.

Desi intampinata cu ostilitate de „esteti", cum constata, retrospectiv, cel mai avizat dintre comenatatorii contemporani ai operei lui Gib I. Mihăescu (l-am numit pe Serban Cioculescu), culegerea cu acest titlu atesta mai mult decat un nuvelist experimentat (creatia sa numarand la acea data peste treizeci de prezente inedite in paginile unor periodice precum „Luceafarul", „Sburatorul", „Hiena", „Gandirea", „Cugetul romanesc", „Cuvantul literar si artistic", „Viata romaneasca", „Universul literar", „Ramuri", „Scrisul romanesc"). Prin „intuitia de viata" a autorului, ca si prin „multiplicitatea materialului omenesc", transpus in text cu pastrarea „unitatii de atmosfera" si a unei certe „organicitati", tematice si structurale, cele cinci nuvele ale volumului revelau, in opinia criticului, semnul sigur al unei personalitati inca de pe atunci inconfundabile. Calitate pe care aveau sa fie siliti a i-o recunoaste, in cele din urma, debutantului din 1928, chiar si cei mai rezervati recenzenti ai primei sale selectii nuvelistice tiparite: E. Lovinescu si Camil Petrescu.

Cel dintai, incapabil inca sa-si domine subiectivismul doctrinar, spre a-l detasa pe autor de gruparile „traditionaliste" care ii girasera afirmarea, dupa popasul incidental la „Sburatorul", nu ezitase a-i asimila arta cu maniera obscurului samanatorist Vasile Pop, comitand astfel (cf. acelasi S. Cioculescu) „una din cele mai grave erori ale carierei sale". Pentru ca in compendiul cu inevitabile revizuiri din 1937 (unde Gib I. Mihăescu figureaza de altfel printre „modernisti") sa conceada ca nuvelelor atat de drastic sanctionate odinioara nu le lipseau, totusi, „indiciile" talentului si ale personalitatii Intentie reparatorie sesizabila si in cazul celui de al doilea, care va saluta cu onestitate, cam tot pe atunci, ideea premierii postume a fostului sau rival din 1928 la favorurile Thaliei (cf. Notele zilnice editate de M. Zaciu).

In epoca, insa, reactia umorala din „Universul literar" (condus in acea vreme chiar de Camil Petrescu!) starnise nefericite ecouri polemice (se vehiculase pana si ideea de santaj), tensionand suplimentar spiritele si incitand la noi ambuscade mediatice impotriva patimasului autor al Sufletelor tari, refuzat sistematic de scena, dupa esecul suferit cu Mioara, in 1926 (an in care intamplarea facea ca Pavilionul cu umbre al lui Gib I. Mihăescu sa obtina premiul Asociatiei Criticilor Dramatici, urmand a fi selectat, un an mai tarziu, si de Marioara Ventura, societara Comediei Franceze, pentru turneul sau de rasunator succes din primavara lui 1928).

Capricioasa politica de culise, favorabila si in acel sezon furtunos, avea sa-l afecteze de altfel profund, in deceniul urmator, si pe proaspat lansatul dramaturg (cf. detalii in postfata editiei noastre din 1973 a Teatrului lui Gib I. Mihăescu ), sfarsind prin a-l demobiliza si a-l orienta definitiv catre mai pasnicul sector al prozei (unde nu va mai avea de infruntat decat pruderia unor cenzori ministeriali, pusi prin 1933 pe „epurarea" bibliotecilor scolare). O repunere in discutie a nuvelisticii sale nu va mai putea face insa abstractie de acel bogat santier paralel al anilor de tinerete (refacut cu profesionalism de editorul volumului al V-lea de Opere, din 1985). Cel mai concludent, sub aspectul acestei duble aspiratii, validate aproape concomitent, scenic si editorial, in 1928 (cand apare, de fapt, in volum, si Pavilionul), este chiar cazul nuvelei La „Grandiflora", a carei geneza s-a vadit ingemanata, pana la un punct, cu experimentul dramatic nefinalizat, editat postum sub titlul Don Juan. Dupa cum se poate deduce atat din text, cat si din unele indicii de datare ale hartiei utilizate, tentatia unei asemenea transpuneri in viziune „olteneasca" (protagonistul piesei era un Don Juan de Marsani) a motivului clasic al seducatorului a premers abordarii epice a temei, destinul pitorescului „burlador" Alin Glogovan urmand a se contura, dupa 1922 (cand piesa pare a fi fost abandonata), intr-o versiune nu numai independenta de inseilarile dialogate ramase pe santier, ci si mai consonanta, in general, cu statutul ca atare al mitului, la nivelul acestui secol, care cobora definitiv tragicul „pe pamant" si destinele „in trup, in fatalitatile trecutului personal sau familial" (cf. Jean Rousset, Mitul lui Don Juan, in romaneste de Angela Martin, 1999, p. 156). Intentia raportarii la fondul mitic al motivului nu i-a parasit insa pe autor (detaliu scapat deocamdata din vedere de comentatorii nuvelei).

Cea dintai dovada in aceasta privinta rezida, la o cat de sumara analiza comparatista, in insasi rebotezarea personajului caruia ii revenea rolul corespunzator din piesa. Nevoit sa renunte la patronimicul Glogovan, imprumutat intre timp (1922) nuvelei intamplarea, Gib I. Mihăescu opteaza, inspirat (daca nu si sub impulsul vreunei reminiscente livresti), pentru Manaru, nume a carui rezonanta, chiar adaptata fonetismului autohton, ni-l evoca nemijlocit pe acela al andaluzului Miguel Mafiara Vicentelo de Leca (Sevilla, 1627-l679), alaturat pentru intaia oara, ca prototip istoric de alternativa, modelului legendar al acestui „erou al inconstantei si al pluralitatii" (cum il defineste Rousset), de catre Prosper Merimee, in nuvela Les ames du Purgatoire (1834). Biografia intens colportata in epoca (cf. G. Gendarme de Bevotte, La legende de Don Juan, Paris, 1929, dar si Esther van Loo, Le vrai Don Juan - Don Miguel de Mafiara, Paris, 1950) a controversatului „Cavaler al Ordinului de Calatrava", decis la maturitate sa-si renege propriul trecut si sa rascumpere, prin expiere personala, pacatele tuturor libertinilor din speta miticului Don Juan Tenorio, i-a sugerat romanticului francez ideea unei refictionalizari a stravechii legende hispanice, „hibridul" rezultat, un Don Juan de Mafiara/ Marana (metateza n/r ii apartine lui Merimee), cunoscand apoi noi metamorfoze, in interpretarea unor A. Dumas (Don Juan de Marana ou La chute d'un Ange, 1836), Alexei Tolstoi (Don Juan, 1862), E. Haraucourt (Don Juan de Mafiara, 1898) O. V. Milosz (Miguel Manara, 1913) s. a. Daca totusi aceasta tentanta asociere onomastica nu reflecta decat o (oricum, fericita) coincidenta, nu acelasi lucru se poate spune si despre conotatiile deloc intamplatoare ale acelor „vedenii terifiante" (N. Balota) care il persecuta pe Manaru dupa experienta deconcertanta cu virtuoasa Morarita, ultima reduta locala a fidelitatii conjugale, in opinia „elitei" masculine, reunite cotidian la agapele nocturne de la „Grandiflora", gradina-restaurant a domnului Alexandru Cocosel. Desi usor descumpanit de circumstantele acestei penibile (totusi) izbanzi, mai curand de „pacalit" care pozeaza vn „pacalitor" (daca e sa inversam termenii altui motiv stravechi al ' literaturii universale), improvizatul Don Juan gibmihaescian nu pregeta a-si onora pana la capat rolul, angajandu-si inchipuirea surescitata in evocarea - aproape canonica (si deci cu atat mai curios ca ignorata de critici) - a acelui „agent al transcendentei" (J. Rousset) intruchipat indeobste, in textele clasice, de statuia Comandorului sau de orice alt echivalent fantastic al Mortului acuzator. Momentul ales de autor pentru aceasta este de altfel cat se poate de semnificativ si sub raportul complexitatii „procesului deformator" (L. Ulici) ce antreneaza existenta launtrica a personajului, dupa ce isi intuieste statutul de „incornorat".





Preocupat indeosebi de o magulitoare omologare publica a proaspetei sale escapade (menite initial doar sa-l asigure ca, la urma urmelor, cosi fan tutte: „toate sunt carnatarese!"), vanitosul experimentator spera, parasind tara martori acel ultim alcov pangarit, ca macar strada sa-i ofere o sansa in aceasta privinta. Scotandu-i-l eventual in cale pe confratele Maruntache, „gura cea mai sparta" a targului dintre vii. Dorinta care nu i se implineste insa, caci nici afara „nu era nimeni Numai in zare, deasupra caselor, pe profilul abia desemnat al dealului albastru, inecat in nelamuritul departarii insorite, ii aparu deodata, mare cat luna la rasarit, chipul mustacios si crispat, cu caciula cat un turn de biserica, al calaretului decapitat. Manaru se opri cu ochii mariti. Apoi rase vesel, si vedenia disparu. «Hm, ce-o vrea asta de-a inceput sa se tina de mine?», glumi, fara a putea alunga din urechi galgaitul monoton al plansului Moraritei. Dar indata ridica din umeri ca dinaintea unei gandiri absurde". Enigmaticul mesager thanatic isi dezvaluie insa neintarziat functia mitica, vestind mai intai actul disperat al Moraritei, iar ca urmare, dezlantuirea criminala a protagonistului insusi, rascolit mai putin, in acel moment, de drama pe care o provocase, cat de spulberarea firavei consolari cu care incercase a-si amagi orgoliul vulnerat.

Motiv pentru a-si reconsidera definitiv, sub semnul aceluiasi spectru justitiar, si sentimentele maritale, imaginandu-si-o de asta data pe Frosica (a carei defectiune fusese pe punctul de a i-o accepta ca pe o fatalitate) in postura apocaliptica a pacatoasei tintuite de diavoli pe pirostrii, „astfel ca flacarile pedepsei sa-i mangaie, cu limbile lor arzatoare, izvorul de placeri si de vieti, prihanitul izvor al vietii" (transpunere fidela, de fapt, a unei scene ce poate fi vazuta si astazi, pe unul din peretii bisericii Sf. Ilie, din Dragasanii natali ai prozatorului). Aceasta ultima secventa a nuvelei, cu simbolica-i „coborare in infern" si cu acea revenire din final, pe „geana orizontului", a „capului taiat si fioros, plutind incet si galben, ca un astru al iadului", ne indruma de altfel in egala masura catre invariantele clasice ale legendei.

Ca si insasi plasarea ci intr-un cimitir, „locul sacru" (J. Rousset) de intalnire a lumii de pe acest taram, cu lumea de dincolo. Ceea ce-l distinge insa cu siguranta pe eroul lui Gib I. Mihăescu de modelele clasice este ponderea pe care o are, in definirea portretului sau interior, obsesia. Parafrazandu-I pe Montherlant (cf. Notele despre propriul Don Juan, din La mort quifait le trottoir, Gallimard, 1972), am putea si noi spune - evident, fara intentia vreunei alte asocieri, de substanta - ca, daca Don Juanii de altadata, descinsi direct din mit, erau niste „damnati", acesta este, mai presus de toate, un obsedat. Fapt de natura a-i conferi si lui acel atu al modernitatii, revendicat in context pentru noul Don Juan Tenorio al dramaturgului si romancierului francez. „Donjuanismul" lui Manaru nici nu ni se prezinta, pe de alta parte, ca un dat, ci ca o consecinta; un sindrom deviant, generat de o gelozie actionata, la randu-i, de un irepresibil orgoliu viril. Dupa Octav Botez, centrul de interes al nuvelei rezida de altminteri tocmai in analiza acestui „caz de gelozie morbida". Care nu este nicidecum izolat, in nuvelistica lui Gib I. Mihăescu Aceluiasi gen de „chin sadomasochist" (N. Balota) ii cade victima si boierul Glogovan, din nuvela intamplarea, personaj cu cugetul „nesuferit de indoielnic", care-si datoreaza prabusirea launtrica scenariilor aberante ale propriei inchipuiri, bulversate de traversarea, sub negura noptii, a unei paduri bantuite de banditi.

Anihilata de forta acaparatoare a unei gelozii absurde, constiinta sa cedeaza in fata transpunerii in realitate a temutei „intamplari", care isi asuma astfel, ca si in alte creatii ale scriitorului (cf. Pavilionul cu umbre, printre cele mai caracteristice), „rolul antic al destinului" (S. Cioculescu). „Metafora a izbavirii si purificarii", cum il decodifica Al. Andricscu, Frigul, din nuvela cu acest titlu - intr-adevar „singulara, prin poezia ei", in opera lui Gib I. Mihăescu - poate fi perceput si ca o dubla personificare, cu semnificatie de asemenea fatidica: a „terorii surde" (N. Manolescu) a geloziei, careia nu i se poate sustrage, in imprejurarile dale, nici cea mai abil regizata tentativa de evadare a protagonistei; si, deopotriva, a mortii, „amantul infinit" de „dincolo de ziduri", al carui sarut rece, dar „curat de orice josnicie", pecetluieste in final destinul tinerei femei. O despletire similara, intre real si imaginar, a altor complicate „stari de suflet" (Al. Badauta) capata concretetea de personaj a „tipatului" expresionist in Uratul. Nuvela scandalizase, la aparitia volumului, pe E. Lovinescu („viziune grotesca, excesiva si vulgara" etc), pentru a intruni insa, in timp, aprecierea majoritatii comentatorilor, dispusi sa descifreze, de fapt, in abundenta de „grozavii" (E. L.) a textului, o veritabila estetica ilustrata a uratului (N. Balota), in sfarsit, parcurgand si episodul cu tenta verista in goana, un cititor cu perspectiva intregului nu va putea sa nu admita, impreuna cu Pompiliu Constantinescu, ca acest prin volum al autorului Rusoaicei contine, in germen, „toate preocuparile, toate virtutile, tot excesul de viata, de imaginatie, de viziune grotesca, de obsesie a psihologiei erotice", din care s-au ivit operele ce i-au urmat.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani