Logo referatele carte



loading...


Les trois graces — nuvela de Mircea Eliade







LES TROIS GRACES — Nuvela de Mircea Eliade.

Datata de autor „Paris, august 1976", a vazut lumina tiparului in anul urmator, tot in capitala Frantei, bineinteles in limba romana (ca intreaga opera literara scrisa de Mircea Eliade

In exil, dupa cel dc-al doilea razboi mondial): in volumul in curte la Diortis, Paris, Colectia „Caietele Inorogului", IV, 1977; volum publicat apoi si in tara, in 1981, la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti, cu un „Cuvant inainte" al autorului si o postfata de Eugen Simion.

Nuvela a fost reluata ulterior in editia ce reuneste in cinci volume Proza fantastica a lui Mircea Eliade (editie si postfata de Eugen Simion), in cuprinsul celui de-al patrulea volum, caruia-i imprumuta si titlul: Les trois Graces, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1992.

Exista, printre „nuvelele fantastice" ale lui Mircea Eliade , cateva care pot fi legitim citite si ca science-fiction, chiar daca e vorba de un science-fiction de o factura aparte, asa cum este cazul tuturor acelor „mainstream writers of SF", scriitori afirmati mai intai in alte genuri „majore", care, venind in SF de altundeva, din alte domenii ale literaturii, aduc inevitabil cu ei marca inseparabila si inconfundabila a personalitatii lor. Dar statutul SF al unor astfel de scrieri ramane perfect demonstrabil, daca vom accepta din principiu ca fantasticul nu admite o explicatie logica, rationala, „stiintifica", pe cand SF-ul, din contra, nu numai ca admite si permite o astfel de explicatie, dar o si pretinde. (Cat despre proza „realista" pe teme sociale si psihologice, aceasta nu numai ca nu pretinde explicatia, dar o si respinge, o exclude ca fiind contraproductiva estetic, „tezista"). Cel mai concludent, in aceasta ordine de idei, este cazul nuvelei Les trois Graces (1976).

Aici, Mircea Eliade extrapoleaza in maniera SF o idee care s-ar gasi, dupa cum spune, in „Apocrifele Vechiului Testament": un fragment obscur si incert, probabil imaginar, din aceste „Apocrife" biblice s-ar referi la „implicatiile biologice si medicale ale teologiei pacatului originar', conform carora „numai cel care e amenintat de cea mai grava primejdie, numai acela are, deocamdata, sansa de a dobandi tineretea fara batranete", intrucat „insasi dialectica Creatiei cere ca procesul de regenerare sa inceapa numai cand organismul e amenintat de moarte". Boala si moartea, cu care omul a fost pedepsit dupa izgonirea din Paradis, n-ar fi, astfel, decat efectul unei amnezii la nivel celular: in momentul in care, printr-un remediu medical, celulele organismului si-ar putea aminti din nou cum sa se regenereze, boala si moartea n-ar mai exista, iar tineretea ar fi eterna. Pana atunci, misterul imortalitatii zace uitat si camuflat in insasi biologia umana supusa mortii, precum sacrul in profan - si prin aceasta Les trois Graces se racordeaza tematic si ideatic unor coordonate de ansamblu ale operei lui Mircea Eliade

Initiat in aceasta oculta doctrina a „Apocrifelor" biblice de catre Parintele Calinic, un batran calugar ortodox, dar cu doctorat de la „Facultatea de teologie protestanta din Strasbourg", doctorul Aurelian Tatara de la „Spitalul Brancovici" aplica un tratament de intinerire cu un ser descoperit de el unor femei in varsta, suferinde de cancer (trei la numar, de unde si titlul nuvelei). Totul se petrece prin anii 1958-l961, intr-o Romanie sufocata sub apasarea unor draconice interdictii ideologice, circumstante in care, in urma unor denunturi „colegiale", tratamentul este brusc intrerupt si interzis printr-un ordin „venit de sus", doctorul Tatara isi distrage toate insemnarile si fisele de observatie medicala, fiind transferat disciplinar la un alt spital, iar cele trei nefericite paciente sunt abandonate unei conditii semi-vegetale de hamadriade, condamnate sa traiasca de-atunci incolo „ca florile, dupa soare", intinerind in fiecare primavara si imbatranind in fiecare toamna - o continua sursa de nefericire pentru cele trei femei mutante. Ultima dintre „cele trei Gratii", batrana si totodata tanara Frusinel („Euphrosyne"), reface fara sa vrea si fara sa stie soarta ingrata a mitologicei Persephone, condamnata sa traiasca o jumatate din an pe pamant, iar cealalta jumatate in intunecimile subpamantene din Hades. Dupa mai multi ani, doctoral Tatara o reintalneste din intamplare si isi gaseste moartea in imprejurari neclare, ceea ce alerteaza Securitatea, intre timp devenita constienta de valoarea stiintifica, dar si politica, a descoperirii; preluand cazul si punand-o pe femeie sub o discreta dar permanenta urmarire, pentru a recupera formula miraculosului ser al intineririi, colonelul Emanuil Albini de la „Sectia de Cercetari si Informatii" il sileste sa colaboreze, in acest scop, pe profesoral Filip Zalomit, prieten din tinerete al doctorului Tatara, dar batranul savant botanist, pus in aceasta situatie, prefera sa se sinucida, secretul tineretii vesnice ramanand astfel pentru totdeauna pierdut. Misterul nemuririi continua sa ramana ascuns in biologia muritoare a omului, precum ascuns dainuie si sacral in profan.

Aceasta este, poate, cea mai „eliadiana" sau „eliadesca" dintre temele scriitorului, adusa si in science-fiction.

In insasi virtutea puternicei si ireductibilei sale personalitati, Mircea Eliade a transferat in science-fiction toate trasaturile-i personale adanc marcate, toate inclinatiile, afinitatile si obsesiile sale definitorii, dimpreuna cu temele-i caracteristice: tiparele mitice ascunse ale vietii umane, natura iluzorie a timpului si - mai presus de toate, cum am vazut - fata niciodata dezvelita a divinitatii, impenetrabila deghizare a sacrului atunci cand se intrupeaza in materia profanului.

In literatura pe care a scris-o Mircea Eliade, toate acestea se regasesc figurate mai ales in cheia „fantasticului , dar nu o data si „in cheie" SF; in acest din urma caz, tratamentul fictional la care e supus realul devine propriu-zis stiintifictional, analogia si extrapolarea fiind puse din plin la lucra, cu desavarsita rigoare logica, chiar daca ipoteza „stiintifica" poate fi preluata din „stiinta imaginara" sau din „pseu-do-stiinta", mai degraba decat din stiinta „reala"; chiar daca explicatia logica, rationala, pe care orice scriere SF o admite, o permite si o pretinde, se reazema mai putin pe o ipoteza sau „idee SF" efectiv verificata stiintific si rational (stiinta reala), decat pe o ipoteza inca neverificata dar prezumtiv verificabila (stiinta imaginara), sau chiar pe o ipoteza funciarmente si definitiv neverificabila, dar nu mai putin fascinanta pentru spirit (pseudo-stiinta). Totul este ca aceste ipoteze sa fie facute plauzibile, sa fie coerent si riguros articulate logic pe parcursul lecturii.

Pentru ca, in science-fiction, explicatia rationala, „stiintifica" este investita cu o specifica functionalitate estetica, intrucat ea se adreseaza unui „simt al logicii" constitutiv mintii omenesti si-l mobilizeaza la cristalizarea acelei „aparente a adevarului suficienta pentru a procura acestor umbre ale imaginatiei acea voita suspendare de moment a neincrederii" care, dupa cum spunea S. T. Coleridge, „constituie credinta poetica" si, implicit, sursa genuina a placerii estetice. Desi funciarmente dezavantajate, in raport cu stiinta „reala", in privinta capacitatii intrinseci de a genera spontan „acea voita suspendare de moment a neincrederii" care se mai poate numi „iluzie fictionala", atat „stiinta imaginara" cat si „pseudostiinta" pot reface oricand acest handicap, spatiul fictiunii, imaginarul oferindu-le inepuizabile virtualitati si resurse, in acest sens. Acesta este si cazul nuvelei Les trois Graces. A fost, oare, riguros verificata stiintific ideea din „Apocrifele Vechiului Testament" privitoare la „implicatiile biologice si medicale ale teologiei pacatului originar"? A fost verificata de cineva insasi existenta ori inexistenta in mentionatele „Apocrife" biblice a unor astfel de pasaje? Putin probabil ca vreun exeget literar al operei lui Mircea Eliade sa-si asume vreodata dificultatile unui astfel de demers. Si aceasta nu numai pentru ca i-ar depasi competenta, dar, nu mai putin, si pentru ca o asemenea operatie ar ramane perfect irelevanta si superflua din punct de vedere literar: presupunand ca aceste apocrife fragmente biblice exista cu adevarat, ele ar avea, in regim SF, statut de pseudo-stiinta, asemeni doctrinelor indiene Yoga si Tantra din Secretul doctorului Honigberger si Nopti la Serampore; iar daca nu exista, si au fost inventate ex nihilo de scriitor, in virtutea unui imprescriptibil drept la imaginatie, ele se impartasesc din statutul SF al „stiintelor imaginare": in ambele cazuri, oricum, legitimitatea si functionalitatea lor literara nu ies cu nimic stirbite, raman perfect valabile si viabile.


Pentru ca - si aici reintram pe teren propriu-zis literar - asemeni atator scrieri fantastice ori SF ale lui Mircea Eliade, si nuvela Les trois Graces stie sa raspunda magistral functiei sale specifice si ireductibile ca literatura: stie sa ne procure, la lectura, iluzie fictio-nala si placere estetica, stie sa capteze in expresie si sa transmita la lectura acea „senzatie de pierdere" („sense of loss") prin care-si semnaleaza prezenta emotia estetica a frumosului, spunand cu un drum (dar numai cu acest drum!) si ceva despre om, despre conditia sa ca fiinta trecatoare si muritoare in aceasta lume, careia nu-i poate vedea nici inceputul, nici sfarsitul; din trunchiul „senzatiei de pierdere" se desprinde astfel, organic, altoiul „senzatiei de uimire si miracol" („the sense of wonder") ce atesta prezenta emotiei estetice a sublimului, esenta mai specifica si mai definitorie in science-fiction decat frumosul, rezervat prioritar, acesta, „marii literaturi" realiste si fantastice, poeziei si muzicii. Bivalenta criteriului estetic in science-fiction iese astfel, o data in plus, verificata. Dar si alte binecunoscute „nuvele fantastice" ale lui Mircea Eliade pot fi concomitent asimilate si la science-fiction si citite in aceasta „cheie de lectura": Secretul doctorului Honigberger (1940), Nopti la Serampore (1940), Un om mare (1945), Tinerete fara batranete (1976), Dayan (1979-l980), La umbra unui crin (1982). Bineinteles, apartenenta la science-fiction a acestor nuvele este departe de a fi unanim acceptata, multi le considera pur si simplu „nuvele fantastice", alaturi de atatea capodopere cu care Mircea Eliade a imbogatit acest gen. Nimeni nu va recunoste, dar nici nu va putea nega ca surprindem aici „la lucru" o adanc inradacinata prejudecata genologica: SF-ul ramane totusi, nu-i asa?, un „gen minor", „prea putin" pentru un scriitor de talia lui Mircea Eliade, in timp ce fantasticul, orisicat, isi are de mult omologata apartenenta la „marea literatura". Si totusi, statutul SF al celor sapte nuvele amintite, sau cel putin compatibilitatea lor la SF este perfect demonstrabila, intrucat in fiecare exista, sugerata de autor, premisa unei explicatii „stiintifice", rationale, logice.

Mai pe larg articulata in unele, enuntata doar laconic, eliptic, in altele, aceasta „explicatie" poate fi preluata si dusa mai departe pe cont propriu de cititor in actul lecturii, legitimand minimal - cel putin - receptarea susnumitelor nuvele in codul de lectura specific literaturii SF. O posibila obiectie ar putea viza, cum am vazut, caracterul „stiintific" propriu-zis al acestei sugerate explicatii. Fara exceptie, cele sapte nuvele invoca idei si ipoteze „stiintifice' numai intre ghilimele, neconfirmate obiectiv, experimental in respectivele stiinte, asta in cazul cand „stiinta" invocata nu este ea insasi imaginara. Estetic, o astfel de posibila obiectie este, din capul locului, nula si irelevanta. Pentru ca, din atributele si prerogativele literare ale „stiintei din stiintifictiune" se impartasesc legitim, ca peste tot in science-fiction, nu numai ideile si ipotezele riguros demonstrate si verificate stiintific, cele care beneficiaza de acoperirea si „blindajul" unor stiinte exacte, „tari" (hard sciences), dar si acele ipoteze ce se revendica din asa-numitele soft sciences („stiintele umane", „stiintele sociale" etc), ori fie si numai din stiinte imaginare ori din „pseudo-stiinte". Pentru ca, in science-fiction, chiar si ipotezele sau explicatiile ce nu pot invoca decat o „stiinta imaginara" sau o „pseudo-stiinta" nu raman mai putin logice, rationale. Apartenenta la „stiinta imaginara" ori la „pseudo-stiinta" descalifica doar in stiinta, nu insa si in literatura, in fictiune, unde descalificarea (valorica) intervine, cand intervine, de la caz la caz, doar in functie de calitatea artistica intrinseca a operei concrete date.

Este, asadar, lipsit de sens sa ne speriem, in diagnosticul valoric si in comentariul critic, de cuvinte ca „stiinta imaginara" ori „pseudo-stiinta": se pot scrie capodopere, in science-fiction, si pornind de la astfel de idei si ipoteze, iar Mircea Eliade se numara printre scriitorii care fac de fado dovada in acest sens. Eventualele conotatii negative pe care termeni precum „stiinta imaginara" sau „pseudo-stiinta' le pot avea in sine, in abstract, cad alaturi si dispar, se pulverizeaza in relatie cu concretul unor astfel de scrieri, care totusi au crescut din dezvoltarea unor ipoteze propriu-zis nedemonstrate riguros stiintific si in care, urmarind cursul spre izvor al iluziei fictionale, nu vom ajunge decat tocmai la aceste ipoteze, „stiintifice ' doar intre ghilimele. Decisiva, in literatura SF, ca peste tot in literatura, este doar capacitatea scriitorului de a opera, in act, in concretul operei, transmutatia estetica a materiei pre-estetice, oricat de eterogena si de alogena ar fi aceasta, capacitate ce poate fi recunoscuta. Iara gres si fara putinta de contrafacere, printr-o „proba" pe cat de simpla, pe atat de fara apel: prin „darul" sau prin „harul" de a genera iluzie fictionala si de a oferi placere estetica.

In cazul de fata, legitimitatea lecturii „in cheie SF" a celor sapte „nuvele fantastice" ale lui Mircea Eliade ar deveni de la sine evidenta printr-o simpla operatiune editoriala: prin reunirea lor intre copertele unei singure carti.


Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


Cauta referat
Scriitori romani